SUMAR

EDITORIAL Raluca NACLAD, De la dreapta la stânga / 3

ANCHETA „ANTITEZE“: Elita intelectuală în România de azi / 5

Sorin Adam MATEI / 6 Mona MOMESCU / 7

Mihaela MUDURE / 10 Daniel CLINCI / 11

Lucia DARAMUS / 14 Dorin PLOSCARU / 15

Virgil RĂZEŞU / 17 Mihail Sorin GAIDĂU / 19

RADIOGRAFIILE PREZENTULUI

Raluca NACLAD, Despre democratizarea spaţiului cultural / 24

POESIS Liliana URSU / 28

ATELIER DE TRADUCERE

J.M.G. LE CLÉZIO – Premiul Nobel 2008, Comoară (Traducere de Mădălin ROŞIORU) / 31

ISTORIE LITERARĂ: Documentar Grigore Cugler

Cristian LIVESCU, „Simbolul exilului deplin…“ / 46 Grigore CUGLER: Apunake (autobiografie), Decan al Majestăţii,

Încordare, Aniversare, În peştera de la Tăvălugi, Autobiografie 1953 / 55

Matila GHYKA, „Aveam cancelar un băiat foarte învăţat…“ Monica LOVINESCU, Grigore Cugler / 60

Vi-l prezint pe Apunake (Petru COMARNESCU, Nicolae MANOLESCU) / 69 Constantin TOMŞA, Radiografia unei matrice cu rezonanţe slave: Roznov

/ 71

CRONICĂ LITERARĂ Cristian LIVESCU, Primul Geo Bogza: „penetral“, „stridenţă“, „grotesc“ /

78 Constantin TOMŞA, Iulian Antonescu şi poezia medievală / 86

Traduceri de Iulian ANTONESCU / 89

INEDIT Poeme de Daniel TURCEA / 95

Dorin Ploscaru, Valiza cu manuscrise a lui Daniel Turcea, Încredinţată ÎPS Mitropolit Teofan / 99

SEMN DE CARTE Cristian LIVESCU, Liviu Ioan Stoiciu, nou tratat despre frică şi „stigmatul

obârşiei“ / 101

SPECULUM Igor şi Grichka BOGDANOV, Chipul lui Dumnezeu / 108

(Traducere de Virgil Răzeşu) Dan IACOB, Constantin Noica, între predanie şi preluare

PROZĂ

Mădălin ROŞIORU, An american original / 116

SACERDOŢIU LIRIC Triptic creştin (poeme de Theodor DAMIAN, Sever NEGRESCU, Dorin

PLOSCARU) / 121

AGORA Raluca NACLAD, Resurecţie şi inerţie (Colocviul Naţional al

Tinerilor Critici Literari „G. Călinescu faţă cu noua critică literară“, ediţia a V-a) / 130

CLIO

Constantin BOSTAN, Jurnalul lui G. T. Kirileanu – Vizita familiei regale române în Basarabia (III) / 137

ARS POETICA

Utta –Siegrid KÖNIG, Poeme / 144

CONFESIV Vlad VLAS, A fi în cuşca de nebuni... / 147

LOCUL ŞI SPIRITUL

Gheorghe A. M. CIOBANU, Un „Gulliver“ în ţara poeziei / 149

IDEI/ ATITUDINI/ SEMNAL Valentin ANDREI, Roman Vlad – un titan al muzicologiei

mondiale / 151 Lucian STROCHI, Portretul la Ştefan Potop / 154

Cecilia ANDREI, Cultura astăzi / 156 Cornel GALBEN, Portrete de personalităţi nemţene (George

Aaaron, Mihai Pauliuc) / 158 Constantin TOMŞA, La Târgu-Mureş, o excelentă revistă de

cultură / 160 Din viaţa societăţii scriitorilor din judeţul Neamţ / 162

EDITORIAL

3 antiteze NR.1/2011

Raluca NACLAD

DE LA DREAPTA LA STÂNGA

Unul dintre cei mai inteligenţi tineri pe care îi cunosc îmi atrăgea

atenţia, atunci când i-am trimis invitaţia de a participa la ancheta „Elita

intelectuală în România de azi“, că termenul „elită“ este o formă fără fond,

produsul unui mecanism suspect, de autolegitimare a unei instanţe care vizează

dominarea. Aşa este, dacă ne raportăm la paradigma de gândire a lumii de azi.

Un loc comun al analizelor ce identifică specificitatea lumii postmoderne este

tendinţa acesteia de a respinge adevărurile absolute şi ierarhiile. Astăzi, viziunea

lumii guvernate de o ordine ierarhică este înlocuită cu cea a unei lumi alcătuite

rizomatic (după termenul propus şi transformat în concept de Gilles Déleuze),

adică un ansamblu în care legăturile dintre punctele sale sunt neierarhice,

ierarhia este înlocuită de reţea, iar centrul este pretutindeni. Tânărul meu amic

este bine ancorat în spiritul veacului prin lecturi importante ce pornesc de la

Nietzsche, trec prin Foucault şi ajung la gânditorii în vogă ai momentului. Ca el

gândesc mulţi dintre tinerii noştri cu studii serioase, mai ales dacă au avut şansa

unor burse în străinătate, şi care aleg să fie în special de stânga, sătui de

inconsistentul, sterilul discurs anticomunist pe care intelectualii noştri cei mai

vizibili (pe care i-am identifica cu elita) îl tot flutură de 20 de ani. Spun steril

pentru că nu a contribuit la o asanare a vieţii politice de elementele securităţii

comuniste, care se află în continuare la putere conducând în funcţie de interese

de clan, nu a contribuit la o expunere publică a dosarelor celor care s-au repezit

să preia puterea începând cu anii ‟90, asta în condiţiile în care instituţiile ce se

ocupă de studierea crimelor comunismului sau de dosarele informatorilor cu

notorietate publică au fost date pe mâna unor intelectuali cu prestigiu. Pe lângă

acestea, a te lupta cu fantoma comunismului la 20 de ani de la decesul acestuia e,

cel puţin, hilar.

Şi iată că după ce am deplâns decapitarea elitelor româneşti în timpul

comunismului şi mulţi au spus că aceasta ar fi principala cauză a haosului din

societatea românească de azi, ne trezim că a trecut timpul elitelor (înţelegând

prin termen o autoritate cu un grad ridicat de instruire, cu influenţă în viaţa

publică). În contextul noii forme de gândire, cuvântul „elită“ sună pompos şi

desuet. E ca o bătrână doamnă bine pomădată şi îmbrăcată în dantele care stă în

rând cu nişte tineri îmbrăcaţi în latex. Şi totuşi istoria nu o fac cei mulţi,

4

anonimii, ci o scriu, mai bine sau mai rău, tot vârfurile. E adevărat, e discutabil

cine ajunge în vârf.

Personal, nu mi se pare excesiv discursul intelectualilor noştri cu bună

vizibilitate în spaţiul public, în sensul în care acesta promovează valorile de

dreapta. Adevărata problemă nu ţine de axiologia acestui discurs, ci de relaţia

defectuoasă cu Puterea a acestor intelectuali. Cu incontestabile merite culturale,

aceşti intelectuali de vârf de la noi nu au nicio influenţă în viaţa publică, forul

unde trebuie să se facă auzită vocea lor, unde să-şi exprime viziunea. Şi aceasta

pentru că au renunţat la rolul de analiză critică a măsurilor luate de Putere,

acceptând să coabiteze cu conducerea politică pentru a se împărtăşi de

beneficiile puterii. Această coabitare este la fel de nocivă dacă vorbim de

sprijinirea regimului Iliescu, Constantinescu sau Băsescu. Indiferent de forţa

politică ajunsă în vârf, nu se poate vorbi de „cei buni“ şi de „cei răi“, căci

puterea corupe întotdeauna şi există mereu pericolul derapajelor de tot felul, de

la tendinţe totalitare la satisfacerea intereselor de grup în dauna binelui comun.

Aşa înţelegem şi mai bine poziţionarea tinerilor noştri intelectuali în special la

stânga ideologică, în opoziţie cu cei care formează establishment-ul

intelectualităţii de la noi. Faptul că tinerii care astăzi se manifestă activ în spaţiul

civic sunt, în mare parte, de stânga, ar putea fi surprinzător într-o ţară care a

trecut prin 45 de ani de teroare roşie. Însă faptul că valorile de dreapta şi în

special ideologia capitalistă au fost favorizate într-o societate în care cei mulţi nu

pot trăi, ci doar supravieţui, la care se adaugă marea lovitură dată capitalismului

de criza mondială izbucnită în 2008, pe care România o poartă încă în spate,

toate acestea au deziluzionat tinerii, îndreptându-i spre valorile la modă în

Occidentul european, cu preponderenţă de stânga, care par mult mai umane prin

grija faţă de celălalt.

Acum, mă întreb câţi dintre tinerii aceştia entuziaşti care îl reevaluează

pozitiv pe Marx nu sunt mânaţi de dorinţa sinceră de a ajunge o forţă dominantă

pe piaţa ideilor, în sfera politicului, în viaţa civică, luându-le locul „bătrânilor

dinozauri“ de dreapta?! Şi în discursurile celor de stânga, mai tineri sau mai

puţin tineri, sesizez agresivitatea unui demers către realizarea unei dominanţe.

Nu poţi critica Puterea fiind tu însuţi însetat de putere. Pe de altă parte, nu-mi

place această cramponare de ideologii. A fi de dreapta sau de stânga pare să fie

principala preocupare exhibată într-un discurs public al unui intelectual,

indiferent de generaţie, asta în situaţia în care politicul există într-o devălmăşie

totală, onestitatea asumării unei ideologii fiind străină politicienilor noştri.

Dacă ar fi să numesc răul acestor timpuri, aş zice că este umflarea eului

până la disoluţia esenţei persoanei. Iar acest eu creşte ca un aluat dospit atunci

când acţionează în el fermenţii obsesiei de putere. Capitalul de imagine a ajuns

cea mai puternică valoare din piaţa socială, o monedă care se dovedeşte calpă de

prea multe ori. De aceea mă întorc la o genială afirmaţie a lui Virgil Ierunca:

„România nu are nevoie de genii, ci de caractere!“

ANCHETA ANTITEZE

5 antiteze NR.1/2011

ELITA INTELECTUALĂ

ÎN ROMÂNIA DE AZI

Această anchetă se doreşte a fi o componentă a demersului de resurecţie

a discuţiilor din spaţiul public românesc, care vizează locul şi rolul celor

chemaţi la analiza critică a stărilor de fapt şi a tendinţelor din societatea

românească de astăzi. Am ales interlocutori din generaţii diferite, care nu au

pactizat cu regimul comunist sau cu cele de după 1990, cu speranţa lipsei de

parti-pris-uri, cel puţin, politice. (R. N.)

1. În ce măsură intelectualitatea constituie o voce credibilă in viaţa

publică românească?

2. Care ar trebui sa fie locul şi rolul intelectualului în relaţia cu

puterea? (Puterea îşi selectează elita care s-o susţină sau

intelectualitatea iniţiază un pact cu puterea?)

3. Cât influenţează moralitatea unui autor receptarea operei sale?

4. Ce înseamnă intelectual de succes şi care sunt elementele ce

condiţionează accederea la acest statut în România de azi?

6

SORIN A. MATEI (specialist în sociologia comunicaţiilor şi a culturii, profesor de

comunicare la Purdue University, Indiana, S.U.A.):

1. Răspunsul depinde de ceea ce

înţelegem prin „intelectualitate“. Dacă ne referim

la intelectualitate ca o pătură largă, cuprinzând

mai ales categoriile sociale ce produc cu ajutorul

pregătirii lor specializate şi superioare noi idei,

lansează afaceri sau noi tehnologii, susţin viaţa

economică cu noi metode de producţie sau

schimb, sunt implicate în educaţie sau în

comunicarea specializată, atunci trebuie spus

răspicat că România e pe cale să redescopere

valoarea intelectualilor. Trăim în secolul 21, în

care rolul capitalului ca resursă şi metodă

centrală de ancorare a lumii a fost luat de

informaţie. Este un secol în care intelectualitatea a devenit noua „clasă

conducătoare“. Pe de altă parte, dacă ne referim la intelectualitatea „de vârf“, la

acele personaje publice pricepute la toate, de la teologie, la fizică, filosofie,

istoria artei şi economie sau politică cred că acesteia ar trebui să i se spună că

timpul ei a trecut. Lumea modernă nu poate fi condusă din amvonul

intelectualului generalist, profetic, ce se consideră îndreptăţit să pună lumea la

cale din simplul motiv că există.

2. Aşa cum ne-am dori ca parlamentarii să se lase de afaceri şi oamenii

de afaceri de politică, aşa şi intelectualitatea care crede în misiunea sa creatoare

şi critică ar trebui să se preocupe de lucrul pe care îl ştie cel mai bine, anume de

a analiza lumea din jurul ei, de a propune soluţii şi teorii ce nu au un parti-pris

sau, dacă e nevoie, de a critica puterea. România are nevoie de o autentică

separare a puterilor în stat în sensul cel mai larg al termenului. Nu numai puterea

executivă trebuie separată de cea legislativă sau judecătorească, pentru a se evita

abuzul de putere, ci şi puterea economică trebuie izolată de cea politică şi

intelectuală. Numai astfel se poate evita mercantilizarea ideilor şi a politicii sau

politizarea economiei şi a ideilor. Ba aş adăuga că astfel am evita şi edulcorarea

actului politic cu etereale idei, bune în teorie şi caduce în practică.

3. Mai întâi aş reformula întrebarea înlocuind „receptarea“ cu

„valoarea“. Enorm, dacă moralitatea sa personală este reflectată în operă. Puţin

sau deloc dacă moralitatea actului său intelectual este deasupra sau independentă

de comportamentele sale cotidiene. Contează foarte mult dacă ce faci şi cine eşti

în viaţa de zi cu zi se reflectă în ideile pe care le profesezi în scrierile tale.

ANCHETA ANTITEZE

7 antiteze NR.1/2011

4. Există în România mai multe modele intelectuale. Unul vine din

trecut, modelat de idealul intelectualului atotştiutor, profet, „de elită“. Celălalt

este cel al intelectualului activist, bătăios, implicat în variate cauze. Un al treilea

ar fi cel al intelectualului specializat, ce se concentrează pe domeniul său de

studiu. Un al patrulea este cel al intelectualului fabricat la duzină în morile de

educaţie numite universităţi private. În fine, mai este intelectualul venal, care şi-

a cumpărat autoritatea după ce a ajuns în poziţii de putere. Fiecare grup are

modalitatea sa de a se manifesta şi de a-şi promova cauza în faţa publicului.

Intelectualii profeţi au format nişte secte gnostice, în care intră numai cei aleşi şi

miruiţi de profeţii zilei. Intelectualii activişti îşi leagă basmale roşii în jurul

frunţii şi aruncă cu pietre în magazinele de sticlărie ale protipendadei

„capitaliste“. Specialiştii fac bani sau cariere, de multe ori internaţionale, fără să

se fi auzit de ei în mod public. Sunt celebraţi numai când iau Premiul „Nobel“

sau devin profesori la Harvard. În fine, intelectualii venali îşi iau doctoratele

între două sesiuni ale parlamentului, iar cei produşi pe bandă rulantă vând

tratamente naturiste sau devin parapsihologi.

MONA MOMESCU (lector la Universitatea „Ovidius“, Constanţa şi lector de limba

română la Columbia University, S.U.A.):

1. La început, aş vrea să fac anumite

precizări, cu privire la terminologia aleasă de

iniţiatorii anchetei: folosind în întrebări atât

intelectualitate, cât şi intelectual/ autor/ intelectual

de succes, deschideţi de fapt mai multe trasee de

abordare, care se pot baza pe definiţii diferite ale

unei categorii profesionale, sociale, privite

individual sau colectiv. În plus, termenul

intelectualitate implică existenţa unei clase sociale

cu acest nume, care ar trebui să beneficieze de o

ideologie proprie sau să se bucure de un statut

socio-politic anume. Pe de altă parte, termenul mă

duce cu gândul la discursul politic dinainte de 1990, în care era menţionată

constant „înfrăţirea“ dintre intelectualitate, ţărănime şi clasa muncitoare, sub

stindardul partidului unic. O atare clasificare aşeza, de fapt, cele trei „clase“ sub

semnul unui surd, dar insurmontabil conflict, în realitate. Aşadar, sub rezerva

variaţiei terminologice utilizate de iniţiatorii anchetei, voi încerca să răspund la

prima întrebare.

8

Viaţa publică românească, începând cu constituirea statului-naţiune

modern, a fost într-un proces permanent de căutare, promovare, revizuire a unor

modele de comportament sau soluţii sociale şi politice. Este notoriu rolul

generaţiei Maiorescu, rolul lui Titu Maiorescu personal, apoi al lui N. Iorga, apoi

al grupului coagulat în perioada interbelică de personalitatea fascinantă a lui Nae

Ionescu. Judecând numai după aceste momente din evoluţia „spiritului public“

românesc, aş spune că ceea ce este desemnat aici prin intelectualitate a avut cel

puţin vizibilitate şi uneori un rol constructiv la nivel colectiv. Să ne gândim

numai la rolul intelectualităţii în accepţia de educator, „luminător al maselor“

din epoca paşoptistă, atunci când era chiar nevoie de un program coerent de

educare a unei populaţii preponderent rurale şi deosebit de conservatoare. În

ceea ce priveşte situaţia actuală, sunt convinsă că intelectualii (deseori

confundaţi la noi cu specialiştii în diverse domenii, care trebuie să aibă un

cuvânt greu în educare şi contribuţie la binele general), eu cred că aceştia au o

voce creditabilă atâta timp cât se pronunţă asupra a ceea ce ştiu mai bine, fiecare

în domeniul său, ca şi atunci când dovedesc că a fi intelectual înseamnă a nu

practica dispreţul faţă de celălalt (categorial, individual, real sau imaginar), a nu

te situa pe poziţii extreme sau a nu abandona echilibrul raţiunii în favoarea unor

spaime sau frustrări sau opţiuni ideologice conjuncturale.

Personal, cred în rolul educativ al intelectualităţii, nu în situarea pe o

poziţie care adânceşte ruptura dintre intelectual şi non-intelectual. În măsura în

care intelectualitatea se defineşte ca o elită care are soluţii pentru celălalt, aflat

într-o poziţie subalternă, multe din posibilităţile ca intelectualii să contribuie

constructiv la educare şi progres social sunt anulate. La fel şi în cazul în care

„intelectualitatea“ se defineşte ca atare, imprecis, în raport cu muncitorii sau cu

restul.

2. Câteva posibile răspunsuri la această întrebare se află în volumul

Idolii foruluii, apărut la Editura Corint în 2010, care reuneşte opinii ale unor

specialişti din cele mai diverse domenii: politologie, sociologie, filosofie etc. A

invoca acum riscurile şi paradoxurile afacerii Dreyfus înseamnă a repeta la

nesfârşit şi cu puţin folos, lucruri deja ştiute. Ştim că din Evul Mediu

intelectualul funcţiona ca un fel de sacerdot ambiguu în relaţiile cu puterea.

Orice regim politic a selectat un număr de persoane cu vizibilitate publică,

menite să confere credibilitate regimului, iar aceştia nu se pot defini neapărat ca

intelectuali. Ştim foarte bine că în campanile electorale, fie de nivel sătesc sau

planetar, sunt prezente persoane cunoscute în comunitatea căreia ele se

adresează, apreciate sau care satisfac un anume tip de frustrare sau nostalgie de

grup (mă refer aici la actori fascinanţi, genul G. Clooney sau R. Gere şi nu mai

puţin la persoane de o anume notorietate din media românească, solişti de

muzică populară, promotori de spectacole de televiziune etc.). Aşa că nu numai

cei pe care întrebarea îi defineşte, vag, drept intelectuali, fac pactul cu puterea

sau, pur şi simplu, cred într-o anume ideologie. De ce să nu admitem aceasta, că

oamenii sunt convinşi că o anume ideologie, o anume atitudine politică etc. sunt

ANCHETA ANTITEZE

9 antiteze NR.1/2011

cele mai potrivite pentru societate la un moment istoric. Important este ca

publicul să fie destul de educat încât să recunoască eventualele exagerări sau

interese personale, să respecte aceste alegeri ale altora, dar să îşi construiască

propriile opţiuni. De aceea spun că problema numărul unu este educaţia generală

(cea civică intrând aici). În felul acesta ne alcătuim propriile noastre opinii, şi

contează mai puţin dacă un grup de putere selectează un număr de figuri de

notorietate să-l reprezinte, să-i popularizeze opiniile etc. Publicul va lua ceea ce

e bun, va accepta pe celălalt şi nu se va mai preocupa excesiv şi contraproductiv

de „cine de-al cui e“.

3. Răspunsul la această întrebare, aşa cum e ea formulată, ne trimite la

necesitatea de a considera încă valabil raportul direct, cauzal, între biografia/

comportamentul autorului şi finalitatea efortului său, care este, cum aţi spus,

opera. Dacă vorbim despre literatura de ficţiune, contra-exemplele sunt multe şi

de succes: Fr. Villon, O. Wilde, mulţi alţii, din toate spaţiile culturale. În plus, nu

orice carte are statutul de operă, chiar de am lua în discuţie numai definiţia

arhicunoscută a operei, dată de Tudor Vianu. Dacă însă nu ne referim la ficţiune,

ci la cărţi care îşi propun să aducă publicului un model de comportament, să

sugereze o ideologie de urmat, să facă o analiză a unui moment istoric, să

denunţe o formă sau alta de totalitarism, atunci este de dorit, pentru credibilitate,

ca autorul să nu se fi situat exact pe poziţia pe care o critică. Spun aceasta pentru

că, adeseori, cititorii sunt înclinaţi să ignore valabilitatea unor idei şi să judece o

carte în numele biografiei autorului (mai ales când aceasta este cunoscută,

autentic sau anecdotic) sau, şi mai grav, în numele unor accidente biografice ale

familiei acestuia. Mai cred şi că moralitatea este dată de o anume autenticitate,

adică de consecvenţa unor poziţii ideologice asumate; de pildă, nu suntem azi

marxişti, la anul libertarieni şi tot aşa. Iar dacă aceste revelaţii şi transformări

personale au loc şi le integrăm în ceea ce scriem, măcar e normal să recunoaştem

asta şi să explicăm de ce am optat pentru o nouă cale. Cred că acesta e mesajul

moral pe care îl poate un autor transmite publicului: să evoluăm, să ne analizăm

critic opţiunile, dar să nu fim ipocriţi. Ştiţi, adagiul baudelairian referitor la

fratele-cititor ipocrit; dacă autorul nu e ipocrit, atunci şi fratele-cititor va creşte

moral.

4. Cel mai scurt răspuns ar fi: o persoană care scrie cărţi/se manifestă ca

animator al spiritului şi care este răsplătit material pentru asta, adică liber-

profesionist intelectual. Dacă ar fi să găsesc o actualizare a acestui model, m-aş

gândi la Bernard Henri Levy, care se pronunţă, cu o autoritate parţial

autoproclamată, despre politica mondială, politica internă a Franţei şi multe

altele. Referitor la spaţiul românesc, cred că nu statutul de intelectual de succes

este idealul celor ce scriu, ci acela de profesionist care, având siguranţa

cunoştinţelor şi conştiinţa că trebuie să ne instruim permanent şi să acceptăm şi

păreri diferite, poate schimba ceva în domeniul său şi, cel mai important, îi poate

forma pe alţii, pentru a nu exista un hiatus între generaţii. Eu cred că aceasta

10

asigură succesul. Fără îndoială, este necesară şi o recompensă socială adecvată,

nimeni nu mai crede în intelectualul famelic, care mănâncă (sau nu) după toanele

vreunui Mecena de circumstanţă, indiferent cine ar fi acesta (persoană sau

instituţie).

MIHAELA MUDURE (profesor universitar şi conducător de doctorat la Catedra de

engleză a Facultăţii de Litere, Universitatea „Babeş-Bolyai“;

traducătoare, eseistă, publicistă cu o bogată activitate ştiinţifică

internaţională)

1. Nu, intelectualitatea laică nu constituie o

voce credibilă în societatea românească

contemporană. Voci mult mai influente au preoţii, de

exemplu. Explicaţia are cauze istorice. Misionarismul

nu a prea fost vocaţia intelectualului român.

Intelectualul român s-a simţit mai bine în umbra

puterii şi la adăpostul puterii. De aici, de sub această

pulpană caldă a mai complotat, a mai făcut cu ochiul

adversarilor, a mai rezistat prin cultură. Contra-

exemplele sunt puţine.

2. Relaţia intelectualului cu puterea trebuie să fie critică. Restul sunt

accidente ce ţin de biografie: cine iniţiază relaţia şi când. E ca la amor: important

e cum se face, nu cine a făcut primul pas. Din cauza acestei responsabilităţi

critice, intelectualii sunt, de regulă, oameni de stânga. E mult mai greu,

conceptual vorbind, să iniţiezi un dialog critic cu puterea de pe poziţii de dreapta

şi dacă eşti, cu adevărat, de dreapta. O altă chestiune la noi este că se practică

indistincţia politică. Etichetele politice nu sunt, de cele mai multe ori, relevante.

3. Nu ar trebui să influenţeze deloc. Totdeauna dau exemplu studenţilor

mei pe John Dryden, mare poet englez din secolul al XVII-lea şi părintele criticii

literare de limbă engleză. A trăit bietul om timpuri „interesante“ şi l-a prins şi pe

Carol I, şi pe Cromwell, şi pe Carol al II-lea, fiecare cu pretenţiile lui de adulare

sinceră şi absolută! Şi a scris bietul om la ode şi pentru unul şi pentru altul. Că

doar nu era să-şi lase capul pe butuc şi să ne lase fără Annus Mirabilis sau

MacFlecknoe sau superbele sale comedii baroce! Acum, la mai bine de 300 de

ani de la moartea sa, când acele pasiuni s-au stins, înregistrăm aceste accidente

biografice ca atare şi trecem mai departe. Importantă rămâne opera. Ce ai lăsat

după tine pe raftul bibliotecii. Restul e important doar pentru contemporani. Cu

alte cuvinte, cel fără păcat să ridice piatra! Sau, ca să dau un exemplu mai din

ANCHETA ANTITEZE

11 antiteze NR.1/2011

vremea noastră, Adrian Păunescu a fost o personalitate cu lumini şi umbre, dar

poezia lui Rugă pentru părinţi este o capodoperă şi puţini poeţi contemporani se

pot lăuda că au reuşit să facă mulţimea să plângă cu o poezie. Ori la Cenaclul

„Flacăra“ ţi se umezeau ochii atunci când se recita/cânta această poezie.

4. Intelectual de succes înseamnă să ai bani, poziţii de influenţă, să apari

des pe sticlă. Există oameni foarte valoroşi, astăzi, în România care sunt într-un

anonimat greu de înţeles. Dau doar câteva exemple. Am citit nişte romane foarte

reuşite scrise de contemporani: Privighetoarea arsă de Mircea Cavadia, Traga

şerpilor de Grigore Adrian sau Mieii tunşi zero rămân repetenţi de Teodor

Parapiru. Nu numai că nu am auzit să fi primit vreun premiu, dar nici măcar vreo

recenzie nu s-a scris despre aceste romane. Anglista clujeană Ioana Sasu-Bolba

s-a angajat de câţiva ani într-o muncă de mare complexitate: traducerea unor

zone din literatura engleză din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea neacoperite

până în prezent. S-a tradus şi publicat până în prezent: poezia religioasă

metafizică, un volum din opera lui Alexander Pope, un volum de poezii din

opera lui Jonathan Swift (părintele lui Gulliver a fost şi un mare poet). E gata de

tipar un volum din John Dryden, păcătosul amintit mai dăunăzi. Se pregăteşte o

selecţie din poezia feminină a epocii (Aphra Behn, Lady Mary Wortley

Montagu, Mary Robinson, Anne Killigrew, Eliza Haywood etc.) precum şi un

volum din poezia libertină a epocii (Contele de Rochester, Charles Sedley).

Toate acestea sunt gesturi culturale de mare relevanţă, dar ecoul lor nu a reuşit să

treacă de sala cu oglinzi a Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România.

DANIEL CLINCI (redactor al revistei „Tomis“, doctorand în filologie al

Universităţii Bucureşti, în prezent studiază ca bursier la

Universitatea din Amsterdam)

Ideologia „elitei“

Titlul acestei anchete mă obligă să fac

precizări suplimentare cu privire la termenul de

„elită intelectuală“, care mi se pare puternic

încărcat ideologic. Iar aceasta din mai multe

motive pe care le voi expune aici: în primul rând,

ideea că ar exista un subsistem social sau un grup

cu anumite trăsături distinctive supranumit

„intelectualitate“ este dificil de susţinut. Această

categorie socială există doar în practicile discursive

ale celor care, prin ele, încearcă să se legitimeze ca potenţială instanţă dominantă

12

a spaţiului public. Mecanismele de autolegitimare, însă, nu fac decât să o

autonomizeze, adică să o izoleze de restul societăţii. Altfel spus, ajungând la a

doua obiecţie pe care o am, a vorbi despre o „elită“, separată de restul societăţii

şi, desigur, păstrând ideea unei superiorităţi dacă nu în mod necesar materiale, ci

simbolice, înseamnă a promova un discurs în care survine problema dominării,

în acest caz, a „intelectualităţii“ ca „elită“ faţă de „ceilalţi“, care trebuie

îndrumaţi în direcţia pe care categoria dominantă doreşte să o traseze. Cred că

aceste argumente sunt suficiente pentru a ne despărţi de sintagma din titlu şi

pentru a recunoaşte faptul că păstrează o ideologie de clasă care se manifestă în

jocuri ale dominării şi autorităţii asupra celuilalt. Şi, ca să-l parafrazez pe

Foucault, căruia rândurile de faţă îi sunt, oarecum, tributare, treaba noastră este

să luptăm împotriva fascismului, fie el şi cel din capetele noastre.

1) Viaţa publică românească este destul de eterogenă încât să nu permită

astfel de simplificări. Cred că problema scriitorilor, artiştilor sau a Academiei nu

ar trebui să fie obţinerea credibilităţii publice, ci despărţirea de un model al

izolării pe care l-au practicat cu relativ succes în perioada totalitară şi post-

totalitară, neintervenind cu consecvenţă în viaţa publică. Aceşti „intelectuali“,

dacă mai preferaţi acest termen, s-au ocupat numai cu amenajarea propriului lor

spaţiu închis, spaţiu care nu comunică cu exteriorul. Cu alte cuvinte, s-a creat un

câmp (în termenii lui Bourdieu) al academiei, al scriitorilor, al artei etc.,

autonom, în măsura în care nu are impact asupra societăţii. Ieşirile actorilor

acestui câmp în alt spaţiu public decât cel pe care şi l-a construit sunt eşecuri

repetate: apărarea idealismului de dreapta de către Pleşu, Liiceanu, Patapievici

etc. nu are decât rolul de a transfera capital simbolic de la „elită“ la administraţie

şi invers. Altfel, facţiunile care se poziţionează împotriva acestora şi care îi

acuză de pact cu „puterea“ joacă acelaşi joc al legitimării proprii prin

delegitimarea celuilalt. Scopul lor e acelaşi: a obţine autoritate şi influenţă în

spaţiul public. S-ar putea cita ca exemplu în acest sens Observatorul cultural,

care jonglează cu temele actualităţii politico-sociale sub egida aceluiaşi bun simţ

comun pe care îl invocă şi Dilema veche sau 22, însă direcţionat împotriva

regimului actual.

Aşadar, spaţiul public cu tendinţe quality funcţionează, trist, dar

adevărat, la fel precum cel deschis de publicaţiile de scandal. Singura diferenţă

este că cititorii şi colaboratorii unora se pretind „intelectuali“, iar ceilalţi, nu.

Materiale critice pe teme serioase nu găsim decât rar, iar denominaţia „publicaţie

de cultură“ a abdicat în favoarea tratării subiectelor de actualitate din domeniul

politic şi social cu miros de ideologie. Acesta este cel puţin unul dintre motivele

pentru care spaţiul pretins quality nu este creditabil: pentru că face ce fac şi alţii,

aducând în plus propria voinţă de a fi un dispozitiv de dominare socială. Nu

trebuie să ne simţim diferiţi de alte culturi din cauza acestei situaţii; şi în

Occident intelighenţia e strict despărţită de lumea din afara ei, trăind în propria

sa ficţiune. Lecţia lui Nietzsche nu a fost învăţată nici măcar de culturile în care

a vieţuit.

ANCHETA ANTITEZE

13 antiteze NR.1/2011

2) Desigur, o succintă privire asupra spaţiului public autohton ne indică

clar faptul că lupta pentru putere este deosebit de acerbă, iar conflictele nu se

mai poartă pe terenul academic sau cultural, ci pe cel al politicului, ceea ce, dacă

atitudinea celor implicaţi n-ar fi suspectă de partizanat necondiţionat, este foarte

bine. Intelighenţia noastră încă nu a căpătat o conştiinţă a rolului său public, în

afara micilor aranjamente şi a retoricii electorale la momentul potrivit. Poziţia sa

există în măsura în care îi oferă avantaje, atât individual, cât şi colectiv.

Discursurile diferite pe care intelighenţia le propune, în afara faptului că au o

audienţă foarte limitată, nu se disting prin consecvenţă, ci fac parte din aceeaşi

multiplicitate care speculează pe marginea unor teme şi tendinţe actuale în

societatea românească; din acest punct de vedere, este trist faptul că mulţi

indivizi care se pretind „intelectuali” gândesc România ca inferioară

Occidentului, contribuind, întreţinând şi popularizând straniul discurs negativ

care domină conştiinţa publică locală.

De preferat ar fi ca indivizii aceştia să nu mai ţină discursuri din fotolii

călduţe şi cu stipendii frumoase. Să tacă. Sau să nu mai facă nici o diferenţă între

ei şi ceilalţi oameni, să renunţe la modelul acesta paternalist care îi aruncă în

derizoriu. Eventual, să-şi definească clar poziţia şi scopurile, ca să ştim şi noi

„cu cine votăm“.

3) Chestiunea moralităţii unui autor nu mă priveşte câtuşi de puţin.

Moralitatea însăşi înseamnă lucruri diferite în funcţie de receptor. Probabil sunt

unii care nu-l citesc pe Wilde pentru că a fost homosexual, pe Heidegger pentru

că a fost nazist şi pe Marx pentru că a fost comunist. Moralitatea este parte din

ideologia de clasă dominantă pe care anti-comunismul nostru perpetuat de

îngerii liberalismului după 20 de ani de la decembrie `89 o pune în aplicare. Un

moralist cum e Pleşu, deşi e în vogă, e ridicol din cauza discursului său negativ

care întreţine acea ideologie despre care vorbeam, total anacronică, scrisă pentru

femeile casnice din clasa superioară urbană. Şi poveştile lui şi ale altora nu sunt

decât mici scandaluri cotidiene care trec odată cu zilele. Să nu uităm că

Nietzsche ne sfătuia să ne ferim de oameni ca aceştia.

4) Intelectual de succes, artist de succes, afacerist de succes etc.

înseamnă, în România şi aiurea, să fii un bun manipulator al capitalului de orice

natură ar fi acesta. Capitalul este singura valoare pe care lumea de azi o mai

recunoaşte.

Primul pas către renunţarea la o ideologie este identificarea sa, iar

combaterea discursurilor dominante nu se poate face înlocuindu-le cu

discursurile dominante proprii. Nu avem nevoie de lideri luminaţi care să ne

conducă pe căile adevărului şi dreptăţii neoliberale, nici de moralişti care să

apere bunul simţ comun, nici de filosofi închişi în birouri ministeriale,

senatoriale şi directoriale, avem nevoie de o luptă constantă împotriva

14

tehnologiilor puterii care se instalează în societate, dacă nu cumva suntem deja

iremediabil pierduţi.

LUCIA DARAMUS (scriitoare, traducătoare, jurnalist cultural)

E un subiect tare stufos, pentru că sunt

complicate cele două ingrediente implicate:

intelectualul şi puterea.

La prima vedere nu ar avea nimic de-a face

unul cu altul, dar, în subsidiar, ele sunt

complementare. Dacă ne uităm la scena intelectuală

actuală românească, putem observa că prea puţin o

voce intelectuală este şi o voce politică puternică. În

general, intelectualii noştri stau într-un colţ de

umbră, mimând credibilitatea. Este şi foarte greu să

te afişezi politic, pentru că, mai mult sau mai puţin,

intelectualii noştri au avut ceva de împărţit cu

puterea trecutului, cu comunismul. Poate se vor

ridica voci care să fie pertinente dintre cei din generaţia noastră, care să fie în

stare să aibă un dublu statut: de intelectual şi de reprezentant al puterii. La ora actuală există personalităţi (puţine la număr) care au reprezentat

ceva sau reprezintă ceva în viaţa politică românească şi numesc aici pe Ion Vianu (în primul rând), care, plecat din ţară, a continuat în spaţiul occidental să scrie articole în defavoarea comunismului, apoi pe Gabriel Liiceanu, pe Patapievici, pe Pleşu şi alţii. La categoria alţii mă gândesc la jurnaliştii culturali, la scriitorii care publică în ziare tablete politice sau de atitudine ca Mircea

Mihăieş, Tismăneanu, Stelian Tănase etc. Nu, intelectualitatea nu constituie o voce credibilă în viaţa publică

românească. În relaţia cu puterea, rolul intelectualului ar trebui să fie unul foarte important, pentru că intelectualul şi puterea sunt complementare. Să luăm numai cazul oamenilor de litere. De când există literatura, un rol al acesteia a fost să demaşte politicul, să-l ironizeze, să dea la iveală ce nu e în regulă. Asta a făcut Plaut în teatrul lui, asta au făcut generaţii de scriitori de-a lungul timpului. Arma scriitorului e cuvântul, a artistului plastic e culoarea, materialul. Scriitorul trebuie să fie în mijlocul societăţii, să fie ponderea pentru politic, pentru putere şi niciodată să nu facă jocul puterii.

În privinţa moralităţii, aici lucrurile se împart cumva. Există mai multe păreri. Moralitatea unui autor nu cred că influenţează receptarea operei acestuia. Aici avem celebrul caz Dostoievski. Opera a depăşit cu mult omul, moralitatea acestuia şi nu e cazul să intrăm în amănunte. Desigur, dacă vrei să fii un lider de opinie, e bine să fii moral, cât mai moral. Dar avem şi alt caz, cel al lui Van

ANCHETA ANTITEZE

15 antiteze NR.1/2011

Gogh care a trăit cu o prostituată. Faptul, scos din contextul vieţii lui, ar părea imediat amendabil, însă, citindu-i viaţa nu ai cum să nu observi că Van Gogh practic a fost un sfânt (păcat că s-a sinucis, dar era bolnav psihic în momentul în care a făcut-o) şi a vrut s-o salveze pe femeia cu care a trăit. Recomand a se citi

romanul lui Irving Stone, Bucuria vieții. În ceea ce mă priveşte, nu judec opera unui om în funcţie de moralitatea

lui, desigur, mă interesează foarte mult ca libertatea lui, a autorului de pildă, să nu distrugă libertatea altuia, a celuilalt. Cu alte cuvinte, libertatea mea să se întindă până la libertatea celuilalt, să nu-l lezez. E mult de discutat aici, pentru că sunt mai multe tipuri de moralitate. Cred că există un decalog al moralităţii cuprins în cuvântul decenţă. Şi, dacă o luăm în litera Bibliei, nu există om care să poată spune că este alb ca neaua, astfel încât să aibă dreptul să pună mâna pe piatră şi să arunce. Cred în decenţă, cred, aşa cum am mai spus, în libertatea mea care să nu lezeze libertatea altuia.

Ultima întrebare este nu grea, ci nostimă. E nostimă, smulgându-mi un zâmbet în colţul gurii, pentru că a fi intelectual de succes la noi în ţară înseamnă în primul rând în a sta mai tot timpul pe ecran, pe la diferite posturi de televiziune. Ţi se vând cărţile în funcţie de cât de vizibil eşti pe ecran. Sunt sigură că există şi alţi intelectuali de vază la noi în ţară, în afară de cei trei

consacrați, Liiceanu, Pleșu, Patapievici, dar care nu sunt atât de vizibili pe ecrane. E limpede, în ţară la noi, lumea se uită la televizor şi prea puţin îşi formează o idee despre un om, despre opera lui, din cărţile pe care le scrie sau din revistele de cultură. Mi-ar plăcea să se facă o anchetă printre oamenii politici şi să vedem câte reviste de cultură citesc ei.

DORIN PLOSCARU (preot, poet, publicist)

1. Tonul istoriei noastre moderne a fost

dat de intelectualitate. În 1848, în 1877, în 1918.

Am avut un Alecsandri, un Bălcescu, un

Kogălniceanu, un Brătianu, un Eminescu. În

viaţa publică a României de azi, vocea

intelectualităţii se aude din ce în ce mai stins.

Sigur, la nivel politic, avem un Cristian Preda

universitar, consilier prezidenţial şi

europarlamentar, avem un Mihail Neamţu, recent

aşezat la loc de frunte în fotoliul directorial, un

Teodor Baconsky, Ministru de Externe şi scriitor rasat, un Teodor Paleologu,

universitar de anvergură, fost Ministru al Culturii. Exemplele pot continua: avem

16

un Pleşu şi Liiceanu cu excelenta lor emisiune şi personalitatea fiecăruia care

copleşeşte, îl avem pe Horia Roman Patapievici cu „Înapoi la argument“ pe TVR

Cultural, care e un regal mai întotdeauna, îl avem pe Radu Preda, minunat eseist

şi teolog de profunzime. Ana Blandiana şi Romulus Rusan cu a lor ctitorie

monumentală, Memorialul de la Sighet. Toate aceste voci contează. E mai puţin

important că unii le ascultă şi alţii, nu. Important e că ele există, se manifestă în

spaţiul public, sunt auzite şi, vrând-nevrând, lumea le află punctele de vedere.

2. Locul şi rolul intelectualului...? Puterea ameţeşte. Mărirea schimbă

firea cum zice românul. Puterea te face neom; nu mai ai suflet, milă; calci peste

cadavre; ai sentimentul că stăpâneşti veşnic! Uneori intelectualul încearcă să

invite la dialog Puterea (vezi greva profesorilor) dar fără şanse de reuşită. Se

obţin doar promisiuni, trageri de timp, amăgiri. Dacă puterea îşi selectează elita?

Sigur. Perversitatea, machiavelismul, lichelismul, duplicitatea, demagogia,

funcţionează şi astăzi foarte bine. O parte a elitei acceptă târgul în schimbul unor

servicii, burse, funcţii, salarii etc. Pact cu puterea? Nu prea. Nu prea stă Puterea

la pacte cu intelectualitatea. De orice rang ar fi ea. Sau dacă stă, o face de paradă

şi de ochii lumii, „diplomatic“.

3. S-a tot vorbit de autor şi de operă. Aici e autorul, acolo e opera.

Teoria nu prea se regăseşte în practică. Moralitatea autorului influenţează

receptarea operei sale foarte mult. Poezia, s-a spus, este a celor învinşi. Mulţi

scriitori au fost zdrobiţi de viaţă dar au ieşit învingători în opera literară. Sunt

foarte multe modele şi exemple: de la Eminescu la Voiculescu, de la Nichita

Stănescu la Mihail Sadoveanu, de la Ion Creangă la Dumitru Stăniloae sau

Daniel Turcea.

4. Există o mancurtizare şi o telenovelizare a literaturii de azi. O

manelizare, dacă vrei. Melodrame ieftine, texte siropoase, romane à la Coelho

sau Pavel Coruţ şi succesul e gata. Tiraje uriaşe. O reţetă a succesului, a

intelectualului de succes, sigur că este, dar nu e aplicabilă la toţi. Durerea cea

mai mare pentru intelectualul român din România de azi e că omul nu mai

citeşte. Episodul cu gospodina care venea de la piaţă cu sacoşele pline de

verdeţuri şi deasupra avea şi un volum de poezie format liliput era elocvent prin

‟90. Astăzi nu mai e. În Copou, îmi povesteau Nichita Danilov şi Dorin

Spineanu, în anii ‟95-‟96 au scos pe tarabă colecţia de un leu. Clasici români şi

străini. Lume se uita, îi pipăia. Vedea cartea, era frumoasă, dubios de ieftină

însă, şi o punea la loc cu sfială. Nu-i aşa că-i ciudat românul?! Cititorul

condiţionează succesul. Şi ca intelectual de elită trebuie să fii mai întâi cititor de

elită. Apoi ca scriitor, trebuie să ai curaj, să fii perseverent, să nu fii demagog, să

transmiţi emoţia, să arzi dacă vrei să aprinzi, să cultivi frumosul, binele,

adevărul şi dreptatea prin scrisul tău, să nu te prostituezi literar... Intelectualul de

succes are oarecum şi ceva comercial în el, ceva de plastic, ceva cu emulgatori şi

aditivi care nu-mi place. Intelectualul nu trebuie să caute succesul, pentru că

poate fi ieftin şi trecător. Succesul trebuie să-l caute pe intelectual.

ANCHETA ANTITEZE

17 antiteze NR.1/2011

VIRGIL RĂZEŞU (scriitor, traducător, publicist, editor, medic)

1. La 20 de ani de la revoluţie şi în situaţia în

care am ajuns acum, când – practic – societatea

românească şi-a măcinat, cu bună ştiinţă şi cu un rar

meşteşug, temeliile şi reperele de orice fel, când s-a

transformat (a spune iremediabil nu este nici o

exagerare) într-o magmă amorfă şi lipsită de

vitalitate, a mai vorbi despre o pătură intelectuală

credibilă şi cu vreo influenţă oarecare asupra

mersului societăţii mi se pare un nonsens. Cred că

mai existăm ca societate dintr-o inerţie a lucrurilor

pornite de cine ştie când şi nu din acţiunile conştiente

şi obiective ale membrilor societăţii postrevoluţionare.

Pare apocaliptică afirmaţia, dar nu e departe de adevăr. Mai cred că, prin

forţa împrejurărilor, pătura intelectuală a fost înlocuită în cea mai mare parte de

o alta, pseudo-intelectuală, găunoasă, ţâfnoasă şi cu nasul pe sus, lipsită de

moralitate şi valoare, care-şi tratează beteşugurile la Viena, îşi petrece concediul

numai în Hawaii sau Tenerife şi care s-a contopit şi se confundă cu puterea, pe

care o deserveşte, ocupând posturile cheie. Exemplul cel mai la îndemână ni-l

oferă europarlamentarii noştri, dintre care unii nu fac parte din intelectualitate

nici în glumă sau dacă au pornit ca intelectuali adevăraţi, s-au dezis de această

categorie, dându-se în stambă pentru câţiva galbeni pătaţi. La urma urmei,

intelectualitatea românească îşi merită soarta, pentru că după decenii de

desconsiderare, la momentul cuvenit, al transformărilor radicale şi (fără

exagerare) revoluţionare, când ar fi putut face ceva pentru ea şi pentru întreaga

societate, cuvântul ei de ordine a fost … ce-mi trebuie ?, nu fac politică, nu mă

amestec, îmi văd de-ale mele ş.a.m.d. Şi atunci, locul intelectualului, care ar fi

putut înţelege mai bine mersul şi rosturile lucrurilor, acţionând spre binele şi

progresul societăţii, a fost ocupat de vânzătorii de tot felul, care ne-au adus unde

suntem. Aproape că nu mai am speranţa că ne vom putea desprinde din

marasmul în care ne aflăm şi care, de fapt, este indus tot de vechile structuri

revopsite în straie democratice care-şi văd de propriile interese, în dispreţul

populaţiei de rând. Şi, când nu vom mai avea ce vinde, vom deveni slugile celor

de dincolo de frontiere. Povestea cu cumpăratul pământului de către străini nu

este chiar poveste. Mai pe scurt, nu cred că intelectualitatea noastră mai are

vreun strop de vlagă ca să îndrepte ceva sau să canalizeze societatea către nişte

idealuri credibile. Va trebui s-o luăm de la capăt, pentru că acum ne aflăm într-o

formă de ev mediu, bine înţeles cu straie noi, cu mobil la ureche şi PC pe masă.

2. De-a lungul istoriei s-a dovedit că tot ceea ce au creat şi au realizat

societăţile, temeinic şi durabil, a fost determinat de marile personalităţi şi de

18

vârfurile societăţii, gânditori conştienţi de mersul lucrurilor. Marii noştri bărbaţi

(şi nu mai puţin femei), care au contribuit la propăşirea (cuvânt splendid ca

înţelesuri, aproape uitat) României dintre cele două războaie mondiale, au purtat

pecetea unei intelectualităţi adevărate, mânate de idealuri sfinte. Democraţia cu

care ne împăunăm astăzi este un fel de surogat jalnic şi foloseşte păturii mustind

a putere, care face totul pentru sine şi în dispreţul celor mulţi.

Puterea nu are cum să apeleze la elita intelectuală pentru că adevărata

elită nu ţine în veci de veci cu puterea şi, ca atare, rămâne neluată în seamă şi,

deci, fără cuvânt. Pentru putere, intelectualitatea este un bolovan atârnat de gât.

Da, puterea selectează ceea ce pare a fi elita, o aduce în faţă, o plăteşte bine, o

şlefuieşte după interesele sale şi o foloseşte. Nu vi se pare emblematic că atâţia

(destui) intelectuali adevăraţi, care ţipau pe toate căile că opera lor suferea de

lipsa de libertate a regimului trecut şi de la care, după revoluţie, se aştepta o

adevărată explozie creatoare, imediat ce au fost invitaţi să guste din plăcinta

naţională, au devenit moşieri, oameni de afaceri şi au uitat de opera pe care

vroiau sau trebuiau s-o creeze ?! Elita folosită de putere, antrenată de iureşul

puterii, ajunsă în rang mare, întoarce spatele trecutului şi oamenilor mari ai

acestui neam şi cântă osanale sau manele laolaltă cu cei cu canale prospere de

televiziune şi maşini de lux. Nu ne putem mira că puterea ignoră cu desăvârşire

intelectualitatea adevărată şi nu este interesată de înflorirea ei şi a minţilor

luminate.

Cred că locul intelectualităţii în societate este esenţial şi din rândurile ei

ar trebui aleşi reprezentanţii tuturor structurilor. Un intelectual adevărat (nu

neapărat deţinător al unei diplome universitare, ştim cam cum se obţin în ultima

vreme) sau mai bine zis o persoană educată înţelege mai bine ceea ce se petrece

în societate, apasă cu mai multă uşurinţă pârghiile care trebuie puse în mişcare,

discerne ceea ce este cu adevărat valoros şi durabil pentru societate şi nu se lasă

antrenat de aparenţe înşelătoare sau de moment. Din păcate, intelectualitatea

noastră a pierdut experienţa efectivă în conducerea treburilor statului şi

profesionalismul izolat nu-şi mai îndeplineşte rolul său integrator.

3.Întrebarea este extrem de dificilă, iar răspunsul nu poate fi decât

ambiguu. De principiu, dacă vorbim de adevăraţii creatori de operă, durabilă, ei

îşi pun amprenta pe creaţiile lor. Altfel nu sunt decât copiatori şi folosesc

instrumentele şi mănuşile celor autentici. Vorbind mai direct, nu pot admite că

un creator cu o moralitate îndoielnică poate zămisli o operă morală (sau invers).

Ori, dacă o face pentru o perioadă oarecare, falsitatea se decopertează şi în cele

din urmă leapădă hainele care nu-i aparţin şi rămâne cel ce este. Sigur că în

astfel de judecăţi intervine în mod fatal interpretarea pe care fiecare dintre noi, şi

societatea în ansamblul ei, o acordăm moralităţii. Pentru cel judecat sau analizat,

moral este să trăiască şi să creeze aşa cum crede de cuviinţă şi mai puţin după

canoanele societăţii. De altfel, istoria tuturor domeniilor de activitate umană ne

oferă suficiente exemple de acest fel. Şi în cele din urmă, se poate conchide că

ceea ce rămâne din creaţie şi contează este, în primul rând, opera, care nu se

ANCHETA ANTITEZE

19 antiteze NR.1/2011

alterează în timp şi mai puţin creatorul care, odată cu trecerea timpului, mai

pierde din judecăţile anterioare.

4. În societatea românească de astăzi, în care scala valorilor a rămas la

fel de desconsiderată ca şi în regimul trecut, chiar dacă e vorba de alte registre

operaţionale, intelectualul de succes seamănă leit cu personajele de succes din

domeniul economic şi cântarele sale sunt identice: averi, vile, călătorii etc.

Restul nu-l mai interesează. Aproape că nici propria operă sau ceea ce lasă în

urmă nu-l mai preocupă şi dacă mai creează ceva este doar de ochii lumii, ca să

nu se dezmintă. Reuşita socială, viaţa facilă şi acumularea de bunuri îl împing

către suficienţă. Spună ceilalţi ce-or vrea!

Dacă este să ne referim la creaţia literară, ceea ce mi se pare cel mai

grav este că s-a alterat foarte tare instituţia chemată să cântărească orice operă:

critica. Cred că noi am avut o critică foarte serioasă şi foarte conştientă de

menirea ei. Or, în prezent, tonul criticii s-a superficializat îngrijorător, critica

este aservită unor interese imediate şi nu mai puţin meschine, nu se poate pune

preţ pe ea. Adevăraţii critici nu mai citesc (nici măcar în diagonală). Cele câteva

voci care încearcă să realizeze un aparat critic de mare competenţă sunt uşor

anihilate de marea masă a aplaudacilor care judecă totul după autor sau creator şi

acordă importanţă nejustificată falselor valori. Croitorii deveniţi creatori de

modă, frizerii deveniţi hair-stilişti şi câţi alţii asemenea, deţin topul mas-mediei

şi marea masă a consumatorului de operă adevărată nu ajunge mai sus. Critica

nu-l ajută şi nu-l învaţă să desluşească valoarea reală, dintr-o supraproducţie

efectivă.

MIHAIL SORIN GAIDĂU (caricaturist, jurnalist de analiză social-politică)

1. Au rămas destui intelectuali capabili să

perceapă, să analizeze, să constate onest şi obiectiv starea de lucruri actuală. Regretabile sunt doar lipsa de solidaritate şi coeziunea dintre diferitele profesii şi ocupaţii ce întregesc statutul şi conţinutul unei familii mai numeroase: intelectualitatea, un „arhipelag“ cu preocupări suficient de egoiste pentru a nu consimţi hotărâtor la asumarea unor riscuri, pretinse de implicarea civică marcantă. „Insularitatea“ şi diversitatea atitudinilor intelectualilor români dezvăluie un „cor“ dizarmonic motivat, înainte de toate, de precarităţi materiale. Pentru a

deveni credibil şi convingător dinaintea autorităţii administrative şi a oricărui tip de electorat, intelectualul are nevoie de educaţie solidă, de fermitate şi principii

20

în care să creadă şi pe care să le respecte necondiţionat. Labilitatea dinaintea unor surse de putere şi (sau) de finanţare poate discredita moral. Dante Alighieri a fost un intelectual rafinat, cu principii de nezdruncinat şi a murit în exil, la Ravenna. Nicolae Bălcescu şi-a probat onestitatea civică până la capăt, fiind nevoit să moară în exil. Nu-i plăcut să mori în sărăcie, printre străini… Caius şi Tiberius Gracchus, aristocraţi temeinic şi frumos educaţi, implicaţi convingător de partea plebei au pierit asasinaţi. Mulţimea nu a asimilat, în profunzime, calitatea şi rostul acestui sacrificiu. Pentru principiile sale republicane, Cicero a fost „taxat“ cu asasinarea. Horatius şi Vergiliu s-au simţit mai bine închinând ode lui Octavianus Augustus. Dedicat unor principii nobile, Voltaire s-a aflat mai mult pe fugă… Cao Xueqin, un intelectual chinez de mare cultură şi rafinament, autorul celebrului roman Visul din pavilionul roşu, a pierit în sărăcie, fidel principiilor sale, preferând să facă zmeie din hârtie policromă decât să accepte genuflexiunile impuse de statutul de mandarin, în „Oraşul Interzis“.

Nu poate prezenta dubii calitatea intelectuală a lui Sadoveanu sau a lui Tudor Arghezi. Cetăţeanul zilelor noastre se poate îndoi doar de condiţia lor morală, fără a mai studia contextul abrupt, agitat şi neprietenos care i-a determinat pe cei doi scriitori să accepte oferta regimului comunist.

Pentru a afla cât de creditabilă poate fi vocea intelectualităţii în viaţa publică, ar mai fi necesar un răspuns, la altă întrebare: ce discernământ mai are electoratul din România zilelor noastre? Mai multe semi-necunoscute, dintr-un sistem de ecuaţii complex aşteaptă soluţii lipsite de echivoc, altfel, riscul de a blama intelectualitatea în ansamblul său este major. Istoricul nonagenar, Neagu Djuvara, susţine că „societatea românească s-a răsturnat în mod extrem de grav în cei cincizeci de ani de comunism. (…) În comunism s-au întâmplat lucruri grave, iar persecutarea întregului strat de deasupra, nu numai din punct de vedere politic, a răsturnat toate valorile. Au venit ăia mai răi, mai tâmpiţi, cocoşaţii şi guşaţii. Problema e că, dintre ei, foarte mulţi au rămas comunişti în suflet. În cei cincizeci de ani de care vă vorbeam, s-a stricat ceva în creierul acestui popor. Mai adaug ceva. Românul a fost aşa de dezgustat de ce i s-a întâmplat, încât în prezent fuge din ţară pe capete“ (Interviu realizat de Vlad Stoicescu pentru “Evenimentul zilei”- ediţia din 19 februarie 2009). Un comentariu cu titlu interesant posta şi Dan Mihalache, la 6 aprilie 2011(http://dmihalache.wordpress.com/), reluat de Cotidianul în ziua următoare, 7 aprilie 2011: „Ceva e defect în «România real㻓.

2. Cineva este intelectual prin natura pregătirii, a preocupărilor şi

activităţii sale. Intelectualitatea nu este o turmă de oi pentru care vechilul „african“ al moşiei stabileşte ţarcuri cu un anumit format, pe placul stăpânului vremelnic. Calitatea de intelectual a cuiva nu poate fi situată, în mod obligatoriu, pe acelaşi palier cu o anumită conduită civică şi morală din salonul de lux al aşteptărilor ideale. Şi intelectualii au dorinţe, interese, aspiraţii, pasiuni… Ar fi nefiresc să nu-şi dorească atingerea lor. Unele pot fi egoiste, personale sau de castă, altele sunt generoase, spre utilitatea şi progresul general.

La „bufetul suedez“ al puterii politice sunt invitaţi sau ispitiţi să participe cei care se bucură de prestigiu, popularitate, consideraţie şi respect, dar,

ANCHETA ANTITEZE

21 antiteze NR.1/2011

mai ales, cei pricepuţi şi experimentaţi, chiar dacă sunt, într-o oarecare măsură, imorali. Unii vor consimţi, alţii doar în anumite condiţiuni sau niciodată. Un intelectual versat, de calibru înalt, este conştient că rostul prezenţei în vecinătatea puterii presupune avantaje, responsabilităţi, uneori şi umilinţe. Aflat la masa puterii, în calitate de consilier ori simplu obiect decorativ, intelectualul poate pricepe că este folosit şi pentru a gira o conducere abuzivă, proastă sau ticăloasă. Tovărăşiile proaste erodează un nume bun, chiar îl pot compromite decisiv. O bună şi rară ocazie a intelectualităţii româneşti de a stabili, de pe poziţii de relativă superioritate, un pact general cu puterea politică, a fost irosită lamentabil imediat după evenimentele sângeroase din decembrie 1989. „Cărţile“ au fost jucate inabil, chiar dezastruos, puterea politică trişând aproape de fiecare dată, vreme de peste două decenii. Puterea politică a fost atenţionată de mass-media, prin voci oneste şi responsabile care-i semnalau derapajele, erorile, abuzurile, actele de grosolană corupţie, trădările, minciunile sfruntate şi imoralitatea. În mod constant, puterea politică s-a folosit de anumite mijloace avute la îndemână: cine nu a răspuns pozitiv la ofertele tentante ale puterii a fost penalizat prin dezvăluiri compromiţătoare, extrase din arhivele fostei Securităţi comuniste, când au existat asemenea… oportunităţi. Un titlu mai proaspăt, printre altele de acelaşi gen, întregeşte o metodă de lucru: „A crescut producţia industrială la capitolul dosare“ (articol publicat de Academia Caţavencu, la 2 martie 2011). Cel mai frecvent au fost livrate „câinilor“ hămesiţi din mass-media numele unor cunoscuţi scriitori, actori, critici literari şi ziarişti! Extrem de rar au fost publicate spicuiri din dosarele unor politicieni, mai ales din opoziţie. Ce fel de pact cu puterea poate fi încheiat în asemenea condiţii? Bruno Corty semna un articol incitant în cotidianul francez Le Figaro, citând cuvintele cunoscutului scriitor româno-american, Norman Manea: „LA ROUMANIE EST UNE DÉMOCRATIE KAFKAÏENNE!“

Divizată şi sărăcită, intelectualitatea din România nu are nici un motiv moral scuzabil şi credibil pentru a pactiza cu reprezentanţii unei puteri politice (oricare ar fi culoarea ei) care şantajează constant, uzând doar de umilitoarele privilegii ale forţei brute! Oficialităţile afirmă că au fost înregistrate anumite progrese, inclusiv în agricultură, iar României îi este mai bine ca niciodată! Cu multe decenii în urmă, epigramistul polonez Stanislaw Jerzy Lec a lansat o întrebare: „Dar ce fel de bine poate fi acela însoţit de o stare generală proastă“?

3. Moralitatea rămâne un factor subiectiv, fiind dependentă de

mentalităţile, prejudecăţile, mofturile şi gustul vremurilor. Uneori, o existenţă scandaloasă, anumite gesturi, atitudini, extravaganţe determină sporirea notorietăţii. Cu câţiva ani înaintea decesului său, plasticianul Salvador Dali a făcut publică dorinţa de a-şi vinde celebrele sale mustăţi oraşului-port Genova, contra sumei de 22.000 de USD! Informaţia a făcut ocolul lumii, dar Salvador Dali a renunţat deşi oferta a sporit simţitor, spre 100.000 USD! Scriitorul francez Charles Maurras a fost un simpatizant al Guvernului de la Vichy şi teoreticianul naţionalismului integral, fiind condamnat pentru extremismul său de dreapta şi „pactizarea cu inamicul“. Acest stigmat nu scade calitatea operei sale. Poetul Radu Gyr a fost condamnat pentru apartenenţa sa la „Garda de Fier“, iar

22

administraţia comunistă l-a expediat în puşcăriile destinate aşa-zişilor „duşmani ai poporului“! Nichifor Crainic a beneficiat de acelaşi tratament. În România, o anumită opţiune politică a fost taxată ca fiind imorală, duşmănoasă, aşa cum se întâmplă, mai des, prin ţările lumii a treia. Din fericire, Radu Gyr, Nichifor Crainic şi Mircea Vulcănescu sunt reeditaţi cu succes şi astăzi, indiferent de orientarea „ştampilei“ ce le-a fost aplicată. Mihail Sadoveanu a preferat să colaboreze cu sistemul importat de la Răsărit, făcând parte chiar şi din rândul oficialităţilor de frunte care au semnat condamnări la moarte şi recluziuni severe! Dumbrava minunată şi Fraţii Jderi sunt studiate şi savurate, în continuare, de numeroşi cititori. Pe mulţi nu-i interesează cât de imoral a fost Sadoveanu, câţi „copii din flori“ a zămislit şi nici cât de mult a beneficiat de pe urma statutului său. Tudor Arghezi şi-a probat de câteva ori curajul civic şi patriotismul, dar nu s-a sfiit, fiind strâns cu uşa nevoilor, să pactizeze cu ocupantul german (în vremea Primului Război Mondial) ori cu bolşevismul românesc. I-a scăzut valoarea? Un intelectual riguros le studiază opera cu atenţie, fără să se împiedice în amănuntele unor vicii sau orientări politice dezastruoase. Rimbaud a fost homosexual, Edgar Poe şi-a stimulat creativitatea cu opium şi whisky, iar Ion Barbu devenise opioman. Oscar Wilde a fost implicat într-un scandal cu homosexuali şi a petrecut vreo doi ani la puşcărie. A fost nevoit să părăsească Anglia, stabilindu-se definitiv în Franţa. The Ballad of Reading Gaol şi De Profundis sunt rodul literar al suferinţelor şi umilinţelor îndurate de Wilde în închisoare. Numeroşi actori şi poeţi români şi-au asigurat notorietatea slăvind regimul comunist şi pe liderii săi, alţii şi-au „turnat“ colegii şi rubedeniile la Securitate. Intelectualul se află mereu între ciocanul puterii politice şi nicovala vremurilor. Ce ar fi putut face criticul literar Adrian Marino după eliberarea din închisorile comuniste? I s-a impus o colaborare, un târg cu Securitatea şi a acceptat, dar valoarea operei sale este recunoscută în Japonia. Cancerul „turnătoriei“ i-a afectat şi pe unii reprezentanţi ai clerului, dar credincioşii frecventează cu destulă ardoare sfintele locaşuri de cult, contribuind în mare măsură la edificarea altora, mai noi, mai somptuoase. Nu oricine are veleităţi de martir. Doar moaştele sfinţilor, câte or fi scăpat mai puţin vătămate din ghearele torţionarilor, sunt venerate de mulţimi anonime.

4. Nu cred că există o reţetă privitoare la succes din care să lipsească

munca stăruitoare, talentul, harul şi ingeniozitatea. Poetul Horatius a lăsat posterităţii şi un număr apreciabil de obscenităţi, preferând să-i închine imperatorului Octavianus mai multe laude versificate. Mai pomeneşte cineva de ele? I-au diminuat prestigiul? Dacă a fost şi oportunist, nu înseamnă că i-au lipsit valoarea, talentul şi succesul. Filosoful stoic Seneca s-a remarcat ca mentor al împăratului Nero. Fiind un aristocrat înstărit, a fost tentat şi de înavuţire, practicând cu mult succes cămătăria. Pentru muritorul de rând, pare imoral şi de neînţeles: cum să te pretinzi stoic dacă eşti cămătar? Apokolokyntosis (Apoteoza lui Claudius , sau Prefacerea în dovleac a divinului Claudius) rămâne încă o probă materială a… conduitei stoicului Seneca: lucrarea este pigmentată cu obscenităţi groase, pe gustul plebei, un soi de manea literară plină de picanterii, din care nu lipseşte artificiul milesian. Cu tot stoicismul său, Lucius Annaeus

ANCHETA ANTITEZE

23 antiteze NR.1/2011

Seneca s-a răzbunat birjăreşte pe răposatul Claudius Caesar, pentru cei opt ani de exil înduraţi. Trecerea timpului nu i-au desfigurat imaginea de intelectual, de filosof şi scriitor. Numele său s-a bucurat întotdeauna de succes. Pentru un intelectual român pragmatic, oportunismul nu-i suficient dacă-şi doreşte succesul imediat. Dincolo de calităţile native, sunt necesare conjuncturi favorabile şi prieteni bine amplasaţi în „garderoba“ puterii politice. Până la urmă, „toate atârnă de vremuri şi împrejurări“, încă din ceţoasele vremuri biblice: „Am mai văzut apoi sub soare că nu cei iuţi aleargă, că nu cei viteji câştigă războiul, că nu cei înţelepţi câştigă pâinea, nici cei pricepuţi bogăţia, nici cei învăţaţi bunăvoinţa, ci toate atârnă de vremuri şi împrejurări.“ (Eclesiastul - cap. 9, versetul 11).

24

Raluca NACLAD

DESPRE DEMOCRATIZAREA

SPAŢIULUI CULTURAL

Volumul colectiv, Idolii forului. De ce o clasă de mijloc a spiritului este de preferat „elitei“ intelectualilor publici (Editura Corint, Bucureşti, 2010), coordonatori Sorin Adam Matei şi Mona Momescu, reprezintă o dovadă clară a faptului că în spaţiul cultural românesc există un curent de opinie puternic, de critică a establishment-ului, capabil să treacă de la atacul la persoană la critica argumentată a unor stări şi fapte. S-a scris despre acest corpus de texte că ar fi o demolatoare ofensivă a valorilor de stânga, orchestrată din afara graniţelor ţării. Cine îl citeşte cu onestitate, va constata diversitatea modului de abordare a problemelor fixate spre

dezbatere, iar faptul că Sorin Adam Matei, autorul incendiarei cărţi Boierii minţii, şi-a ales drept partener în coordonare un intelectual al cărui text din volum, prezintă, în multe puncte, o critică a ideilor exprimate de ceilalţi semnatari, este un indicator al dorinţei de echilibru în discurs.

La o primă privire, însemnând doar o frunzărire a volumului, acesta frapează prin strategiile comunicaţionale la care face apel: la începutul fiecărui articol, cititorul este invitat la discuţii cu fiecare dintre cei 15 semnatari pe pagina web a volumului, fie de pe computer, fie de pe telefonul mobil – fapt pentru care se găsesc imagini cu coduri 2D presărate prin carte. Materialul volumului a fost conceput în baza unui set de întrebări, chestionări care rămân deschise publicului cititor, invitat să participe la discuţii internaute. Aşadar, o preocupare intensă pentru obţinerea unui feed-back, iniţierea unei dezbateri publice, nu (doar) conceperea unei bombe care să fie detonată în forum pentru a pulveriza statuile vizibililor zilei.

Cartea porneşte de la premisa că România este blocată într-un model cultural revolut. Nota comună a articolelor o reprezintă discutarea pe marginea a două acuze formulate la adresa celor ce se înscriu, prin vizibilitate publică, în categoria elitelor: obsesia enciclopedismului, care determină aglutinarea în discurs a celor mai „pestriţe“ idei, şi dispreţul pentru competenţa specializată.

N-am înţeles opţiunea coordonatorilor de a propune drept prefaţă articolul lui Michael Shafir, care exprimă un punct de vedere propriu, fără să se refere la ceilalţi semnatari, şi care urmează unei generoase introduceri ce prezintă fiecare dintre textele grupajului. Poate din respect pentru autoritatea sa în politologie, recunoscută internaţional. Fiecare dintre noi avem mentalul populat cu elite, indiferent cât de incorect politic sună acest cuvânt acum. Michael Shafir pune problema intelectualului angajat politic. În opinia sa, transformarea capitalului cultural în capital politic este frauduloasă. Funcţia critică pe care o presupune statutul de intelectual nu îi permite acestuia să se alinieze formal în sfera politicului. În momentul în care intelectualii publici

RADIOGRAFIILE PREZENTULUI

25 antiteze NR.1/2011

primesc funcţii din partea puterii, aceştia devin funcţionari publici şi, ca atare, trebuie să se retragă din sfera publică. Coabitarea cu puterea duce la pierderea statutului de intelectual. Finalul articolului său este sugestiv: „Intelectuali, nu mergeţi cu girofarul!“

Sorin Adam Matei încearcă, în primul rând, să explice cât mai clar obiectivele acestei cărţi, pentru a nu fi percepută ca „un simplu act coral al operei Boierii minţii“. Îşi fundamentează discursul prin apelul la contribuţiile speculative ale lui Francis Bacon, autor de la care împrumută şi sintagma din titlu. Intelectualul român preia teoria celor patru idoli/iluzii ale cunoaşterii formulate de Bacon şi o aplică realităţilor culturale din România de azi. Pentru S. Matei aceşti idoli ai spaţiului public sunt: „acele iluzii legate de nevoia pe care unii cred că o avem pentru crearea şi menţinerea unor minuscule grupuri de intelectuali fără specializare (publici), enciclopedici într-un sens amator al cuvântului, în rolul de educatori ai maselor. Idolii mai sunt acele idei considerate transcendente, esenţialiste, inspirate de un plan divin sau transuman, care au toate soluţiile, pentru toate situaţiile. Idolii forului sunt, în fine, iluziile pieţei publice de idei. Sunt modelele de comportament care amintesc de un ev premodern, ce nu au acoperire în «aurul» cunoaşterii specializate“. Fenomenele culturale care îl îndreptăţesc pe autor să identifice astfel de idoli sunt: ideologia genialităţii, fascinaţia faţă de intelectualul generalist, primatul educaţiei în grupuri informale unde discipolii sunt crescuţi în spiritul obedienţei oarbe faţă de maeştri şi de ideile lor. Sorin Adam Matei amendează în primul rând apelul la discursul teologic al acestor intelectuali, refuzând posibilitatea explicării lumii în funcţie de ordinea transcendentă, revelată.

Privind articolul său, în ansamblu, îmi face impresia că Sorin Matei ar goni de pe piaţa ideilor valorile religioase, pe considerentul că ar fi retrograde. Trăsătura lor dogmatică, deci care determină fixitatea acestora, ar fi o frână în calea progresului; nu ar avea ce căuta în confruntarea de idei unde totul trebuie supus chestionării în permanenţă. Într-adevăr, în cadrul paradigmei de gândire care îl legitimează pe autor, a cărei trăsătură principală este relativitatea, imuabilitatea nu poate să existe. Însă, dincolo de necesitatea chestionării permanente a lumii în care trăim, poate avem nevoie şi de ceva stabil în forul nostru interior. A trăi doar pe nisipurile mişcătoare ale relativităţii poate fi la fel de periculos pentru psihic ca şi vieţuirea într-un orizont al terorii sacre.

În continuarea acestui demers de respingere a valorilor teologice, vine atacul dur la instituţia maestrului. Punctul de plecare îl constituie un citat din Jurnalul de la Păltiniş, în care G. Liiceanu se regăsea în postura ucenicului, iar Noica era identificat cu un mare părinte duhovnicesc. Mă tem că, în context, fraza respectivă sună altfel, dar oricum ambii intelectuali (şi acuzatul şi acuzatorul) vorbesc despre lucruri pe care nu le cunosc pentru că nu le-au experimentat. Sacrul autentic nu e o chestiune de discurs, de ideologie, ci de trăire. A vorbi despre relaţia părinte – ucenic în lumea monahală este o depăşire a specializării fiecăruia dintre ei.

Sunt de acord cu Sorin A. Matei că nu de la intelectuali generalişti de tipul Pleşu, Liiceanu, Patapievici vin soluţiile economice, politice, sociale etc. de care România are atâta nevoie, ci de la intelectualii specializaţi. Dar cred că este o iluzie faptul că societatea românească ar mai fi fascinată de enciclopedismul şi de aerele de genialitate ale celor mai sus menţionaţi. Dacă luăm în considerare

26

impactul important pe care îl are televiziunea asupra populaţiei, vom observa că apariţiile lor tind spre zero la rating. Un caz special îl reprezintă Dan Puric, dar popularitatea sa în rândul maselor ţine în cea mai bună măsură de spectacolul apariţiei sale şi al organizării discursului său exploziv, de accesibilitatea acestuia, şi mai puţin de ideile vehiculate. Pentru cine trăieşte în România de azi e clar că nu intelectualii cu aere de genialitate blochează accesul populaţiei de cultură medie la viaţa publică. Sorin Matei salută faptul că preşedintele Obama îşi face agenda politică în funcţie de discuţiile de pe platformele media şi opiniile de pe blogurile politice cu cele mai mari accesări. Şi la noi internetul este o sursă de informare şi dezbatere destul de accesată, iar comentariile extrem de vii, destule fiind şi pertinente, însă guvernanţii nu sunt interesaţi să asculte aceste voci ale forului.

Daniel Barbu face o analiză bine documentată a pericolelor care pândesc democraţia. Una dintre afirmaţiile cheie ale discursului său mi se pare următoarea: „După fascism şi comunism, nu ar mai merita numele de intelectual decât acel protagonist al reflecţiei publice capabil să rămână critic faţă de propria cauză.“ Daniel Barbu amendează dezinteresul intelectualilor noştri vizibili pentru problema educaţiei şi derapajele legii educaţiei care nu porneşte de la problema de bun simţ a definirii celui pentru care se face şi răsface o astfel de lege. „A lămuri cine este elevul şi cum trebuie luat acesta în grija comunităţii naţionale înseamnă a hotărî cum vor arăta viitorii cetăţeni”.

Caius Dobrescu introduce conceptul de kitsch în lumea intelectuală. Acesta ar consta „într-o ofertă de «viziuni despre lume şi viaţă» din care au fost extirpate tensiunile şi dilemele, dar care beneficiază totuşi de o complexitate exterioară, ornamentală, menită să măgulească inteligenţa combinatorică a virtualului consumator.” De fapt, acest concept denumeşte tot fascinaţia pentru enciclopedismul amatoristic. Dincolo de discursul de clarificare a unor concepte precum „înalt” şi „popular”, de încercarea de a înţelege complex cultura de masă, mi s-a părut un sofism erudit explicarea valorii de catharsis a emisiunii „Ciao, Darvin”.

Articolul lui Gabriel Andreescu inventariază „războaiele culturale” din spaţiul românesc ai ultimilor 20 de ani, semnalând tribalizarea grupurilor intelectuale, impactul ideologiilor unor publicaţii de analiză politică şi socială precum 22 şi Observator cultural. M-a surprins preluarea cu entuziasm a formulei junk-conservatorism propuse de Liviu Andreescu. Formula mi-ar fi sunat la fel de rău dacă ar fi fost junk-socialism sau junk-liberalism.

Istvan Aranyosi face demonstraţia că, din punct de vedere al standardelor academice internaţionale, al publicaţiilor omologatoare, intelectuali ca Pleşu şi Liiceanu nu pot fi denumiţi filozofi.

Mircea Flonta atrage atenţia asupra necesităţii ca intelectualul public să ia în considerare, atunci când îşi elaborează teoriile, achiziţiile intelectualului specializat, ale omului de ştiinţă, pentru a fi în pas cu lumea pe care doreşte s-o explice.

Bruno Ştefan detaliază distincţia între intelectual şi specialist, cea mai mare parte a articolului fiind o succesiune de prezentări antitetice ale celor două categorii.

Vasile Morar are, poate, cel mai umanist articol, aducând în atenţie o suită de valori morale, din ce în ce mai eludate de societatea post-morală. Acesta

RADIOGRAFIILE PREZENTULUI

27 antiteze NR.1/2011

insistă asupra necesităţii ca faptele unui intelectual public să fie în consonanţă cu valorile pe care le promovează.

Stelu Şerban propune, ca sarcină de primă importanţă a intelectualului din România de azi, critica cunoaşterii în câmpul politicului, fapt care ar duce la impunerea unei morale minime în peisajul politic. O astfel de critică ar diminua şi efectele, de multe ori catastrofale în istorie, ale exaltării pasiunilor.

Alexandru Matei analizează modul în care piaţa de idei din România este acaparată de două produse: anticomunismul şi procreştinismul, valori de dreapta, a căror promovare a însemnat legătura cu curentele de gândire întrerupte în 1945. Dincolo de necesitatea unui astfel de proces recuperator, autorul observă că stagnarea într-un astfel de proiect reprezintă o desincronizare cu gândirea occidentală prezentă. În articolul său există unele afirmaţii amendabile care conţin analogii dubioase. De exemplu, găseşte puncte comune între ideologia protocronistă şi „heideggerienii postnoicieni“. Alexandru Matei consideră că astăzi este necesară o articulare între relaxarea tonului şi tensiunea analitică în discursul intelectual.

Articolul lui Lucian Nastasă Kovacs este un strigăt împotriva imposturii care a ajuns la proporţii cu adevărat periculoase pentru mediul universitar de la noi. Discursul său este o suită de exemple uluitoare pe această temă. Autorul le aminteşte tuturor acestor impostori că nu sunt nemuritori, subînţelegându-se că locul lor va fi la coşul istoriei, cum au păţit-o atâţia care s-au cocoţat în vârfurile ierarhiilor prin fals intelectual şi sforării.

Mona Momescu chestionează unele puncte de vedere prezente în volum, cum ar fi, de exemplu, aplicabilitatea teoriilor din spaţiul anglo-saxon sau american în analiza rolului intelectualului în societatea românească, cadru în care a fost asimilat, de-a lungul istoriei, modelul francez. Prezentarea efectelor „restauraţionismului interbelic“, analiza termenului „paramodern“, atât cu sens negativ cât şi pozitiv, reflecţia asupra unor polemici precum cele determinate de cartea Boierii minţii sau cea dintre H. R. Patapievici şi Carmen Muşat, accentul pus pe necesitatea implicării intelectualilor în actul educaţional, sunt câteva dintre reperele studiului său, care se remarcă prin claritate şi largă perspectivă asupra problemelor abordate.

Marius Ghilezan încearcă o abordare psihanalitică a manifestărilor celor socotiţi „elita intelectuală“ din România de azi, pe care îi consideră reprezentanţii unei culturi „moral-nevrotice“, făcând referire la fenomenul turnătoriei şi al marginalizării sociale din anii comunismului.

Adrian Gavrilescu propune o elocventă analiză a conceptului de „intelectual public“, pe care o relaţionează cu poziţia acestei categorii în societatea românească, în mai multe etape ale istoriei recente, pornind de la perioada comunistă până la discursurile anului electoral 2008. Autorul amendează „discursul unic“, necritic, precum şi „gândirea cazonă“, elemente ce caracterizează discursul multora dintre intelectualii noştri vizibili în spaţiul public.

Indiferent de parti-pris-urile autorilor, problemele discutate în această carte reprezintă o fereastră deschisă prin care pătrunde un aer proaspăt în for. Acest grupaj analitic relansează dezbaterea despre locul şi rolul intelectualului în spaţiul public românesc, nu e doar „bomba aruncată de tigru ca să-i cadă elefantului trompa“, cum suna o replică dintr-un moment umoristic, celebru la noi în anii ‟70.

28

Liliana URSU

POEME

Câte puţin despre cărţile de poezie

o carte de poezie poate fi

precum cafeaua abia râşnită

şi poate avea pe copertă:

un zburător, un pod, o cascadă, un munte.

o carte de poezie poate fi

precum o cheiţă

de la o gradină mult visată

şi poate avea dincolo de copertă

o uşă la Împărăţia Cerească.

Facerea poemului

din când în când,

am îngenuncheat în singurătatea odăii

şi am semănat stele

Poveste cu lupoaică şi miel

Lupoaica a încremenit cu ochii pe cer.

Stelele erau atât de luminoase.

Şi păsările la fel.

Şi mielul atât de frumos,

cu ochii ca două stele,

aproape îl iubea.

POESIS

29 antiteze NR.1/2011

Aproape uitase să-i mai sară la gât,

aproape uitase de puii ei mereu flămânzi.

Dar haita, haita, ah, haita

o împungea în coaste,

îi rupea blana, gata să-i soarbă

şi ultima picătură de sânge

precum un lac apusul de soare.

Atunci se puse pe urlat la lună,

la stele, la lume, la viaţa ei,

la haită.

Şi

atât a urlat şi a urlat lupoaica

până ce mielul a iertat

şi a acoperit-o

cu lacrima Lui.

Stau la masă cu îngerul meu în Patmos

Tată, stau la masă cu îngerul meu

şi îi vorbesc despre tine:

cum la 70 de ani ai sădit o sută de pomi

şi despre jurnalul tău cu muncile de primăvară,

cu muncile de toamnă

şi despre cartea ta despre locomotive

dar mai ales despre iubirea pentru mama

ce mai răzbate încă din scrisorile către ea

pe care le-am găsit înfăşurate în voalu-i de mireasă

şi despre cum mi-ai vopsit toate uşile în alb

„În faţa oamenilor buni uşile se deschid singure“

îmi spuneai zâmbind,

„iar paşii tăi, copila mea, vor deschide poteci noi

spre locuri curate, necunoscute ţie acum.“

Şi îngerul meu păzitor îmi şopteşte

„Să te faci negustor de lucruri înalte.“

Au trecut anii tată,

şi eu sunt pe această insulă sfântă

şi stau de vorbă cu îngerul meu

şi îi povestesc despre inima ta mare,

în care ne strângeam cu toţii

iar tu ne împărţeai mari felii de pace.

30

Şi m-am rugat cu îngerul meu

în peştera Apocalipsei

la Sfântul Ioan Evanghelistul,

ucenicul ce şi a plecat capul pe pieptul Domnului

aşa cum de atâtea ori

mi-am odihnit eu capul la pieptul tău, tată,

scutul meu în viforul lăuntric

fierbinte m-am rugat cu îngerul meu

să aibă grijă de noi,

eu încă aici pe pământ,

tu deja în ceruri.

Skala, Patmos, la 6 iunie 2010

Jurnalul de la Gotland sau câte ceva despre cutii poştale şi

întâlniri cu cei plecaţi şi colecţia de vară 2009

Pe cutia poştală a unei case din Visby scrie doar Marie şi Waldemar. În

aceste nume străine eu îi simt atât de prezenţi pe mama şi pe tata din casa lor de

pe strada Balanţei din Sibiu. Uneori despărţirile trebuiesc anulate. Măcar pentru

o vreme. Măcar într-un oraş străin dintr-o ţară depărtată. Sau, mai ales, pe o

insulă cum e Gotland, unde moartea celor dragi poate fi învinsă iar puţina viaţă

ce le-a mai rămas se retrage în două prenume străine de pe o cutie poştală.

Ridic ochii. O mierlă a început să cânte în liliacul alb din faţa casei de

pe Bredgatan.

Îl aud deodată pe tata întrebându-mă ca în copilărie: „Şi ce fapte bune ai

făcut azi ?“, iar eu îi răspund cu dor, cu tot dorul strâns în mine în aceşti 16 ani

de când a plecat.

„Am udat toate florile de la Casa de pe deal a scriitorilor din ţările

baltice şi în poieniţa de lângă Paviljonsgatan am curăţat un copac japonez de

vâscul care-l sufoca. Şi am hrănit o pisică rătăcită. A, da, şi am ajutat-o pe o

doamnă căruntă în blugi şi cu adidaşi cu paiete să dea nume noi colecţiei de

vară din minusculul ei magazin cu bluze eterice.

„Ştiu că sunteţi poetă şi precis veţi găsi nişte cuvinte frumoase pentru

bluzele mele la care am lucrat toată iarna.“ I le-am scris frumos în engleză şi cu

litere de tipar pe un caiet vechi cu o corabie trasă de un cal pe copertă. A doua

zi, când am trecut prin faţa magazinului ei le-am regăsit sub bluzele expuse:

„Aer ţesut“, „Apă curgătoare“, „Roua serii“, „Steaua de mătase“, „Sora

zâmbetului“.

ATELIER DE TRADUCERE

31 antiteze NR.1/2011

J.M.G. Le CLÉZIO

PREMIUL NOBEL 2008

Jean-Marie Gustave Le Clézio (n. 13 aprilie 1940 în Nice) este un

scriitor francez, laureat al Premiului

Nobel pentru Literatură în 2008.

Opera sa cuprinde romane, eseuri şi

traduceri din mitologia indiană. În

motivaţia de acordare a premiului

Nobel există această afirmaţie

relevantă despre specificul lumii sale

ficţionale: „Autor al inovaţiilor, al

aventurii poetice şi al extazului

senzual, explorator al umanităţii

aflate deasupra şi dedesubtul

civilizaţiei dominante.“

COMOARĂ

Era pe vremea în care nu se tăia gâtul cailor când ajunseseră prea bătrâni

să mai fie de folos, ci erau lăsaţi să plece în munţi, să-şi întâlnească moartea în

beţia libertăţii. Asta îi povestea tatăl lui. Samaweyn îşi amintea de vocea lui,

când povestea despre vremurile din vechime, vremuri în care duhurile sălăşluiau

încă alături de oamenii din Petra, lângă izvoare, când porunceau vânturilor şi

furtunilor şi când păstrau taina mormintelor.

Pe atunci cele cinci familii ale poporului beduin aveau un pact cu ele, iar

duhurile le aduseseră în oraşul lor, în mijlocul văii. Copiii duceau turmele la

păscut pe plaiurile munţilor, bărbaţii culegeau grâul fraged care creşte de la sine

pe câmp, înainte de Al-Bayda. Izvoarele ţâşneau slobode, femeile luau din ele o

apă curată, care nu seca niciodată. Bătrânele aprindeau focurile în mormintele

săpate în stâncă, şi întreaga vale se umplea, la lăsarea serii, de fumul de la

vetrele oamenilor din popor.

Tatăl lui Samaweyn mai pomenea şi despre oprelişte, deoarece nimeni

n-avea voie, în vremurile acelea, să caute să cunoască tainele trecutului. Nimeni

nu trebuia să-i lase pe străini să se apropie de Comoară, deoarece duhurile sunt

32

pizmaşe şi pline de mânie. Dacă nenorocirea voia ca un străin să pătrundă în

oraşul lor şi să caute să-şi însuşească bunurile lor, duhurile s-ar fi răzbunat, iar

poporul beduin ar fi fost izgonit pentru totdeauna din Petra.

Aşa grăit-a tatăl lui Samaweyn, şi totul se împlinise întocmai cum îi

spusese. Acum Samaweyn era singur pe lume deoarece taică-su plecase de

cealaltă parte a mării şi nu se mai întorsese. Cele cinci familii bedul fuseseră

izgonite departe de valea duhurilor şi pentru ele guvernul construise un sat de

case din ciment, toate identice. Pe atunci copiii rătăceau printre ruine, citind cu

buricele degetelor desenele pe care duhurile le lăsaseră pe pietre, pe cioburi,

privind la danţul nevăzut ce ridica norii de praf în curţile palatelor moarte.

*

Samaweyn a deschis valiza neagră. E valiza pe care taică-su a luat-o cu

el de cealaltă parte a mării. E o valiză arătoasă, zdravăn ferecată, cu o

încuietoare cu patru rotiţe cifrate ce nu îngăduie deschiderea decât în schimbul

unei taine. Samaweyn este singurul care cunoaşte această taină. Ceilalţi locuitori

ai casei, unchiul din partea mamei, verii lui habar nu au de ea. De asemenea, nu

au habar nici de conţinutul valizei. Podoabe, aur, poate bani de hârtie? Asta cred

ei. Iar Samaweyn e mulţumit că ei pot crede aşa ceva. Când are poftă de deschis

valiza, iese din casa unchiului său şi merge pe câmp, cât mai departe cu putinţă.

Merge până la un promontoriu de unde se vede foarte bine valea calcinată a

duhurilor. Acolo venea cu taică-su, demult, ca să audă duhurile glăsuind. Îşi

aminteşte vocea lui, mâna lui pe umăr. Totul a dispărut, cuvintele şi suflarea,

tăria mâinii tatălui şi culoarea ochilor lui. N-a mai rămas decât peisajul calcinat

şi această valiză care a sosit într-o zi, de cealaltă parte a mării. De aceea i-a intrat

lui Samaweyn în obicei să vină aici, ca să-şi amintească.

Verii lui stau aplecaţi, pândesc de pe zidul de chirpici care înconjoară

satul bedul. N-au habar de nimic. Nu ştiu nimic despre comoară. Atunci, de

ciudă, aruncă pietre, ţipă ca vulturii. Dar nu îndrăznesc să se apropie de

Samaweyn. Ştiu că e ca taina duhurilor, cel care o încalcă se zăvorăşte într-un

cerc nevăzut care-l înnebuneşte, până ce merge pe propria sa umbră.

Samaweyn a întors rotiţele care eliberează încuietoarea şi a deschis încet

capacul valizei. Întotdeauna îl deschide încet, din cauza vântului viclean care se

poate repezi să-i răspândească întreg conţinutul valizei.

Pe fundul acesteia se află nişte hârtii legate cu o sforicică, fotografii,

scrisori. Aceasta este comoara, numai hârtii şi poze. Dar Samaweyn e fericit de

fiecare dată când saltă capacul, ochii îi strălucesc şi i se luminează faţa, şi de

aceea ceilalţi îşi închipuie aur şi argint sau teancuri de dolari.

În casa unchiului său din partea mamei, Samaweyn n-a deschis niciodată

valiza. O pune pe pământ, lângă pat, cu o pernă deasupra, ca un scaun. Într-o zi a

dat peste Ali care încerca s-o deschidă. Întorcea rotiţele, notându-şi fiecare cifră.

Nu l-a auzit pe Samaweyn sosind. Samaweyn a sărit la gâtul lui şi s-au încăierat.

Ali era cel mai puternic: l-a răsturnat pe Samaweyn şi-a vrut să-l sugrume. Îl

strângea de gât, sub mărul lui Adam, iar Samaweyn începea să se sufoce când

ATELIER DE TRADUCERE

33 antiteze NR.1/2011

unchiul lui din partea mamei a intrat în încăpere. A luat un ciomag care foloseşte

la mânat cămilele şi şi-a lovit fiul, Ali, şi l-a lovit şi pe Samaweyn, dar numai

peste picioare. Îşi ieşise din fire, i-a înjurat, i-a făcut cerşetori, buni de nimic.

După aceea, Ali n-a mai încercat niciodată să deschidă valiza neagră. Poate că,

dacă i-ar fi cerut-o, Samaweyn i-ar fi arătat comoara de scrisori şi de fotografii

îngălbenite, mai ales cea în care se vede el, încă bebeluş, în braţele celei căreia îi

spune mamă, străina blondă venită de cealaltă parte a mării şi care l-a luat pe

taică-su cu ea.

Ştie bine că străina nu e maică-sa, adevărata lui mamă a murit când l-a

adus pe lume. Dar pe ea a ales-o, de când a aflat ce conţine valiza.

Samaweyn priveşte fotografiile care se mişcă în vânt. El îşi dă silinţa să

citească vorbele în engleză scrise pe spatele fotografiei. Love, Sara. Nimeni în

afară de el nu cunoaşte aceste cuvinte. Sunt grele, îl apasă pe pleoape, îi fac

inima să bată prea puternic. Dedesubtul lui, valea calcinată e singuratică, nu mai

sunt fumuri, până şi păsările au tăcut. Poate că de aceea plecase taică-su, o taină

e uneori prea greu de dus.

*

Eldjy, iarna lui 1990

Astfel, eu, John Burkhardt, pătrund din nou în misterul timpului. După

atâtea osteneli, atâtea amânări, mă apropii de acest zid, intru în trecătoarea Syk

(aşa o numea călătorul, în jurnalul lui). În lumina palidă a zorilor de zi, munţii

păreau şi mai străini, aveau ceva malefic, supranatural. Refuzasem ghizii pentru

a intra de unul singur în oraşul morţilor. Totul era pustiu de jur împrejur. Satul,

împrejurimile hotelurilor, chiar şi peştera unde odinioară se închiriau caii. Viaţa

se retrăsese de pe această vale, privirile se întorseseră în alte părţi. Atunci am

revenit la acea lună de august 1812, când totul începuse, când călătorul al cărui

nume îl port mergea chiar pe această cărare, cobora către zidul ars care se

deschide spre Syk.

Şi eu intru în lumea morţilor. Stâncile abia ieşite din umbra nopţii au

culoarea palidă a morţii, iar unele aduc a hârci cu găvanele ochilor căscate, cu

falca ştirbă.

Am îndrăznit să intru într-un mormânt. Solul e acoperit cu o pulbere

foarte fină, aproape impalpabilă. Ştiu că şi călătorul a fost nevoit să intre pe aici,

înainte de a porni prin defileu. Miroase acru, a urină, iar la intrare am văzut

căcăreze de capră. Când a intrat în acest mormânt, călăuza va fi rămas, pesemne,

să-l aştepte afară, şi-a lăsat bătrâna capră să zacă în praf şi s-a aşezat pe o piatră.

Poate a crezut (aşa cum voia călătorul străin) că intrase în mormânt ca să-şi facă

nevoile. Apoi au ajuns la podul construit de duhuri la intrarea în defileu, la o

înălţime ameţitoare, încât niciun om să nu se poată apropia. Şi deja călăuza îl

supraveghea pe călător, deja înţelesese că această ciudăţenie de om înfăşurat în

34

mantie şi cu turban neverosimil pe cap voise să vină până aici pentru a fura

comoara tainică a morţilor.

Mergea trăgând capra de sfoară, iar aceasta le frâna mersul, ca şi când ar

fi înţeles ce o aştepta la capătul drumului. Pe sub părul ei gălbui îmbâcsit de

praf, inima ei de capră bătea foarte repede, iar răsuflarea îi depărta coastele

slabe.

Acum şi eu merg spre taină. În penumbră, văd silueta subţire a călăuzei.

Pentru a merge mai repede, s-a descălţat, şi-a ascuns sandalele sub o piatră şi a

luat capra bătrână pe umeri. Călătorul poartă un burduf de apă, umplut la izvorul

miraculos din Wadi Moussa.

Soarele răsare dinapoia mea, luminând cerul şi înaltul stâncilor. Colbul

se saltă în defileu, se ridică apoi recade în cenuşă.

Mă gândesc la praful din deşert, pe drumul spre Bagdad. Hărmălaia

războiului acoperă lumea, iar aici n-a mai rămas decât tăcerea. Mânia oamenilor

s-a retras din munţii şi de pe văile din jur ca sângele unui animal cu gâtul tăiat.

Au trecut mai bine de o sută de ani de când călătorul străin şi călăuza lui au păşit

pe-aici, şi totuşi mi se pare că le zăresc urmele, că le simt mirosul.

Merg pe albia torentului, ale cărui ape furioase au azvârlit pietre şi

crengi moarte, cu fiecare furtună. Sub tălpile mele urcă praful şi mă înconjoară

cu un nor cenuşiu care mă sufocă. Mi-am înnodat o batistă în jurul feţei, îmi

încreţesc pleoapele. Praful îmi pătrunde prin haine şi încălţări. Pe fundul râpei,

mai există încă bucăţi de noapte agăţate de pereţi. Trecătoarea e aşa de strâmtă

că simt lângă umăr stânca rece, de culoarea viscerelor. Oare asta a resimţit

călătorul, când mergea pe fundul acestei trecători, cu faţa ascunsă de un colţ din

turban? Înaintea lui, călăuza înainta repede, clătinându-se pe pietrele

sfărâmicioase, purtând pe umeri capra cu picioarele legate. Atunci, ca şi mine, se

va fi gândit la o coborâre în centrul

pământului, către taina originii lui, pântecul

lui roşu unde domneşte moartea.

Pesemne că simţea o strângere de

inimă, cum mi se strânge mie în această

clipă, iar praful îl sufoca. Atunci era foarte

cald, mi se pare că-mi amintesc, deasupra lor

ardeau munţii. În imensul deşert, lângă

Basra, cerul zorilor se învăpăia. Iar eu

păşesc pe acelaşi pământ, mă aflu sub

acelaşi cer, pe fundul acestei crevase, văd

aceeaşi lumină prin perdeaua de praf. Pe

alocuri, Syk-ul e aşa de strâmt că pereţii

stâncilor par să se atingă la vârfuri, şi ascund

cerul.

Călăuza mergea fără răgaz, departe,

înaintea călătorului. Mi se pare că aud clar

zgomotul paşilor lui pe pietriş şi răsuflarea

ATELIER DE TRADUCERE

35 antiteze NR.1/2011

răguşită a caprei. Pe măsură ce lumina zilei creşte, desluşesc pe pereţi urmele,

cicatricele, fisurile care urcă până sus de tot, semnele şterse, deja întoarse în

timpul geologic. Am o strângere de inimă, mi-e greu să respir, deoarece am

pătruns într-o altă lume, o lume în care duhurile şi-au lăsat urmele. Timpul nu-i

decât o zbatere de pleoapă, şi sunt aproape de călător, păşesc în umbra lui.

M-am oprit în faţa unui semn. La stânga, la nivelul aluviunilor

torentului, e un mic sanctuar scobit în stâncă. Pesemne că apa s-a învârtejit în

acest loc, şi numai baza sanctuarului a fost ştearsă. Înăuntrul sanctuarului, încă

nehotărâtă în penumbră, ţâşneşte o formă rotunjită, semănând cu un ou de piatră.

Pe peretele spart de stâncă roşie, deasupra prafului şi a vârtejurilor secate, în

mijlocul spărturilor şi al unghiurilor, în tot acest praf, în toată această violenţă,

rotunjimea era ciudată şi blândă, şi o priveam fără să mă clintesc. Şi călătorul o

va fi văzut, când a pătruns în Syk pentru prima dată. Călăuza va fi lăsat capra pe

pământ şi se va fi întors, trăgându-l pe călător de mâneca robei şi rostind cuvinte

mânioase. Piatra era magică, îl privea ca o oglindă. Apoi şi-au reluat drumul pe

fundul trecătorii, dispărând în vârtejurile de praf pe care le ridicau propriii lor

paşi.

Iar eu merg spre taină, intru în acelaşi nor de praf. Inima îmi bate tare,

mi s-a uscat gâtul, pentru că ştiu ce voi vedea. Aştept această clipă, e în faţa

mea, încă ascunsă, şi totuşi îmi arde vederea. La fiecare ocoliş al stâncilor, la

fiecare falie, aştept să mi se arate vederii. Mi se pare că nu fac decât să revin pe

drumul parcurs odinioară, demult. Păşesc într-un vis. Sau în paginile cărţii citite

în biblioteca bunicului, la Zürich, cartea aceea legată în piele roşie, care vorbea

despre locuri fabuloase, Damasc, Kerak, Shaubak, Maan, Akaba. Paginile care

vorbeau despre Eldjy, despre Wadi Moussa, despre Syk, şi despre acel popor cu

nume straniu, liatenii. Era istoria mea, scrisă în străfundurile mele, o

recunoşteam la fiecare pas. Eram aşa de tulburat că am fost nevoit să mă opresc,

să mă aşez pe o piatră, să-mi recapăt răsuflarea. Acum, ziua s-a încordat peste

Syk, cerul arde. În trecătoare, mai există încă băltoace de umbră, se simte apa

care curge pe sub pământ. Într-o clipită vor răsuna primele galopuri de cai,

chemările călăuzelor care-i însoţesc pe turişti. Doar preţ de o clipă, între noapte

şi zi – se şterge deja. Într-o clipită avioanele vor întuneca cerul deasupra Irakului

şi vor lăsa covorul lor de bombe.

Mi se pare că dacă ating taina, acum, totul va fi diferit. Mă voi reuni cu

timpul primului călător, când lumea încă mai era nevinovată, când se rotea încet

în jurul cupolei muntelui Harun.

Am alergat pentru a scăpa de angoasa acestei clipe. În faţa mea, ascunşi

de cutele făcute de Syk, îi ghiceam pe călăuză şi pe călător, le auzeam zgomotul

paşilor, le auzeam răsuflarea, jelania caprei care tremura.

Dintr-o dată, l-am văzut. Comoara. Uşurinţa, tandreţea. Noutatea. O

idee. Mai bine decât o idee, un vis. De culoarea norului. Aşa cum i-a apărut, în

acea dimineaţă de 22 august 1812, spre orele opt, la ieşirea din Syk, după atâtea

osteneli şi amânări, imens şi strălucind ca aurora între pereţii negri ai muntelui.

36

Atunci, ca şi mine, se clătina pe picioare, înfăşurat în vârtejurile de vânt şi de

praf, punea burduful de apă pe pământ şi se aşeza, pentru a vedea mai bine.

Călăuza lăsase capra legată fedeleş pe pământ şi privea şi el la locuinţa

duhurilor. Apoi s-a întors spre Burkhardt şi l-a întrebat: „Ce faci?” Călătorul,

aplecat înainte, strângând în mâini caietul de note ascuns pe sub robă: „Nu mai

pot merge, am obosit, să rămânem o clipă aici.“ Dar privirea lui strălucitoare îi

dezminţea cuvintele. Nu simţea nicio oboseală. Inima îi bătea mai tare, ochii îi

ardeau, deoarece descoperise Comoara. Un vis, credea el, un vis neîmplinit,

tremurând încă de vibraţia nopţii care îl crease, pe marginea uitării. Ţâşnit ca un

chip de piatră. „Vino! Să ne grăbim, spunea călăuza. Mormântul lui Harun e încă

departe, duhurile sunt peste tot.“ Faţa lui neagră îi era încordată, privirea i se

ascuţise ca un metal. Era în picioare, la mijlocul locului, cu spatele la mormânt,

cu mantia în zdrenţe scuturată de vânt. La picioarele lui, în praf, bătrâna capră se

târa, zvâcnind din picioarele ei legate ca un animal căruia i se taie gâtul.

În pieptul meu sunt bătăile inimii mele. Singurătatea războiului e

aducătoare de moarte. Aud zarva vocilor, ţipetele ascuţite ale copiilor, loviturile

de ciocan ale muncitorilor care sculptează piatra, simt chiar mirosul pietrei care

se sparge. Simt sudoarea bărbaţilor. Mă aflu sub acelaşi cer, respir acelaşi vânt.

Norii alunecă veşnic. Acolo, ceva mai departe, pe drumul spre Al-Hajara, trec

aceiaşi nori, iar umbra lor călătoreşte uşor până unde se unesc cele două fluvii

unde a început lumea.

Respir acelaşi vânt, acelaşi praf. Aud aceleaşi ţipete de păsări,

croncănelile corbilor, şuierele vulturilor. Pe pietre, la nivelul pământului, se află

muşte plate, iar ierburile pirpirii tremură în vânt. Sunt în valea memoriei, în falia

unde timpul s-a pitulat ca o umbră. Merg pe propriul meu corp.

ATELIER DE TRADUCERE

37 antiteze NR.1/2011

Am intrat într-un mormânt cu vedere spre stânci, de pe cealaltă parte a

văii, în faţa Comorii. M-am căţărat pe stânci, m-am aşezat la intrarea în peşteră.

E o sală imensă, săpată în stâncă. Pereţii sunt roşii, mânjiţi de funingine. O

ditamai crăpătura porneşte din vârful stâncilor, străbate mormântul şi coboară

spre centrul pământului. Când am intrat, am văzut-o şi m-a luat tremuratul, ca şi

cum ar fi fost cu adevărat spărtura care va rupe lumea în două. Mă gândesc la

Ghor şi la valea cea mare din Wadi Mujib, la acea buză de lavă. Astfel

Burkhardt, călătorul, a trecut peste aceste ziduri şi prăpăstii, înainte de a se aşeza

aici, în acest loc, în faţa Comorii. A văzut marea de bitum de care se agaţă

bruma. A intrat aici, ca în propriul său mormânt, fără să ştie cu adevărat că

ajunsese la capătul călătoriei sale. Îi calc pe urme, acum îmi citesc propria mea

poveste în urmele de pe stânci. Alunec în aceeaşi scobitură, intru în aceeaşi

anticameră.

Atunci călăuza va fi aruncat o privire mânioasă şi temătoare spre vale, în

vreme ce-şi sălta capra pe umeri. „Nu putem să întârziem aici, ne vor surprinde

tâlharii.“ Aud jelania caprei, simt mirosul de urină care-i mânjeşte pielea. Îmi

salt burduful de apă pe umăr şi păşesc pe fundul văii, spre oraşul duhurilor.

Acum, soarele s-a înălţat deja pe cerul fără nori. Turiştii au început să

sosească. Douăzeci dintr-o dată, s-ar zice că un autocar venit din neant cu

farurile aprinse şi cu uşile pneumatice zăvorâte i-a deversat în faţa teatrului, la

intrarea în oraş.

Ei merg de-a lungul drumului roman. Au şepci multicolore. Cei mai

mulţi sunt italieni, cu câţiva spanioli. Războiul din Irak nu-i preocupă. Vorbesc

tare, fac fotografii.

De-a lungul drumului, sunt vânzătorii de fleacuri, de nisip, beduine

îmbrăcate în negru stând pe vine lângă tarabele lor cu cioburi de sticlă colorată

pseudo-nabateene şi cuie vechi, ruginite. Mai sunt şi vânzătorii de răcoritoare, de

şepci, de gume de mestecat. Soarele străluceşte deasupra ruinelor, străluceşte în

părul copiilor. Un bătrân dromader răpciugos se lasă în genunchi, mârâind. Pe

dealurile de deasupra oraşului văd siluetele dromaderilor care saltă, cu picioarele

împiedicate.

La capătul oraşului, călătorul s-a aşezat în faţa zidurilor castelului Fetei

faraonului. Încearcă să-şi ia notiţe şi să facă schiţe, cu mâinile ascunse sub robă,

iar călăuza exclamă: „Văd bine ce eşti, un necredincios, adevăratul tău scop era

să pătrunzi în cetatea strămoşilor tăi, dar să ştii că nu vom accepta să iei cu tine

nici cea mai mică frântură din comorile care sunt ascunse aici, deoarece se află

pe pământul nostru, ne aparţin.“ A înşfăcat capra şi şi-a continuat drumul spre

muntele Harun.

Grupul de turişti intră în morminte, urcă pe treptele templului. Lor li s-a

alătura o clasă de şcolari condusă de un învăţător înarmat cu un băţ lung. Vin din

Shaubak. Unii poartă tricouri cu nume de universităţi nord-americane.

M-am urcat pe deal, deasupra oraşului, am mers pe o cărare abia

vizibilă, până la cârdul de dromadere. Am văzut coloana de piatră înrădăcinată

în pământ, pe care Burkhardt o numeşte, bizar, Hasta virilis pharaonis, iar

38

arabii, mai simplu, Zab Firawn. Aici totul e tăcut, se aude doar foşnetul uşor al

vântului peste pietre. Stâncile, în urma mea, sunt străpunse de numeroase

deschideri, intrări în morminte, alveole, uzate, topite de eroziune. Orbite căscate.

Dedesubt, spre sud-vest, văd valea Wadi Ath-Thughra, o crevasă adâncă, lipsită

de apă, arsă de lumina soarelui. Pe acolo a mers călătorul, împreună cu călăuza

sa, până la poalele muntelui Harun. Scrutez fundul văii, ca şi când aveam să

zăresc siluetele celor doi bărbaţi, ori să mai aud behăitul caprei duse la sacrificiu.

La capătul văii, muntele Harun domină ceilalţi munţi. Cupola albă e luminată de

soare.

Acum ştiu că nu voi merge până la mormânt. Voiam doar să găsesc un

loc, la poalele muntelui, să simt urma, locul în care cursese sângele bătrânei

capre. Să adun puţină ţărână şi să-mi ung faţa. Să amestec praful roşu cu scuipat

şi să-mi ung pleoapele. Pentru asta venisem. Pentru a pierde timpul şi a vedea,

cu ochii acelui necunoscut al cărui nume îl port. Dar e prea târziu, fără îndoială.

Pe 17 ianuarie, când cerul nopţii s-a umplut de larma bombardierelor, totul a

amuţit în oraşul duhurilor, iar călătorul şi călăuza sa au devenit fantome

inaccesibile. Preţ de o clipă, în zori, am crezut că le aud paşii, vocile, chemarea

plină de jale a bătrânei capre pe care călăuza o poartă pe umeri. Apoi totul a

dispărut, totul a redevenit exact.

Am coborât din nou spre oraş. Soarele apune deja. Au apărut şi nişte

nori deasupra munţilor, spre apus, iar mormântul lui Harun s-a estompat. Când

ajung la poalele stâncilor, o tânără stă, în picioare, în faţa mea. E desculţă, poartă

tunica lungă, neagră, a beduinelor, şi pantaloni de pânză albastră. Faţa îi este

înfăşurată de un văl aproximativ alb. O recunosc pe una dintre fetele care merg

pe drumul roman, înspre teatru. Are un chip straniu, impasibil, ochii ei, de

culoarea ambrei, strălucesc cu putere. Înţeleg dintr-o dată că e mută.

Cum rămân nemişcat, ea înaintează spre mine, întinzându-şi mâna

dreaptă, cu palma deschisă. În palmă are o piatră foarte roşie, de culoarea

jăratecului. Se opreşte în faţa mea, mă priveşte, apoi îmi pune piatra în palmă.

Faţa îi e încordată, dar lipsită de teamă. Are o frumuseţe neliniştitoare şi

sălbatică. Pletele îi sunt încâlcite pe sub văl, faţa îi e murdărită de praf şi are

julituri pe mâini.

Îmi împart, cu ea, proviziile aduse de la hotel, pâine şi o portocală. Curăţ

portocala ca în Africa, înlăturând doar o pieliţă subţire şi strălucitoare, apoi o

împart în două şi-i dau ei o jumătate, din care soarbe sucul ca dintr-un pocal.

Tânăra îmi imită gesturile, bea sucul şi scuipă sâmburii şi resturile de pulpă. Are

buzele crăpate de soare, îi lipsesc câţiva dinţi.

Când a terminat de mâncat, rămâne pe vine, cu spatele la peretele de

piatră, la umbra unei stânci. Continuă să mă privească, desenează în praf cu

buricele degetelor. Mi-am scos din buzunar carneţelul pe care am desenat tot

drumul, în Syk, bolovanii, fisurile, striaţiile pietrei din morminte. Ea îmi arată

carnetul şi se face că scrie. Priveşte literele, apoi, la rândul ei, cu creionul,

trasează contururile unor semne, într-o scriere ciudată care-i aparţine doar ei,

ATELIER DE TRADUCERE

39 antiteze NR.1/2011

cercuri şi bare. Face asta, apoi îmi întinde carnetul. Faţa îi exprimă o bucurie

copilărească. Pe faţa ei întunecată ochii îi par transparenţi. Privirea ei pătrunde

în mine, mă umple de tăcere.

Aş vrea să-i aflu adevăratul nume. Spun nume, la întâmplare, în vreme

ce ea-mi citeşte pe buze. Spun Aişa, Meriem, Samira, Alia, Hanné. Ea-şi clatină

bustul, cu spatele spre lumină. Vântul îi umflă tunica neagră, îi flutură vălul. Pe

faţa ei întunecată, ochii ei galbeni au o strălucire supranaturală. Jos, în vale,

siluetele turiştilor italieni se mişcă foarte încet. Tânăra abia dacă-i priveşte. Ea se

află aici dintotdeauna. Tânără şi subţire şi sălbatică, domneşte asupra oraşului

duhurilor. Când călătorul şi călăuza liatenă au intrat, ducând capra pentru

sacrificiu, ea i-a privit din înaltul promontoriului ei. Poate că a coborât în albia

lui Wadi Ath-Thughra, lângă mormântul Şerpilor, şi a păşit înaintea lor, având în

palma deschisă aceeaşi piatră de culoarea jarului.

Şi, dintr-o dată, aşa cum a venit, dispare. Îi mai văd, preţ de-o clipă,

silueta neagră săltând de-a lungul stâncilor, spre Wadi Siyagh. Ea alunecă prin

crevase, se contopeşte în umbră. Nu mai rămân decât muntele, şuierul vântului,

şi creasta golaşă pe care saltă dobitoacele împiedicate.

M-am întors în oraş, cu turiştii italieni. Un soldat beduin în uniforma

Legiunii arabe stă în picioare lângă o cămilă culcată. Mai e şi un pui de cămilă,

cu picioarele împiedicate. Soldatul pozează pentru albumul a două canadiene cu

rucsac, în pantaloni scurţi. După plecarea lor, i-am oferit o ţigare bătrânului

soldat şi am fumat împreună, fără să ne spunem nimic. Când eram pe picior de

plecare, mi-a spus, în engleză, că pe cămilă o cheamă España. Puiul de cămilă

încă n-are nume. Animalele aparţin familiei sale. Au un semn în formă de trei

lobi.

Puţin câte puţin, turiştii s-au dispersat. Vânzătorii şi-au pliat tarabele, le-

au încărcat pe catâri, Cămila şi puiul ei s-au îndepărtat în zgomotul moale al

paşilor lor deloc grăbiţi. Vântul a început să sufle mai tare pe vale, oraşul

duhurilor s-a făcut violet închis. Chiar şi piatra pe care o ţin în mână s-a

întunecat.

Nu m-am întors spre Wadi Moussa. Am început să merg prin albia lui

Wadi Siyagh, spre izvor. E în mine un vid, o nerăbdare. Vreau să văd acele

stânci, acele roci eoliene, ochii mormintelor, deschişi spre noaptea care se lasă.

Aşa îi apăruseră călătorului atemporal. Pe când mergea în lumina crepusculară,

de-a lungul râpei, până la poalele muntelui Harun, el resimţea aceeaşi nerăbdare,

acelaşi vid. Se grăbea pe urmele călăuzei spre locul sacrificiului, aştepta ca

sângele să ţâşnească din beregata caprei care gâfâia şi să curgă în ţărâna

prăfoasă, colorând-o în acea nuanţă de jăratic. Şi pe mine tot sângele mă

călăuzeşte, para brună din căuşul palmei, piatra pe care fata mută mi-a dat-o ca

pe o piatră preţioasă. Ea îmi arde mâna. Este singurul meu talisman împotriva

fatalităţii războiului.

40

Sunt ars de sete. De la portocala dată pe din două cu muta n-am mai băut

nimic, nu mai am salivă în gură, iar buzele îmi sângerează. De fiecare parte,

pereţii înalţi ai stâncilor dogoresc ca un cuptor, dau înapoi lumina înmagazinată

în timpul zilei. În mâna mea, piatra roşie, durere sfâşietoare.

Merg, fără să ştiu de ce, fără să înţeleg încotro. Trebuie să găsesc

izvorul, e singurul lucru care contează pentru mine, care mă bântuie. După

promontoriul fortăreţei din Habis, Wadi Syiagh face o curbă din larg, acolo unde

sunt câmpuri cultivate, întinderi de grâu. Pârâul şerpuieşte în firicele subţiri între

plajele de pietriş şi de nisip. Nici ţipenie de om. Încă mai aud ţipetele corbilor,

răsunând, undeva, în fundul văii, sau foarte sus, gemetele păsărilor de pradă.

Merg cu ochii după urme, urmele uşoare ale picioarelor ei desculţe prin nisip.

Tânăra va fi trecut pe-aici acum o oră, poate. A urcat prin albia pârâului până la

izvor. Acolo locuieşte ea. Îi simt privirea aţintită asupra mea, stranie şi lichidă,

privirea netedă pe care n-o poate tulbura niciun cuvânt – şi nicio insultă. Merg

fără să-mi mai trag suflarea, cu piatra roşie strânsă-n mâna dreaptă.

Chiar înainte de lăsarea nopţii găsesc, în sfârşit, izvorul. S-a ascuns în

capătul văii, în mijlocul mărăcinişului şi al arbuştilor. Cobor spre fundul râpei,

agăţându-mă de rădăcini, mă târăsc prin hăţişul de oleandri. Din când în când

stau neclintit şi-mi ţin respiraţia, ca să aud mai bine. Undeva, foarte aproape de

mine, percep susurul apei, mai blând de-atâta nu se poate, ca o voce, ca un

cuvânt din graiul tinerei mute. Înaintez târându-mă prin noroi. Tufişurile mă

zgârie pe ochi, ramurile oleandrilor sunt nişte bice amare. Apoi o văd, apa verde

scânteietoare de ţânţari, apă tainică, mustind în linişte din vintrele pământului,

printre stânci şi ramurile arbuştilor. O libelulă roşie zboară pe deasupra apei.

Pe ea am venit s-o văd. Izvorul e al ei, sărmana mută ce rătăceşte prin

ruinele duhurilor împărţindu-şi pietricelele. Izvorul e ea. Apa are culoarea

gândurilor ei, ea vorbeşte cu gura apei. Stau pe burtă în noroi, în mijlocul

ţânţarilor, şi-i simt privirea. E acolo, în mărăciniş, aici îşi aduce ea turma de

capre la vremea adăpatului. Pe marginile apei sunt urme de copite, căcăreze. Dar

şi mirosul hainelor ei, al răsuflării. Tremur. Încet, mă târâi până la apă, dau la o

parte ţânţarii cu dosul palmei şi beau pe îndelete apa rece, de culoarea

smaraldului, apa fermentată, plină de viaţă.

Încetul cu încetul se-nnoptează. Se-aude gângurit de porumbei, în

apropiere, orăcăieli de broaşte, iar pe cerul cenuşiu liliecii zboară în zig-zag.

Sunt fericit, puţin beat de această apă, s-ar spune. Cobor din nou pe vale,

către plaje, acolo unde Sziagh şerpuieşte printre ierburile înalte şi lanurile de

grâu. Acum nu mai simt singurătatea. Aici, la Petra, sunt foarte aproape de

intrare, chiar în pragul altei lumi, lumea în care fostul călător n-a intrat niciodată.

Prin alte părţi, războiul devorează oameni, asasini ruşinoşi şi victime blestemate,

dar pe această vale încă mai trăiesc duhurile.

În josul văii am regăsit mormântul. Acum plouă, şi în clipa în care trec

pragul mormântului şovăi o clipă. Aici trăieşte tânăra mută. Pe peretele

mormântului îi văd silueta, tunica lungă, neagră, pletele desfăcute pe umeri.

Noaptea i-a pus deja umbră pe buze. Inima îmi bate aşa de tare că-i simt

ATELIER DE TRADUCERE

41 antiteze NR.1/2011

loviturile în trup, în membre, în încheieturile coatelor. Intrând în mormânt, pun

pe pământ piatra roşie, ca un obol. E un rit străvechi, pe care n-aş fi fost

niciodată nevoit să-l dau uitării. Mă lungesc pe pământul tare, îmi caut locul,

preţ de-o clipă. Intrarea în mormânt dă înspre un cenuşiu foarte blând. E un

miros de fum, dintr-un jeratic foarte-ndepărtat, din vremea-n care morţii şi vii

mai ştiau să doarmă împreună.

Tânăra mută s-a aşezat alături de mine. Îi simt mireasma pielii, a

hainelor. Îi aud răsuflarea egală. Ea veghează şi eu dorm, mă cufund în visul

vremurilor în care Domnul încă nu avea chip, când domneau duhurile în pietre şi

în vânt, în stropii de ploaie, în soarele care apune şi-n cercul apei de sub lună.

*

Îţi scriu, ţie care trăieşti dincolo de mare, în ţara aceea îndepărtată din

care nu te întorci. Scriu aceste cuvinte ştiind că nu vor merge niciodată până la

tine. Le scriu ca să le trimit pe suflarea vântului, când vântul bate dinspre deşert

spre apus, deoarece doar vântul poate trece peste munţi şi peste mare. A trecut

atât de mult de când ai venit, apoi ai plecat din nou, iar astăzi se spune că din

cauza războiului lumea nu va mai putea dura. Chiar am rămas cel de pe urmă

Samaweyn.

Îmi amintesc de tine ca de-un vis şi-mi amintesc de fiecare clipă a

acestui vis. Cuvintele pe care le spuneai în limba ta. Limpezimea ochilor tăi,

aurul pletelor tale, marea rochie albă pe care o purtai şi care uluia pe toată

lumea, deoarece în satul nostru femeile sunt îmbrăcate în negru. Copiii se ţineau

după tine. Oriunde mergeai, te însoţeau. Atunci m-ai văzut, în picioare, cu

spatele la stânci, acolo unde se află cei care închiriază cai.

De ce m-ai ales, tocmai pe mine? Oare ai înţeles că eram orfan de tată şi

de mamă, şi că nu aveam altă avere pe lume decât această valiză, cu comoara ei

de fotografii şi de hârtii îngălbenite? Am mers împreună cu tine în oraşul

duhurilor, te-am însoţit în morminte. Era frig, vântul spulbera nisipul prin Syk,

tufişurile smulse se învârtejeau pe drumul cel larg al romanilor, ori în teatru. Îmi

amintesc, aveai praf în ochi. Îţi înfăşuraseşi un fular mare, alb, în jurul capului,

şi mergeai înspre vânt, fără să spui nimic, iar eu mergeam cu puţin înaintea ta, cu

corpul pieziş, cum fac câinii. În iarna aceea, zăpada căzuse atât de deasă peste

munţii din jur, iar cerul căpătase culoarea zăpezii, roz şi cenuşiu spre răsărit, iar

pâraiele îngheţaseră bocnă. Totul era tăcut şi îngheţat. Oamenii veniseră, unii

după ceilalţi, din satele vecine, bătrâni, copii izgoniţi de frig, şi se mutaseră din

nou în morminte, ca odinioară. Îşi mânaseră turmele dinaintea lor, în trecătoarea

strâmtă, şi tot oraşul morţilor răsuna de vocile dobitoacelor şi de strigătele

oamenilor călare. Valea răsuna ca pe vremea faraonului, când oamenii şi

duhurile trăiau laolaltă pe această vale. Bătrâna Aişa, din familia unchiului meu,

se mutase în mormântul Şerpilor, pe drumul către muntele Harun. În fiecare zi

copiii se adunau în piaţă, în faţa teatrului sau pe drumul romanilor, în aşteptarea

42

unui nou eveniment. Astfel ai venit tu, când nimeni nu spera să apari, îmbrăcată

în rochia ta lungă şi albă, cu pletele tale de aur şi cu ochii azurii.

Ai venit şi ai intrat în viaţa mea, şi m-am gândit de îndată că tu trebuia

să vii, ca şi când totul fusese scris în cartea destinului. „Cum te cheamă?“ mi-ai

spus. Vorbeai limba noastră cu un accent ciudat. Ceilalţi copii, adolescenţii erau

strânşi în jurul tău, te priveau toţi cu ochii lor întunecaţi. Iar tu m-ai ales pe mine

dintre toţi copiii care se îmbulzeau să te privească şi să-ţi atingă rochia.

Te-am însoţit în toate aceste zile prin oraşul duhurilor. N-aveam nimic

altceva de făcut decât să merg alături de tine, puţin înaintea umbrei tale, de

dimineaţa până seara. Uneori şovăiai, căutai calea spre mormintele cocoţate pe

stânci. Aveai o hartă mare, acoperită de semne şi de desene. Atunci mergeam

înaintea ta şi-ţi arătam drumul. Vântul rece îţi ardea chipul, aveai lacrimi în ochi.

Când intrai în morminte, eu rămâneam afară. Mă aşezam pe trepte şi

aşteptam. În josul văii, vântul ridica praful izgonind copiii. Beduinii îşi legaseră

caii, se adăposteau prin ungherele stâncilor, pe după pietre. Fumau. Îl vedeam pe

bătrânul Jabri în straiul lui lung, numai zdrenţe, cu picioarele goale în nişte

pantofi scâlciaţi, că rămâne aşezat lângă cal de teamă să nu i-l fure, ca şi când ar

fi fost un armăsar superb, pe când era doar o mârţoagă şchioapă şi aproape

oarbă.

Tu desenai într-un caieţel cu paginile cusute. Înscriai uşile, zidurile,

coloanele, desenele gravate.

În fiecare dimineaţă voiai să vezi Comoara. Când lumina era foarte

limpede şi încă nu era nimeni, intrai în mormânt, iar eu rămâneam aşezat pe o

piatră din faţă, privind urna şi visând că avea în sfârşit să se deschidă şi să-şi

reverse aurul în colb.

Apoi, când deja mă cunoşteai mai bine, îmi încredinţai rucsacul tău. Nu

mai văzusem niciodată ceva asemănător. Era făcut dintr-o pânză foarte moale,

decorat cu flori multicolore, şi avea şi un miros foarte blând, parfumul tău, pe

care încă îl păstrez în amintire.

N-am îndrăznit niciodată să mă uit în el. Puneai rucsacul pe pământ,

lângă mine, surâzând. Eu aveam grijă de el. Când ieşeai din mormânt, erai

zăpăcită de lumină şi de vânt. Atunci scoteai nişte ochelari negri din rucsac.

Îmi amintesc că, într-o după-amiază, ieşind din mormântul Malaki,

soarele te-a orbit şi ai căzut. Te durea un genunchi, şi te-am ajutat să te ridici.

Mergeai sprijinindu-te de braţul meu, îţi simţeam căldura trupului, mireasma

pletelor de aur; inima îmi bătea foarte tare din această cauză.

Într-o altă după-amiază, pe drumul spre muntele Harun. În apropiere de

mormântul Şerpilor, îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri, iar amintirea mă umple

de bucurie şi de tristeţe, deoarece atâta mi-a rămas de la tine, fumul uşor al

amintirii. Voiai să mergi până la mormântul lui Harun. Nu îndrăznisem să-ţi

spun nu, deşi ştiam că nu am dreptul să te conduc acolo, deoarece erai o străină,

o creştină. Mergeam pe vale, prin albia torentului secat. Eu înainte, tot puţin într-

o parte, tăcut.

ATELIER DE TRADUCERE

43 antiteze NR.1/2011

Şi, dintr-o dată, cum treceam de muntele numit mama Ochiurilor de

Apă, s-a ivit un nor negru pe cer şi s-a iscat un vânt puternic, ridicând trâmbe de

praf peste întreaga vale. Tu ţi-ai înfăşurat fularul alb iar eu mi-am tras kefi-ul

peste faţă, dar vântul era aşa de violent că nu mai puteam înainta. Frânturile de

piatră smulse din munte săreau pe drum, rănindu-ne mâinile şi chipul. Dintr-o

dată a început să plouă, atât de puternic că nu mai puteam să respirăm. Apa

curgea în şuvoaie, din toate părţile muntelui, îngroşa torentul sângeriu, iar

zgomotul se amesteca cu bubuielile de tunet. Tu mi-ai strigat numele:

Samaweyn! Mi se pare că încă îţi mai aud strigătul şi tresar neliniştit. Am înţeles

că erai pierdută. Ţi-era frică. Te-am luat de mână şi te-am călăuzit până lângă

stâncile prăbuşite ce duc spre intrarea mormântului. Acolo unde locuia bătrâna

Aişa.

În peşteră era cald ca într-o casă. Am privit ploaia căzând şi fulgerele

brăzdând cerul şi torentul luând noroiul şi ducându-l la vale. Tremurai de frig.

Pletele tale ude ţi se lipeau de chip şi de umeri. Ţi-ai trecut braţul pe după mine

şi m-ai strâns cu multă putere. Niciodată nu cunoscusem o asemenea clipă. Eram

singuri pe lume, în această peşteră de pe marginea torentului, în vreme ce

pământul întreg era luat şi dus de ape şi de vânt. Fulgerele atingeau munţii, îi

fărâmau cu un zgomot înspăimântător.

Întreaga zi am rămas aşezaţi în peşteră, rezemaţi de zid. Când ploaia a

încetat, am auzit vocea bătrânei Aişa care se văieta în mormântul vecin. Am

mers la ea şi i-am zis să pregătească ceaiul şi ceva demâncare. Mai întâi n-a vrut,

ameninţându-mă din fundul văgăunii sale, ca o vrăjitoare. Apoi ai venit tu, în

lumina crepusculară, după ploaie, erai la fel de albă şi de frumoasă ca un duh la

începuturile lumii, când numai duhurile locuiau pe această vale şi în munţii

Shara, chiar înainte de sosirea profetului Harun, când curgea un fluviu mare iar

pajiştile erau nemărginite, aşa grăit-a tatăl meu pe marginile stâncilor, şi tatăl lui,

înainte de el. Bătrâna Aişa a pus oala pe foc să fiarbă apă pentru ceai şi a scos

dintr-o boccea nişte pâine şi nişte curmale pentru mine şi pentru străină.

Ai mâncat, ai băut ceaiul negru. Tremurai de febră. Afară, noaptea era

întunecată, se vedea doar lumina intermitentă a fulgerelor pe deasupra munţilor.

Şi eu am împărţit cu ea pâinea şi am băut din ceaiul fierbinte. Nu mai ştiam cine

sunt, mi se părea că retrăiesc o amintire străveche.

Apoi bătrâna a desfăşurat un covor în apropierea focului şi tu te-ai

culcat, cu capul rezemat de-o piatră. Noaptea era nesfârşită. Mi-am găsit un loc

la intrarea în mormânt şi am vegheat în vreme ce tu, străina, dormeai.

Nici asta nu pot să uit. Era noaptea mea, scrisă în amintirea mea,

noaptea brăzdată de fulgere, noaptea care se rotea în jurul mormântului, şi focul

pâlpâind care-ţi lumina rochia, bătrâna Aişa azvârlind în flăcări braţe de surcele

şi rădăcini uscate, vârtejul fumului şi pârâitul scânteilor.

Noaptea s-a tot rotit, ca şi când nu trebuia să se sfârşească niciodată, câtă

vreme tu, străina, dormeai, cu capul rezemat de-o piatră, cu bătrâna ciucită lângă

foc, cu chipul şi mai negru de la fum, şi cu mine, la intrarea mormântului, cu

spatele rezemat de piatra rece.

44

În zori focul s-a stins de tot, iar bătrâna s-a dus la culcare în fundul

peşterii. Ploaia contenise. Mă usturau ochii de la oboseală, dar jurasem să nu

adorm. Încet, s-a crăpat de ziuă, torentul nopţii încetase să mai curgă, din el nu

mai rămăseseră decât băltoacele de culoarea sângelui închegat.

Înainte să se lumineze de ziuă, mă întorsesem deja cu valiza comorii

mele. Tu te treziseşi. Pentru tine am format cifrul secret şi am deschis valiza, şi,

rând pe rând, am scos toate scrisorile, fotografiile, cărţile poştale care arătau ţara

în care murise tata.

Tu ai citit scrisorile, cu voce tare, scrisorile scrise de femeia cu părul de

aur care m-a ţinut în braţe în pruncie, şi căreia i-am spus mamă. Tu citeai în acea

limbă străină şi melodioasă pe care eu nu o cunosc, dar care e frumoasă ca o

muzică. Ziua care se ridica îmi ardea pleoapele. Am adormit ascultând cuvintele

melodioase, cu capul rezemat de braţ, ca atunci când asculţi o poveste.

Toate acestea au trecut. Acum, unchiul meu a murit. Fusese în legiunea

măreţului Abdullah, când se războiau pe umerii pământului, pentru oraşul sfânt.

A murit în casa lui de ciment, în oraşul bedul, cu faţa întoarsă către oraşul

duhurilor, acolo unde se născuse, acolo unde tatăl meu şi tatăl tatălui meu se

născuseră. Dar duhurile însele au încetat să mai locuiască acolo, au fost înlocuite

de turişti şi de curioşi care le străbat oraşul zi după zi, ca un vânt ce ridică praful.

Soldaţii învinşi s-au oprit pe malul fluviului şi, din înaltul stâncilor, privesc

oraşul sfânt până li se ard ochii. Ce le mai rămâne oamenilor, la sfârşitul

războaielor? Tăcerea, ca astăzi, peste marele deşert de la sud de Bagdad, tăcerea

care strânge inima celor vii şi care deschide o fisură în inima pietrelor.

Întreaga mea viaţă voi aştepta să se

întoarcă tânăra străină cu părul de aur, care îmi aducea mesajul tatălui meu, din ţara aceea îndepărtată în care zăpada străluceşte pe creştetele munţilor iar câmpiile ierboase sunt vaste ca marea. Acele ţinuturi cu nume fabuloase pe care ea le rostea pentru mine în mormânt, la răsăritul soarelui: Basel, Berna, Friburg, Winterthur, Lucerna, Solothurn, Siders, şi râurile cu nume blânde şi puternice, Aare, Rin, Ron, a căror apă nu încetează niciodată să curgă. Ţara despre care tata îmi vorbea în scrisori, unde e belşugul, unde crengile pomilor se rup sub povara fructelor, unde copiii au ochi atât de albaştri. Poate că se va întoarce mama. Nu ştiu nimic despre ea, doar numele, Sara. De la ea nu mai am decât acele fotografii, una dezlipită din paşaport, în

ATELIER DE TRADUCERE

45 antiteze NR.1/2011

care e foarte tânără, cu ochelari de studentă, şi un surâs atât de sigur. Cealaltă, în care e cu mine în braţe, e un pic neclară, pe drumul spre Al-Bayda, şi se vede în fundal cortul cel mare din lână brună în care locuia cu tata.

Când m-am trezit din acest vis, se făcuse frig în peşteră. Bătrâna Aişa

moţăia, tescuită în ea însăşi ca o mumie, abia de s-a trezit când am zgâlţâit-o. „Unde e? Unde e străina? Răspunde-mi, cotoroanţă, sări-ţi-ar somnul, n-

ai văzut când a plecat?” Am alergat gâfâind prin oraşul duhurilor. Ploaie spălase totul, măturase

totul. Norii mari şi zdrenţuiţi ai zorilor se învârtejeau pe deasupra văii. Pe munţi, către apus, se zăreau petece de zăpadă.

Mi se sfâşiase inima, de atâta tăcere şi singurătate. Nu ştiam nici măcar cum o cheamă. L-am strigat pe cel al mamei mele: Sara! Ca şi cum strigătul meu putea trece peste munţi, peste mare şi peste spaţiile pierdute, şi să meargă până la capătul lumii, acolo unde era ea, acolo unde fusese îngropat tata. Asta auzise bunica, în ziua în care tata fusese muşcat de moarte de fierăstrăul cu care se retează copacii mari din munţi, ţipătul scos de el o făcuse pe bunica să tresară, ea care-l purtase în pântec şi-l adusese pe lume. Apoi ea se culcase şi se lăsase să alunece în moarte.

Toată ziua am mers pe jos prin vale, urcând şi coborând prin Syk, în

căutarea unor urme invizibile. Pe pământ, în mormântul bătrânei Aişa, i-am simţit mirosul, locul în care dormise, cu capul lângă foc, abandonată furiei furtunii.

Acum ştiu că n-o voi mai revedea niciodată pe străină. Nu voi merge la celălalt capăt al lumii. Trebuie să rămân aici, să veghez la binele duhurilor. În aceeaşi seară, m-am întors în peşteră. I-am spus bătrânei Aişa să pregătească ceaiul. Ea l-a pregătit ca şi când străina avea să vină. A aşezat cele patru pahare pe tipsie, a turnat băutura amară. Plecând, pentru a o despăgubi, i-am lăsat valiza, cu întreaga mea comoară. Ştiu bine că va pune pe foc fotografiile şi scrisorile, cărţile poştale şi certificatele. Asta îi va aşterne ceva mai multă funingine pe faţă şi pe pereţii mormântului. În valiza cu încuietoare deschisă pentru totdeauna, Aişa îşi va pune propriile ei comori, cârpele, àcele, panglica de cingătoare şi pachetele de ceai negru, poate şi nişte biscuiţi Marie.

Am mers cu pas uşor spre miazănoapte, către satul bedul. În munţi nu se mai abandonează caii care stau să moară. Sunt folosiţi până-n pragul morţii, iar când cad în genunchi pe drum, sunt trimişi la jupuit şi la tranşat.

Sunt cel de pe urmă Samaweyn, fără o leţcaie şi fără comoară. Azi mi-am lăsat în urmă incertitudinea copilăriei şi merg până la moarte pe acelaşi drum, aşa cum trebuie s-o facă bărbaţii.

(Fragment din volumul de proză scurtă Inima arsă, de J. M. G. Le Clézio, în curs de apariţie la Editura Art, Bucureşti, tradus din limba franceză de Mădălin ROŞIORU)

46

Documentar Grigore Cugler

Cristian LIVESCU

„SIMBOLUL EXILULUI DEPLIN…“ Un precursor al lui Marin Sorescu şi al lui Mircea Horia Simionescu

În anul 2000, revista „Antiteze”

consacra un număr al său (8-9-10)

avangardei româneşti, acordând un

important spaţiu recuperator unui nume

pe atunci destul de puţin cunoscut,

originar din judeţul Neamţ, cel al lui

Grigore Cugler. Cu el, alăturat altor

nume de notorietate ce provin din acelaşi

meleag – Lascăr Vorel, Victor Brauner,

Virgil Gheorghiu, Marcel Blecher,

Jacques Herold, F. Brunea-Fox, Eugen

Relgis – argumentam faptul că spaţiul

nemţean (înglobând în el şi ţinutul

Roman) ocupă, în geografia europeană a

fenomenului avangardei, un loc deloc de

neglijat. Destinul fiecăruia dintre cei

enumeraţi e foarte diferit, dar paradigma

pe care o alcătuiesc, având ca numitor

comun descendenţa, pune hazardul în

dificultate. Eram atunci, s-o

recunoaştem, în posesia unor date destul

de vagi despre Grigore Cugler şi cele

câteva întrebări fireşti pentru

reconfigurarea în planul istoriei literare a

personalităţii creatorului lui Apunake,

personaj destul de citat în mediile

avangardiste ale anilor ‟30-‟40,

rămâneau fără un răspuns precis: Ce

anume determina venirea pe lume a acestui autor în „micul sătuleţ numit

Roznov, de lângă Piatra Neamţ”, cum va nota într-o autobiografie încredinţată

lui Ştefan Baciu? Ce amprente a lăsat segmentul copilăriei, petrecute în Neamţ,

asupra biografiei ulterioare şi a operei sale? Ce legături reale cu avangarda

literară comportă scrierile cugleriene şi cum pot fi recuperate din străinătate

manuscrisele acestui autor, de care posteritatea se interesează tot mai insistent, în

vederea unei ediţii critice cuprinzătoare?

ISTORIE LITERARĂ

47 antiteze NR.1/2011

„Privit cu ochiul liber, de la o

distanţă potrivită, părea un arbore

genealogic bătrân şi uscat”

Între timp au apărut câteva exegeze şi

mărturii importante despre Cugler, de natură

să-i pună în lumină unele elemente

biografice puţin cunoscute. Dintre acestea

menţionăm: capitolul „În exil: Apunake”, în

Marian Popa, Istoria literaturii române de

azi pe mâine, Fundaţia „Luceafărul”,

Bucureşti, 2001, vol. I, p. 667-669; studiul

„Din stirpea lui Urmuz: Grigore Cugler” de

Mircea Popa, în „Adevărul literar şi artistic“,

an XI, nr. 638, 639 / 15, 22 oct 2002; artic.

Cugler, Grigore, în Florin Manolescu,

Enciclopedia exilului românesc, 1945-1989.

Scriitori, reviste, instituţii, organizaţii, Edit.

Compania, Bucureşti, 2003, p. 216-219;

Prefaţa lui Florin Manolescu la ediţia

Grigore Cugler, Apunake şi alte fenomene,

Ed. Compania, Bucureşti, 2005; articolul

„De ce Apunake?” de Mihai Sorin

Rădulescu, în „România literară“, an XLII,

nr. 33/ 23 aug. 2009. Unele detalii despre

familia Cugler sau Kugler erau de reţinut şi

în prefaţa lui Ion Nuţă, la ediţia Matilda Cugler-Poni, Scrieri alese, Editura

Junimea, Iaşi, 1971, ţinând seama că scriitoarea junimistă era mătuşă, ca soră

mai mare a tatălui singurului descendent născut la Roznov. Astfel, strămoşii

tatălui erau de origine austriacă, titlul von Kugler fiindu-le conferit de însăşi

împărăteasa Maria Tereza, pe vremea când familia trăia în Silezia secolului al

XVIII-lea, de unde s-a mutat în Bucovina, încât Carol Maximilian Kugler,

bunicul scriitorului, apare născut la Vama în jurul anului 1814 (Ion Nuţă citează

cererea acestuia de trecere la ortodoxism, din 8 decembrie 1892, în care se arată

că e „în etate de 78 ani”, cf. Fondului Mitropoliei Moldovei, de la Arhivele

Statului Iaşi, „Botezaţi de alte religii”, Dosar nr. 36/ 1892, f. 46), dar se

stabileşte cu întreaga familie la Iaşi, ca arhitect, lui datorându-i-se proiectul

Spitalului Sf. Spiridon şi clădirea Regimentului, dar şi spitalul din Roman (azi în

stare avansată de degradare). În 1848 Carol Kugler s-a căsătorit cu Matilda

Herfner, de origine cehă (bunicul ei Iosef Herfner fusese instrumentist şi dirijor

o vreme al orchestrei din Budapesta, mama fiind o cântăreaţă italiană de operă,

pe nume Amalia Gorgia, moartă tânără, după care Iosef se recăsătoreşte cu Ana

Shelley, rudă a celebrului poet romantic, cu care se stabileşte la Iaşi, locuind

multă vreme în curtea bisericii catolice, unde învaţă pianul pe fetele lui Mihail

48

Sturdza, dar întemeiază şi orchestra militară din iniţiativa aceluiaşi domnitor; se

spune că s-a aflat printre fondatorii Conservatorului ieşean; moare în 1866) şi –

lucru interesant – această Matilda Herfner Kugler avea să-şi găsească sfârşitul la

Piatra Neamţ, în 1892, unde se stabilise împreună cu doi din fiii săi: Anton

(1850-1929), procuror la Piatra Neamţ, şi Grigore, medic, tatăl diplomatului-

scriitor de care ne ocupăm. Ceilalţi fraţi: Cazimir (căpitan, face războiul din

1877, mort în vârstă de 40 ani), Matilda Cugler-Poni (2 aprilie 1851 – 9 oct.

1931), autoare de poezii, proză şi teatru (comedia „Un tutor”) şi Norbert (m.

1922). De la Mihai Sorin Rădulescu aflăm că istoricul Dan Pleşia (1912-1997) s-

a aplecat asupra arborelui genealogic al acestei familii, într-o comunicare

(nepublicată) susţinută prin anii ‟80, la o sesiune a Comisiei de Heraldică,

Genealogie şi Sigilografie din cadrul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”.

Tatăl, medicul Grigore Cugler, s-a remarcat prin publicarea unei broşuri

despre apele minerale de la Bălţăteşti, devenită staţiune asaltată de ieşeni

(romanul Adela de G. Ibrăileanu îşi are aici fundalul). Este de la sine înţeles că

se specializase în balneologie, disciplină în plină înflorire la sfârşitul secolului al

XIX-lea şi e probabil că a urmat sfatul cumnatului său, savantul chimist Petru

Poni, de a studia apele minerale din ţinutul Neamţ, nu numai de la Bălţăteşti, ci

şi pe cele de la Piatra Neamţ şi Calu-Iapa (actuala aşezare de munte Piatra

Şoimului) de lângă Roznov, unde apele termale de la Neguleşti, atunci

descoperite, promiteau să le concureze pe

cele din Boemia, de la Karlovy Vary.

Astfel, şederea la Roznov a medicului

Cugler nu e deloc întâmplătoare, el

numărându-se printre pionierii în domeniu.

Despre soţia sa, Ana născută Ţincu, se ştiu

puţine lucruri, speculându-se mai ales

faptul că era fiica scriitorului Nicolae

Ţincu, autor al volumului Rime vesele

(1900) şi mare admirator al lui Caragiale.

În mare măsură, devenirea lui Grigore

Cugler a acomodat cele câteva înclinaţii de

tradiţie ale familiei – Dreptul, cu

specializarea în Drept internaţional, din

care a rezultat diplomatul; cariera militară,

epuizată în adolescenţă, prin Liceul Militar

de la Mânăstirea Dealu, ceea ce face să fie

încorporat de timpuriu şi trimis pe frontul

Primului Război Mondial, de unde – rănit

– e reformat, trimis în refacere şi decorat

cu Crucea Reginei clasa a II-a şi Crucea

Comemorativă; cariera muzicală, susţinută

cu ambiţie în anii ‟20, când în paralel cu

Dreptul, a urmat la Bucureşti cursurile

ISTORIE LITERARĂ

49 antiteze NR.1/2011

Conservatorului de Muzică, clasa de vioară a celebrului Alfonso Castaldi şi clasa

de compoziţie cu romaşcanul Mihail Jora, încât prinde curaj să se prezinte la

Concursul George Enescu din 1926, cu un Cvartet de coarde (nr. 1), obţinând

menţiune onorifică, după care a urmat un Cvartet în La major nr. 2, interpretat în

primă audiţie la Stockholm, în 1933, la o serată a comunităţii italiene; în sfârşit,

literatura, primele scrieri datând de prin 1924, cum declară în autobiografia

încredinţată mai târziu lui Ştefan Baciu.

„Am scalpat celebritatea geamandurii de cristal”

Amplul studiu al lui Mircea Popa – cel mai laborios de până acum

dedicat autorului lui Apunake, devenit prefaţă la o ediţie de referinţă a operei –

are meritul de a atrage atenţia şi a da coerenţă documentelor descoperite pe acest

subiect de Aurelia Dumitraşcu în arhiva Ministerului de Externe, de unde aflăm

că intrarea în diplomaţie s-a produs în 1925. Ca urmare a examenelor parcurse,

Grigore Cugler era numit la 1 ianuarie1927 ataşat de legaţie, pentru ca la 1

ianuarie 1932 să i se încredinţeze prima misiune, fiind numit secretar de legaţie

III (cancelar) în capitala Suediei; la 1 decembrie 1936 devenea secretar II, iar la

1 iunie 1937 e rechemat în centrala de la Bucureşti, răstimp în care se căsătoreşte

cu suedeza Ulla Gerda Lizinca Matilda Dyrssen, fiica ofiţerului Torsten

Dyrssen, fost ataşat militar, nepoată totodată a amiralului comandant al marinei

regale suedeze, care urma să primească din partea familiei o sumă anuală de

2500 coroane suedeze, mirele dispunând şi el de o avere personală de un milion

şapte sute mii lei, plasaţi în titluri de rentă de stat. E trimis la ambasada de la

Berna, între 1 iulie 1939 şi 15 iulie 1940, apoi la Berlin, ca secretar I, iar din

1942 la Bratislava, după care e trecut în 1943 la Copenhaga. E rechemat în ţară,

astfel încât în 1946 figurează în Orchestra Teatrului Naţional din Bucureşti. Este

reîncadrat şi trimis în misiune diplomatică la Oslo (poate şi graţie referinţelor

superlative la dosar ale şefului de misiune George Cretzulescu: „Socot că dl.

Cugler este un diplomat eminent, înzestrat cu cele mai frumoase calităţi, atât

intelectuale, cât şi sufleteşti. Având o mare putere de muncă, dornic să cunoască

sub toate înfăţişările ei ţara în care este trimis, ştiind să-şi facă şi să-şi păstreze

legături cu personalităţile din toate mediile sociale, este în orice post un nepreţuit

colaborator al şefului de misiune şi cu atât mai mult într-o ţară scandinavă, fiind

un adânc cunoscător al limbii şi moravorilor lor. Merită cu prisosinţă să fie

înaintat în grad.”

Asupra unui episod puţin cunoscut din perioada diplomaţiei ne atrage

atenţia Mihai Sorin Rădulescu în articolul din „România literară”, având meritul

de a fi identificat un pasaj care se referă la Grigore Cugler în memoriile lui

Matila Costiescu – Ghyka (n. 13 sept. 1881, Iaşi – m. 1965, Dublin, Irlanda, sau

Londra, Marea Britanie), de pe vremea când acesta fusese numit pentru scurt

timp (1932-1933) şeful legaţiei române de la Stockholm. Memorialistul nu dă

numele subalternului său, dar este sigur că se referă la Cugler: „Aveam cancelar

un băiat foarte învăţat... Avea un umor critic şi subtil, o mare erudiţie, un gust

pervers pentru jocurile de cuvinte uşuratice şi clişee ridicole, ceea ce crea o

50

legătură între noi...” Să notăm că la

acel moment Matila Ghyka îşi

conturase în bună măsură teoriile sale

despre artă, în două lucrări

impetuoase: Esthétique des

proportion dans la nature et dans les

arts, Paris, NRF, Gallimard, 1926,

urmată de Le nombre d‟or. Rites et

rytmes pitagoriciens dans

développement de la civilization

occidentale, Paris, NRF, Gallimard,

1931, 2 vol., cu introducere de Paul

Valéry. Această a doua lucrare

atrăsese atenţia în mediile

intelectuale pariziene, mai ales că

venea pe fondul unor căutări, în

epocă, a ştiinţei pure, într-un

mentalism desprins de materie, pe

modelul idealismului platonician şi

pitagoreic. În plus, Ghyka făcuse

senzaţie prin 1905, printr-o

descoperire, atestată ca atare de

Gustave le Bon, celebrul autor al

Psihologiei popoarelor, şi de însuşi

Poincaré, legea sa omologată sub

numele de Principiul Acţiunii

Minimale: Un sistem izolat trece întotdeauna din starea cea mai puţin probabilă

în starea cea mai probabilă – cu aplicabilitate generală, inclusiv în istorie şi în

plan social. Pe Alfred Jarry îl cunoscuse într-o seară la Moulin Rouge, iar cu

Valéry era bun prieten.

Putem presupune că discuţiile între ambasador şi mai tânărul secretar la

restaurantul Stürrehus, din centrul capitalei suedeze, faimos pentru meniurile cu

peşte, nu s-au limitat doar la mondenităţi sau la pretexte gastronomice, aşa cum

vrea să sugereze textul: „Cancelarul meu era mâncăcios şi maniac şi îşi comanda

zilnic dejunul la telefon, după ce pusese să-i fie citită lista de mâncăruri. M-a

iniţiat în bucătăria suedeză, din care mi-au plăcut unele invenţii. Totuşi am

rezistat şarmului a două mâncăruri naţionale cu care, în ciuda eclectismului meu

gastronomic, nu m-am putut obişnui: morun fermentat şi pus în lapte de var,

ceea ce îl aducea la limita putrezirii netoxice, şi măduvă de ren. În schimb am

adoptat fără cârtire cocoş sălbatic cu smântână, morun proaspăt cu lapte şi sos de

unt topit, presărat cu praf de ou, limbă de ren afumată şi biftec de elan. După

masă, ne întorceam pe jos la cancelarie, de-a lungul fiordului, pe bulevardul

numit Strandwägen, măturat, la căderea nopţii, de vârtejurile de zăpadă şi de

ISTORIE LITERARĂ

51 antiteze NR.1/2011

vântul îngheţat...” (v. Matila Ghyka, Curcubeie II. Fericit ca Ulise... Traducere

de Georgeta Filitti. Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003, p. 137).

Între cei doi existau afinităţi, în pofida distanţei de vârstă, dar şi

deosebiri de formaţie. Proveneau din spaţiul moldav şi cu siguranţă, vorbind

despre Tescani, în a cărui atmosferă edenică Matila Ghyka începuse să scrie

Numărul de aur, gândul îl purta pe celălalt spre Roznovul natal, situat la doar

câteva zeci de kilometri de castelul cantacuzinesc. Ambii au la activ, în anii de

formaţie, pregătirea militară, Ghyka la Toulon, la Colegiul maritim iezuit, unde a

avut profesori foarte serioşi în domeniul matematicii şi în special al geometriei,

deprinzând acolo gustul pentru Pythagora; Gugler la liceul militar de la

Mânăstirea Dealu (cam în aceeaşi perioadă se afla acolo şi viitorul „căpitan”

Corneliu Zelea Codreanu, cu trei-patru ani mai vârstnic decât el), fiind apoi

încorporat timpuriu şi trimis pe front, de unde – rănit –vine în refacere şi este

decorat (Crucea „Regina Maria“, cl. a II-a, şi Crucea Comemorativă); amândoi

au preferat exilul, după instalarea puterii comuniste, murind anonimi, departe de

ţară, unul la Dublin sau la Londra, datele sunt incerte, celălalt la Lima, în Peru;

pe amândoi i-au făcut celebri domenii ale artei în care o vreme s-au cunsiderat

diletanţi, faţă de dominanta carierei – Ghyka şi-a luat doctoratul în Drept la

Bruxelles (prin 1911) spre a deveni diplomat, dar a rămas pasionat în subsidiar

de teoriile estetice, unde a uimit prin contribuţiile sale îndrăzneţe despre secretul

magic al armoniei în arhitectură şi artă; Cugler a iubit mult muzica, a trăit chiar

din muzică, ca orchestrant, în 1945, la Bucureşti, dar şi la Lima, unde până în

1972, anul morţii – cum îi declara Moncăi Lovinescu – se întreţinea cântînd în

Orchestra Simfonică naţională, după cum s-a dăruit cu discreţie literaturii,

scriind de prin 1925, dacă luăm de bună autobiografia sa încredinţată lui Ştefan

Baciu, unde toate datele despre debut sunt cam anapoda, decalate cu un deceniu

în urma debutului propriu-zis, cel din 1933, la revista „Vremea”. Oricum, el nu a

început să scrie la Stockholm, cum crede Mihai Sorin Rădulescu, cu ipoteza sa

fantezistă că Apunake, numele personajului, ar fi fost inspirat de un toponim

Appuna, din regiunea suedeză Ostergotland (ducînd cu gândul la goţi şi

ostrogoţi!?), mică localitate cunoscută pentru meşteşugarii săi renumiţi încă din

Evul mediu. Este cert că Cugler i-a citit ceva din creaţia sa ţinută la sertar, lui

Matila Ghyka, de vreme ce acesta îi remarcă tocmai calităţile scrisului, inclusiv

„gustul pervers pentru jocuri de cuvinte”, dar şi înclinaţia pentru a reţine

defectele localnicilor, „criticându-i pe scandinavi şi distilându-şi în permanenţă

bârfele la adresa lor”. Antipatia provenea din faptul că se căsătorise cu o suedeză

care îl părăsise spre a lua drumul sudului însorit. Culmea este că se va recăsători

tot cu o suedeză, cu care va avea trei fete. Portretul este demn de reţinut pentru

istoria literară.

Se întâlneau în acest tablou nordic, cu fundal de fiorduri, un pasioant de

metafizică întemeiată pe aritmosofia pitagoreică, în virtutea căreia totul este

ordonat datorită numărului, bazat pe mistica glacială a numărului pur, căutând

unitatea întunecată a corespondenţelor, pe seama unui determinism absolut, spre

a pătrunde în însăşi pulsaţia din miezul criptic al strălucirii formelor (v. Cornel

52

Mihai Ionescu, „Gemaţie” şi geminare, postfaţă la vol. Matila C. Ghyka,

Filosofia şi mistica numărului, trad. de D. Purnichescu. Editura Univers

Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 287 şi urm.), cu un împătimit al hazardului, al

dinamicii semiotice, care evadează din rigiditatea mimetică, descătuşând

cuvintele din albia predestinării sensului logic spre a le livra crizei absurdului,

unde demonul suprimării analogice este aclamat printr-o seducătoare ironie a

transcendenţei, cu voinţa ei de înnoire, de regenerare a lumii. Două perspective

diametral opuse, în egală măsură narcisiste, punând în mişcare curiozitatatea

nelimitată de a străbate „dincolo”-ul lumii, cu setea unei performanţe cât mai

depline, mai ameţitoare; parcurg sfere aride, sterile, cu neliniştea de a atinge

oaza hedonistă, punând mereu în dificultate cele două versante ale idealităţii –

asemuitul şi neasemuitul; au cultul rafinamentului, al rigorii, al elaborării de

laborator, al alchimiei şi athanor-ului, care duce la obârşiile ideii şi ale artei,

acolo unde creativitate înseamnă supunere la ritm şi hazard. Despre o „vocaţie

hermetizantă”, pe cât de simbolică, pe atât de capricioasă, în scrisul lui Cugler,

vorbea şi Petru Comarnescu, sugerând că umorul său provine dintr-o capacitate

asociativă de excepţie, amestecând structuri şi tărâmuri referenţiale, în aşa fel

încât, dacă se poate, „să născocească un nou fel de a apune al soarelui, ca să

risipească, măcar cât de cât, monotonia...” (Horoscop) – în a duce cuvintele spre

alt orizont, unde să apună, să-şi lepede umbra, născocindu-se iar din chiar

neantul în care s-au risipit. În acest fel de a apune al vorbelor s-ar putea să se

afle şi cheia numelui Apunake.

Asupra apariţiei ca scriitor a lui Grigore Cugler, cu contribuţia vărului

său Petru Comarnescu, Mircea Popa se ocupă pe larg în studiul său, remarcând

trei debuturi succesive: unul în „Tiparniţa literară”, în 1928 (cu povestirea

„Match nul”), apoi în revista „Vremea” (seria lui Vladimir A. Donescu),

începând cu nr. 300/1933, Apunake fiind considerat când „roman”, când o

„lungă nuvelă”, apoi în volum Apunake şi alte fenomene (1934). La o prezentare

a lui Petru Comarnescu („Romanul Apunake este o lucrare simbolică şi

humoristică, în care viaţa cea mai banală este îmbrăcată în forme şi costume ce-i

trădează mai bine convenţionalismul de bal mascat. Este o lucrare de pură

fantezie, în care ghiduşii amintind de Anton Pann se alătură de implicaţii mai

triste şi mai adânci, apropiate de humorul englezesc şi care rod sufletul

cetitorului, pe măsură ce simbolismul este descifrat şi redus la esenţă. Alfred

Jarry, în Franţa, şi James Branch Cabell în Statele Unite au creat figuri la fel de

comice şi de articulate, unul pentru Ubu, celălalt pe Jurgen...”), s-a adăugat o

altă notă lămuritoare la textul propriu-zis, ceea ce înseamnă că redacţia îşi lua

unele precauţii privind dificultăţile de receptare a acestui mod de scriitură:

„Lunga nuvelă Apunake, a cărei publicare o începem în acest număr, ar părea o

glumă sinistră sau produsul unei fantezii alienate. Nimic din toate acestea însă,

căci sub aparenţa năstruşnică a ciudatelor întâmplări ale eroului există un sens.

Fantasticul acoperă o realitate crudă, anticipată cu vervă şi ingenioasă

împerechere de imagini. În absurdul faptelor povestite există o logică totuşi. Este

evident, după o lectură atentă, că Apunake e o satiră a vieţii reale: a amorului

ISTORIE LITERARĂ

53 antiteze NR.1/2011

burghez şi cu tipicuri care sunt dezminţite, a vieţii politice, a farsei ştiinţifice, cu

prestigiu de savantlâc, în faţa mulţimii imaginare, a sportului excesiv cultivat în

timpul prezent.” Să reţinem că este pentru prima oară când se remarcă tenta

politică a unor pasaje din Grigore Cugler.

Despre acest volum de debut, susţine Mircea Popa, „nu cunoaştem până

acum nici o cronică literară şi nici măcar o menţiune în presa literară a vremii.

Să fi fost acesta un semn că literatura de avangardă nu mai interesa publicul, sau

mai degrabă numele total necunoscut al scriitorului care semna volumul? Noi

credem că şi una şi alta... Aşa se face că numele lui Grigore Cugler revine în

discuţia scriitorilor interbelici în mod cu totul tangenţial, el intrând în circuitul

literar de-abia târziu, în anii ‟60, datorită insistenţelor lui Ştefan Baciu şi a unei

vizite a scriitorului la Paris...” Menţionăm că Saşa Pană îl inclusese totuşi pe

Grigore Cugler în „Antologia literaturii de avangardă”, în 1968, prima sinteză de

acest fel, ceea ce înseamnă că numele roznoveanului figura şi anterior în fişele şi

inventarele celor ce pregăteau exegeza fenomenului. Se poate spune însă că

Cugler este o apariţie spontanee în mişcarea de avangardă de la noi, că nu-i

datorează nimic, nici susţinerea, nici succesul, realizându-se pe cont propriu, cu

câţiva precursori de geniu pe care i-a asimilat în propria modalitate ficţională – e

vorba de Creangă (în invenţia sonor-lexicală, ca diocteu ancestral), Caragiale (în

situaţionalul absurd), Urmuz (personaje „mecanice”, fără identitate) şi Jarry

(pardoxul măreţiei prăbuşite în derizoriu).

Rămâne să mai discutăm o ultimă enigmă. Grigore Cugler a acordat, în

toată perioada exilului său, un singur interviu, cel din vara anului 1972, când la

capătul unei călătorii la Paris (singura revenire în Europa, după „fuga” sa din

1946), era de acord să se destăinuie Monicăi Lovinescu, în redacţia Europei

Libere din metropola franceză. Întors la Lima, unde locuia împreună cu familia,

modestul muzician şi agent de asigurări, cum era cunoscut în capitala peruană,

moare subit în condiţii misterioase. Nu avem nici nici un fel de referiri despre

motivele morţii scriitorului, la doar 69 de ani; nici măcar data exactă a decesului

n-o cunoaştem. Diaspora românească a aflat cu întârziere această veste şi

revistele din exil au semnalat-o abia în anul următor. Cu trecerea timpului,

cauzele n-au mai interesat. E oare posibil ca moartea aceasta subită să fi fost

instrumentată din ţară, de poliţia politică, poate ca o răzbunare la adresa unuia

care „a rupt tăcerea”? Recitind cu mai mare atenţie „întrevederea” cu Monica

Lovinescut, sunt în text două pasaje care trezesc interpretări. Unul se referă la o

informaţie avansată de gazda pariziană, anume că Apunake „continuă să circule

chiar înainte să fi văzut lumina tiparului”, răspunsul fiind curmat tocmai când

interlocutorul era pe punctul să facă o dezvăluire de senzaţie, anume că vizita

unei orchestre de cameră din Israel, prin ‟66-‟67, îi aducea unele confirmări în

sensul unei receptări surprinzătoare. Care erau acestea? Intenţia rămâne

nedesluşită, datorită repeziciunii conversaţiei. Al doilea pasaj „periculos” este

chiar proza fantezist-alegorică Teorie cu vocale, scrisă într-un hotel parizian şi

citită în premieră la microfonul Europei Libere. Proza aceasta destul de străvezie

în aluzie, deşi menţinea stilul ludic al autorului, anunţa o schimbare perceptibilă

54

de ton, în sensul desineneţei politice mai pronunţate, care nu putea decât să

îngrijoreze vigilenţa propagandistică din ţară. Asistăm aici la o proză de tip

swiftian, asemănătoare în bună măsură cu prozele de aceeaşi factură de la

sfârşitul anilor ‟80, datorate lui Ioan Petru Culianu. La acel moment, povestioara

cu casa din Popa Tatu închiriată statului ca oficiu poştal, putea fi considerat un

afront şi trezi frisoane de interpretare la Bucureşti, mai ales că se vorbea în ea

despre scrisorile care după ce au fost desfăcute (şi citite, subînţeles), „pleacă

unse cu aşa-zisa cremă poştală... se lipesc cu limba, operaţie pe care cred c-am

uitat s-o menţionez când am spus că eu vorbesc cu toate limbile, afară de limba

mea. După ce au fost lipite, plicurile se ung cu cremă poştală... O scrisoare unsă

cu cremă poştală vă daţi dumneavoastră seama ce îmbunătăţire fenomenală

reprezintă? Ce repede poate să meargă şi ce adânc, şi ce sigur? Nu poate să se

piardă niciodată şi, în felul acesta, se elimină şi funcţia absurdă de factor poştal.

Dispar acei indivizi care-şi pierdeau vlaga bărbătească şi demnitatea de om…”

Sarcasmul este muşcător şi atingea fibra adâncă a fostei cenzuri comuniste.

Finalul este în cheie esopică: „Când a sunat retragerea ultimului poştaş,

omenirea a răsuflat uşurată, lăsând să-i scape un a, un o, sau un u de satisfacţie./

A au zis alibabacii./O au zis opoponacşii./U au zis ultimii ulani, fără să-i oblige

nimeni.” Trebuie să fi sunat teribil de ameninţător asemenea cuvinte în urechile

unor paznici ideologici… Poate cândva vom afla ceva despre misterul morţii

scriitorului Cugler, la zeci de mii de kilometri de ţară, după primul şi singurul

interviu pe care l-a acordat în timpul vieţii. Monica Lovinescu avea dreptate să

spună despre el că a fost „simbolul însuşi al exilului deplin”, adică triplu exilat –

din literatura română, nerecunoscut de avangarda interbelică; din diplomaţie în

slujba ţării de origine, pe care a slujit-o cu devotament; dintre români, preferând

să trăiască în depărtări, într-un colţ străin de lume. Recuperarea acestui autor

este în curs.

ISTORIE LITERARĂ

55

GRIGORE CUGLER

Apunake (autobiografie)

„Toată încurcătura începe în ziua de 7 aprilie 1903 (stil vechi), într-un

mic sătuleţ numit Roznov, de lângă Piatra-Neamţ. Atunci şi acolo s-a născut fătul Grigore, din tatăl tot Grigore şi din mama Ana, fata lui Nicolae Ţincu, poet şi scriitor, şi timp de mulţi ani redactor la «Universul».

În 1914, tânărul Grigore, având un aspect cu totul diferit decât cel din 1903, a intrat la Liceul Militar Mănăstirea Dealului, fapt care i-a făcut o plăcere ce durează până în ziua de azi!

În august 1916, tânărul şoim a plecat să se plimbe, în uniformă, cu chipiu nereglementar, să se plimbe în sus şi-n jos pe Valea Jiului (vezi Ecaterina Teodoroiu) timp de vreo două luni, cântând: «La Arme», «Trăiască Regele», «Eroi au fost », «Pe-al nostru Steag» şi altele, şi într-o bună zi se trezi în gara Piteşti, pe care o apără cu o dârzenie inexplicabilă.

În Noiembrie acelaşi an a explodat o ghiulea foarte aproape de persoana lui şi pentru că nu s-a ferit la timp i-au agăţat de piept nişte medalii de metal şi de război.

În 1917 – 1918 a făcut o reuşită cură de slăbire în Moldova, după care, întorcându-se la Bucureşti, îşi dădu seama că şi cei ce rămăseseră acolo făcuseră o reuşită cură de slăbire. Coincidenţă.

Prin 1922 – 1923 tânărul Grigore începu să-şi spună că ar fi poate timpul să vadă puţin de Apunake, care, la acea epocă, nu avea nici cea mai mică idee de existenţa lui Grigore Cugler.

În 1925 (sau 26, cine îşi mai aduce aminte!) Apunake ieşi la iveală în editura VREMEA (Donescu) şi începu să se lege de toată lumea. Trecură anii ca proştii, după cum ar spune el însuşi, şi în 1946 Apunake ieşi din nou la iveală sub un aspect puţin diferit de cel din 1925 (sau 26, cine îşi mai aduce aminte!), în editura VATRA (Lambru), în timp ce AFARĂ-DE-UNU-SINGUR, discret, elegant, dar fără ceas la mână şi suflând în iaurt, îşi făcea apariţia pe străzile Capitalei, în formă de ediţie cu tiraj limitat, trasă la linotip Gestaetner, sub îngrijirea unui comitet compus din Domnul Florin Roiu.

Pe urmă, atât Apunake cât şi AFARĂ-DE-UNU-SINGUR plecară în lumea largă, în concediu ilimitat. În timpul acelui concediu au ieşit ca din pământ o serie de schiţe, ce ar putea forma un nou volum. Acestea sunt: «Amintiri din copilărie», «… şi la lume iarăşi date», «Cine fuse şi se duse», «Prin Zăvoi», un basm în stil cotcodăcesc şi altele, după cum spui Dumneata, pe vine.

Un aspect îngrijorător al acestei situaţii este că multe din schiţele menţionate sunt însoţite de nişte desenuri în creion, cam 30 la număr, care provoacă multă nelinişte celor ce le văd. În ziua în care se va clasifica materialul pentru publicarea celor trei volume: APUNAKE, AFARĂ-DE-UNU-SINGUR şi ultimul – defect natural al hârtiei – desenurile despre care vorbesc vor putea fi strecurate din loc în loc, şi sunt convins că faptul că nu au ce căuta în acele

56

volume va justifica pe deplin prezenţa lor. Aceasta pentru a nu se putea spune că nu am contribuit şi eu cu ceva la succesul de librărie al cărţilor mele.“

(Din volumul Vi-l prezint pe Ţeavă, editat de Ştefan Baciu şi finanţat de

poetul Nicolae Petra, tipărit în 1975, la Madrid)

Decan al Majestăţii

Am scalpat celebritatea geamandurii de cristal

I-am încins întreg pământul cu reflexul mânii mele,

Împănând tricofisiţii unui Rege fără piele

În slănina parcelată a tarifului vamal.

Samuraiul se întinde ca o glandă de granit.

Rübetzahl mi-a spus: vreau pipi şi şi-a pus paltonu‟ n stele

Unde eşti privighetoare a vaniliilor mele,

Catapodică madamă cu dinam la răsărit?

Puşi în rame, Mirmidonii iau aspecte de gutui,

Eu reeditez arhaic Gloria Sempiternală.

Fără spasmuri moare Gheara sub bermina de flanelă,

Aninându-şi pericardul şi seminţele în cui.

Marea dă serbări în cinstea prototipului Macac

Dumnezeu se fermentează, înfrăţind ştreangul cu jugul,

Regele perfid îşi scoate bătăturile cu plugul

Dăruind castane coapte văduvelor din Karnac.

Fac un semn, dau o poruncă. Ascensorul umilit

Se disolvă, fără vorbă, în puţină Eterie.

Lumea întreagă derapează, mirosind a feerie,

Spre Decanul Majestăţii, Condotierul fantezie

Luminos şi invizibil ca un astru rătăcit.

Încordare

Mă simt muşcat de-un animal ce încă nu a fost creat

Un animal cu rădăcini înfipte-adânc în piatra dură.

Ar trebui – pretinde el – să mor la prima muşcătură

Pentru ca celelalte trei să n-aibă nici un rezultat.

ISTORIE LITERARĂ

57 antiteze NR.1/2011

Cu preciziune de instinct turnat în prisme de cristal

Mă descompune în culori, în gest, în suflu şi cadenţă.

Mi-a strecurat sub tălpi un gol, pe care-l scot în evidenţă

Spre a justifica deplin acţiunea celui animal.

Din partea mea n-a întâlnit nici văicăreli, nici ochii plânşi

Şi totuşi, azi mă văd ţinut de mine însumi la distanţă.

El zice că sunt vinovat că n-am ştiut să-i dau substanţă

Şi-aşa, ne acuzăm făţiş, lovind în gol cu pumnii strânşi.

Aniversare

Sirene stau pitite în fundul pălăriei.

Un negru variabil, respingător de mic,

S-a tolănit alene la pieptul Eforiei

Şi suge o epavă în formă de ibric.

Un pescăruş pluteşte pe halba mea de bere.

Eu dau o telegramă lui Nicu şi mă mir.

Amurgul născoceşte noi puncte de vedere,

Lăsând la aprecierea străinilor un fir.

În peştera de la Tăvălugi

În peştera de la Tăvălugi.

La lumina unui singur licurici.

Noaptea e lungă: începe de cu ziuă.

Ziua e scurtă: trei ceasuri rele.

Şapte bărbaţi.

Şapte tâlhari voinici.

Un moşneag de zăpadă.

În fundul peşterii, ca să nu se topească.

Bolta peşterii se topeşte: pic-plac, pic-pic.

Fum de vreascuri.

De brad, de jnepeni.

Fum bun, bătrân, fără foc, numai miros de fum.

Pic-plac, pic-plac, pic-pic.

Tâlhari voinici.

Ha-ha! Burtos cum era a dat să fugă.

Careva l‟ajuns cu o bâtă‟ntre picioare.

Oameni buni, fraţilor!

58

Se târa de-a buşilea.

Ha-ha! Pă el, şi dă-i, nu-l lăsa.

Atinge-l la mir.

Şi deodată o tulesc în sus, pe coastă.

Fugi şi fugi. Potera, pe potecă.

Tâlharii, chitic, până s‟au dus cu toţii.

Afară de cel mort.

Târăşte-l de picioare sub urzici.

Ia-i chimirul, ia-i căciula, ia-i opincile..

Cum e mai bine să moară omul, cu faţa‟n jos?

Lasă-l pe o parte, că când îşi dă sufletul cade el singur, aşa sau aşa.

Lui ce-i mai pasă?

Ha-ha! Negru, Steluţa, dulăi de stână.

Dulăii se gudură, ciobanii mârâie.

Te trăznesc! Unde e caşul?

Cum că n‟ai! Scoate caşul.

Şi mămăliga.

Aşa, te‟nvaţă. Na un pac de tutun.

Şi un pumn după ceafă.

Ca să-ţi ţii gura.

Ha-ha! Moşneagul de zăpadă râde din nas.

Şase tâlhari râd şi se plesnesc cu palmele pe genunchi.

Al şaptelea nu râde.

Nu înţelege.

De ce râd ceilalţi?

La ce bun să tot povestească?

Par‟că e de povestit?

Când ceilalţi povestesc ce-au făcut cu toţii, lui i se pare că vorbesc

despre străini.

El ar vrea să uite tot, de fiecare dată.

Pic-plac pic-plac, pic-pic.

Şapte tâlhari voinici.

La Săritoare, la pietrele mari.

Ungureanul se opreşte şi descalecă.

Pă el, şi dă-i, nu-l lăsa!

Ha-ha! La mir.

Cu bâta, cu patul puştii.

Ia-i calul, ia-i desagii, ia-i pătura, ia-i bocancii.

Bocanci de iuft, cu ţinte.

Ha-ha! Ungureanul tot mai mişcă.

Lasă-l să mişte, că dă numai din gât.

De departe, de sus, de pe culme nu mai vezi dacă mişcă.

Ha-ha! Moşneagul de zăpadă râde din nas.

Patru tâlhari râd şi se plesnesc cu palmele pe burtă.

ISTORIE LITERARĂ

59 antiteze NR.1/2011

Unul nu râde. El văzuse bine că tot mai mişcă.

Doi dorm, cu sumanele trase până peste urechi.

Pic-plac, pic-plac, pic-pic.

Fum rece, de brad, de jnepeni, de izmă creaţă,

Fum bun, numai miros de fum.

Şapte tâlhari voinici.

Patru fete cu donicioarele pline de mure, de afine, de fragi, trei se-aştern

în iarbă cu braţul peste ochi.

Una scapă şi fuge, fuge. Ha-ha!

Şi doniţa saltă la vale din piatră‟n piatră: doc-doc, doc-doc.

Afinele s-au răspândit iarăşi pe la locurile lor.

Fragii, ca mărgelele deşirate…

Fata fuge ca o arătare, când pe potecă, când razna printre brazi.

Potera, poi-Marţi sau la Sfântul Aşteaptă.

Şapte voinici, trei fete: numai bine!

Nu vrei, ai? Trosc-pleosc! Acuma vrei!

Gâfâind ca iapa morarului când a ajuns la târg.

Acu‟ căraţi-vă să nu vă mai văd.

Fără afine, fără mure, fără fragi, fără cofiţe.

Cu dorul tâlharilor. Moşneagul de zăpadă râde din nas.

Doi bărbaţi râd şi se plesnesc cu palmele pe spinări.

Altădată, una s-a pus pe vine şi s-a umplut de ţărână.

Aşa a scăpat, că nu aluneca.

Patru bărbaţi se întorc pe partea cealaltă şi surâd în somn.

Unul nu surâde. Ar urma să uite, dar nu izbuteşte.

Pic-plac, pic-plac, pic-pic.

Fum rece fără foc, numai miros de fum.

De brad, de jnpeni, de pelin adus din vale.

În peştera de la Tăvălugi.

Autobiografie 1953

Privit cu ochiul liber şi de la o distanţă potrivită, părea un arbore

genealogic bătrân şi uscat./De braţele lui sfrijite atârnau, ici şi colo, foi de viţă pe

care bărbaţi şi femei de generaţii dispărute le foloseau ca rufărie intimă./Privit

de-a dreptul, în faţă, fără ocol, fără râvnă, fără pripeală, fără patimă, fără doar şi

poate, părea o rogojină strânsă sul, din care, pe la un capăt, ieşeau vreo două-trei

efecte neaşteptate./În starea în care se găsea în vremea din urmă, nu mai putea

nici să bea, nici să mănânce. De aceea îi ungeau cu unt părţile încă neatinse ale

trupului şi-l ţineau cufundat într-o putină cu cafea neagră./Auzul şi-l pierduse de

mult, dar păstrase încă urechile, de care se foloseau pentru a-l muta dintr‟ un loc

într‟ altul./Unicul ochiu ce-i rămăsese se găsea în stare de eclipsă parţială

permanentă şi pândea lumea din afară din dosul unui ciob de sticlă afumată./

60

Cum nu mai putea vorbi, gura lui servea de acvarium pentru numeroşii peştişori

ai familiei./Venea multă lume să-l vadă, însă nimeni nu putea să-l vadă, căci cei

ce-l vedeau, îl luau drept ceva cu totul diferit./Văzut de aproape, semăna – la

masculin – cu un cazan, iar – la feminin – cu o tingire./Într‟ o bună zi, muri./Îşi

dădură seama de aceasta văzând că nivelul cafelei din putină nu mai scădea./

Atunci îl turtiră, ca pe un fluture, între două plăci de sticlă şi-l expuseră în

Templul Metaboliştilor. Cu toate că el însuşi nu făcea parte din această sectă,

Metaboliştii îl primiră cu bucurie, declarând că sunt mândri să adăpostească sub

corcoduşul lor rămăşiţele pământeşti ale aceluia ce inventase poziţia de drepţi şi

formula: Fără Tine Nu E Bine./Privit de aproape, cu sau fără ocol, , râvnă sau

pripeală, părea gata să ia o hotărâre./Dar nu a putut niciodată să hotărască ceva,

căci cei ce-l vedeau, îl luau regulat drept ceva cu totul diferit./De fapt, … şi la

urma urmei…“

Matila GHYKA

„Aveam cancelar un băiat foarte învăţat…“1

…Prietenia între Maruka Cantacuzino şi

Nae Ionescu, pe care am declanşat-o prezentându-i

unul altuia, mergea în continuare şi el îşi petrecea

acum vara în frumoasa ei casă de la Sinaia, pe

malul Prahovei, de cealaltă parte a aglomerării de

vile şi a muntelui împădurit pe coasta căruia se

înălţa palatul regal.

Începusem a doua lucrare de estetică,

Numărul de aur (cea care avea să fie prefaţată de

Paul Valéry), şi am fost încântat să scriu primele

pagini în casa strămoşească a Marukăi, dedicându-i

şi cartea.

Dedicaţia mea – „Principesei Marie

Cantacuzino, în amintirea primirii de la Teţcani, în

Moldova. Unde mai licăreşte încă în nori vechiul gând hiperborean. Şi unde

cartea aceasta a fost începută“ – mărturisea în acelaşi timp afecţiunea pentru

inteligenţa originală şi luminoasă a gazdei mele, dragostea pentru atmosfera

adevărat moldovenească trăită în casa ei şi ameţeala mea pithagoriciană. Eram

1 Fragmentul cuprinde o scurtă referire la Grigore Cugler din jurnalul lui Matila Ghyka,

care îl numeşte doar „cancelarul meu”.

ISTORIE LITERARĂ

61 antiteze NR.1/2011

mândru de a fi descoperit, pe urmele lui Pithagora, „legea numărului“ ce

guverna atât armonia cosmosului, cât şi Frumuseţea sesizabilă la fiinţele vii ori

în creaţiile artistice ale omului. Cuvântul „hiperborean“, care-mi plăcea în sine,

îngemăna farmecul ce flutura în jurul acestei Moldove de sus, reprezentând în

România componenta nordică, cu legenda ce făcea din Pithagora o încarnare a

lui „Apollo Hyperboreanul“.

În vara aceea, după o scurtă şedere la Teţcani, mi-am petrecut sfârşitul

de săptămână la Sinaia, în cealaltă casă a Marukăi, amintită mai sus, unde era

aceeaşi atmosferă ca în Moldova, mai „metafizică“ datorită prezenţei lui Nae

Ionescu. De altminteri, această prezenţă, cu elementul ei „luciferic“ (cu toată

credinţa lui creştină, la fel ca a lui Teilhard de Chardin, ce se armoniza în chip

ciudat cu vasta lui cultură filozofică), m-a făcut să dezvolt în această lucrare

componenta „magică“ a transmisiei încă din antichitate a diagramelor

regulatoare greceşti, apoi gotice. Pentagrama, simbolul secret al

pithagoricienilor, apărea la fel de bine în aceste diagrame ca şi în morfologia

florilor, în talismanele în cinci colţuri ale magicienilor ori în steaua scânteietoare

a francmasoneriei.

În 1930 am fost numit ministru al României într-o ţară care m-a atras

totdeauna, Suedia. În acelaşi timp, eram ministru în Danemarca, Norvegia şi

Finlanda, cu reşedinţa obişnuită la Stockholm. Întâi m-am dus acolo singur, în

timp ce soţia mea lichida frumosul apartament din strada Henrich Heine, ce

fusese, cu intermitenţă, cadrul nostru parizian vreme de şase ani. Asta se

întâmpla în decembrie şi dragostea mea curioasă pentru ţările şi oamenii

Nordului, pentru gheţurile, pâcla şi negurile lor a fost împlinită peste măsură. Cu

noaptea ce se lăsa pe la două după-masă eram în plină reverie „hiperboreană“.

Aveam cancelar un băiat foarte învăţat, care-şi făcuse şi el studiile în Franţa.

Avea un umor critic şi subtil, o mare erudiţie, un gust pervers pentru jocuri de

cuvinte uşuratice şi clişee ridicole, ceea ce crea o legătură între noi şi îi plăcea

să-şi termine frazele cu:

- Nu ştiu dacă mă fac înţeles?

Fusese căsătorit cu o suedeză care îl părăsise ca să trăiască pe Coasta de

Azur. Din asta se născuse la el o antipatie violentă faţă de suedezi, în general, şi

femeile suedeze, în special, dar şi o nevoie paradoxală, absolută, de a locui în

Suedia, poate ca să se uşureze criticându-i pe scandinavi şi distilându-şi în

permanenţă bârfele la adresa lor. Postul modest de cancelar îi convenea de

minune, fiindcă îi permitea să-şi satisfacă această înclinare perversă rămânând la

Stockholm. Luam masa zilnic amândoi într-un restaurant din centru, Stürrehus,

cred, faimos pentru felurile cu peşte. Cancelarul meu era mâncăcios şi maniac şi

îşi comanda zilnic dejunul la telefon, după ce pusese să-i fie citită lista de

mâncăruri. M-a iniţiat în bucătăria suedeză din care mi-au plăcut unele invenţii.

Totuşi am rezistat şarmului a două mâncăruri naţionale cu care, în ciuda

eclectismului meu gastronomic, nu m-am putut obişnui: morun fermentat şi pus

în lapte de var, ceea ce îl aducea la limita putrezirii netoxice şi măduvă de ren. În

schimb, am adoptat fără cârtire cocoş sălbatic cu smântână, morun proaspăt cu

62

lapte şi sos de unt topit, presărat cu praf de ou, limbă de ren afumată şi biftec de

elan. După masă, ne întorceam pe jos la cancelarie, de-a lungul fiordului, pe

bulevardul numit Strandwagen, măturat, la căderea nopţii, de vârtejurile de

zăpadă şi de vântul îngheţat.

Întâi am locuit în splenditul Grand Hôtel, dar pe urmă m-am apucat să

caut o casă ce putea servi ca reşedinţă ministrului şi familiei lui. Am avut

norocul să-mi împlinesc visul: un bungalou mare în insula din faţa oraşului

Stockholm, dominând golful care e în acelaşi timp mare, lac şi fiord, lipit de

parcul ce ţine loc de Grădină Zoologică unde sunt expuse toate animalele din

Nord. Într-o parte, ferestrele noastre dădeau spre fiord şi vedeam trecând

pacheboturi sau cargouri (noaptea, sirenele lor ofereau o atmosferă maritimă pe

gustul meu), de cealaltă vedeam renii, elanii, urşii, wisenţii (bizoni europeni)

grădinii zoologice. Nevastă-mea şi copiii erau încântaţi de noua locuinţă. Aveai

senzaţia că trăiai o poveste de Andersen.

Simpatia pentru peisaj s-a întins curând şi asupra localnicilor.

Frumuseţea rasei suedeze îmi satisfăcea gustul pentru cercetarea estetică şi

frumuseţe în general. Respectul sălbatic pentru tradiţiile, pitoreşti şi uneori

absurde, dar urmate totdeauna cu mare stricteţe, mă distra şi-mi plăcea. Prima

mea cină într-o casă suedeză a căzut în noaptea Walpurgiilor. Masa era

împodobită cu păpuşi reprezentând vrăjitoare tinere şi bătrâne, gata să încalece

pe mătură. Bostanii scobiţi erau crestaţi ca tigve de fantome sătule, flăcările

tremurânde ale lumânărilor luminându-le ochii migdalaţi. Pentru Crăciun,

străzile principale erau împodobite cu brazi încărcaţi şi lampioane în formă de

coroană (evocând cele trei coroane ale scutului suedez). Dar tot anul alte

sărbători veneau cu ritualul lor secular. De pildă, vara, la vremea racilor, exista o

împodobire a mesei anume şi obligatorie, se înţelege, în roşu.

Nevastă-mea a venit la 1 ianuarie (copiii şi guvernanta erau deja cu

mine) şi prima noastră ieşire oficială a avut loc în aceeaşi seară, la dineul oferit

Corpului diplomatic şi funcţionarilor Curţii de Ministerul Afacerilor Externe.

Soţia mea a ajuns la 7 seara, dineul era la 8 şi noi am ajuns la minister la 8,30. În

Suedia, cum aveam să aflu curând, o întârziere şi de două minute e o greşeală,

una de un sfert de oră, o crimă. Ne-au aşteptat totuşi şi incidentul, în loc să

tulbure atmosfera, a fost acceptat cu veselie din cauza întârzierii colosale.

Scuzele noastre patetice ne-au adus o iertare totală (de fapt, fusese ceva de forţă

majoră). Mai târziu, am devenit diplomaţii cei mai punctuali din Stockholm, în

asemenea măsură că dacă veneam cu două minute mai devreme la un dineu

(ceea ce era tot o greşeală de protocol), aşteptam să se scurgă ca să intrăm.

Descoperisem, aşadar, un popor care, prin complexul său ritual şi

tradiţional, era mai insular decât englezii înşişi, un popor complet izolat de

continentul european şi mândru de izolarea lui. Această mândrie, împărtăşită de

toate clasele sociale, se îngemăna cu un contrast pe care-l socoteam la fel de

uimitor, între obiceiurile de esenţă democratică, cu tendinţă socialistă –

sindicalistă (sindicatele muncitoreşti şi profesionale jucau un rol preponderent în

viaţa politică suedeză, obţinând întinse privilegii pentru bunăstarea, igiena şi

ISTORIE LITERARĂ

63 antiteze NR.1/2011

salariile muncitorilor), şi menţinerea unei caste aristocratice foarte închise, cu

privilegii de altminteri exclusiv decorative, cu titluri, posturi la Curte etc.

(Fragment preluat din volumul Curcubeie. Vol. II Fericit ca Ulise…, de

Matila Ghyka, trad. de Georgeta Filitti, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003,

pp. 135 - 139)

MONICA LOVINESCU

GRIGORE CUGLER

S-ar putea ca azi, în România, Grigore

Cugler să fie aproape un necunoscut, cel puţin

pentru aceia care n-au citit sau răsfoit Antologia

literaturii române de avangardă de Saşa Pană

(Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969).

Grigore Cugler a fost puţin cunoscut de avangarda

românească şi, în acelaşi timp, nici el n-a

cunoscut-o. Când scria Apunake şi alte fenomene

(Vremea, Bucureşti, 1934) nu-l citise pe Urmuz.

Născut în 1903, intrat în diplomaţie, el se află în

posturi, în străinătate, din 1926. Iar exilul său,

după 1948, e parcă dublu. În Peru, unde s-a

refugiat, nu erau români, veştile din ţară soseau

lacunar, vătuit. Între vioara lui şi o slujbă în

asigurări, Grigore Cugler îşi populează absenţa

României, prin complicitatea lui Apunake.

Rar am întâlnit pe cineva mai redat vieţii

ca pe Grigore Cugler, în unica sa călătorie la Paris, în 1972. Vorbind româneşte,

întâlnind români, citindu-ne ineditele sale, părea că reînvie. Era numai bucurie,

bunătate, revărsare de entuziasm.

Când a venit la studioul parizian al Europei Libere (pe atunci pe

Champs-Elysées), un colaborator ce făcuse închisoare în România i-a povestit

cum în celula lui se afla şi cineva care cunoştea fragmente din Apunake pe

dinafară, desfătându-i din când în când amarul cu umorul ce acolo nici nu mai

părea atât de negru. Şi poate că, în fond, nici nu era. În orice caz, cei câţiva

prieteni ce se aflau pe când înregistram împreună în cabina operatorului se

64

tăvăleau de râs la lectura textului inedit cu care se încheia convorbirea. Grigore

Cugler îşi regăsea astfel un public şi proxim, şi îndepărtat. Părea fericit şi uimit.

El, care trecuse aproape incognito prin literele româneşti (al doilea volum,

Afară-de-unul-singur, ieşise în 1946 şapirografiat doar în 50 de exemplare), avea

senzaţia, fiind integrat în antologia lui Saşa Pană, cu promisiunea că îi va ieşi un

alt volum în colecţia pariziană „Limite” (ceea ce s-a şi produs), că scapă, în

sfârşit, de ostracism, ieşind, fie numai o clipă, din dublul său exil.

Nimic dramatic, totuşi, în această unică întâlnire (cred că e singurul

interview la care a avut de răspuns vreodată Cugler). Dimpotrivă, un fel de voie

bună ce răscumpăra un sfert de „veac de singurătate”.

Pentru ca răscumpărarea să fie reală, Grigore Cugler va trebui redat, cu

toate scrierile sale, literaturii române, unde un capitol îi rămâne în orice caz

deschis: acela al avangardei. Un urmaş al lui Urmuz care nu şi-a cunoscut

înaintaşul şi necunoscut a rămas şi el, parţial, de urmaşii lui.

De aceea am şi ţinut ca volumul de faţă să se încheie cu el.

APUNAKE LA PARIS Monica Lovinescu: Grigore Cucgler, ce emoţie şi ce surpriză de a te

avea în faţa acestui microfon. Ştii, am impresia oarecum că vorbesc cu Apunake,

pentru că Grigore Cugler este ca un autor devorat de personajul său. Apunake e

cunoscut în ţară mult dinainte să fi reapărut la lumina zilei prin antologia lui

Saşa Pană. Am aflat de curând că existau într-o anumită vreme chiar nişte

cluburi „Apunake”. Aş vrea să-mi spui cum s-a născut Apunake.

Grigore Cugler: Prima ediţie a apărut în Editura „Vremea”…

M. L.: …Fără o legătură cu avangarda românească.

G. C.: Foarte spontan şi fără nicio legătură cu nimeni. Se vede că

avangarda asta şi spiritul apunakian erau în aer.

M. L.: Apunake a avut pe urmă o influenţă asupra avangardei

româneşti, însă nu cred că Apunake a fost influenţat de cineva. Pe vremea aceea

nu-l cunoşteai pe Urmuz.

G. C.: Nu, nu. Nu l-am cunoscut. Am aflat de Urmuz mulţi ani după

publicarea lui „Apunake”. Pentru că scrisesem pe „Apunake”, lumea a venit şi

mi-a vorbit de Urmuz.

M. L.: Trebuie să explicăm de unde această lipsă de contact cu

avangarda românească. Erai nu numai compozitor, dar erai diplomat, nu prea

stăteai în România, nu?

G. C.: Exact. Eu am intrat în minister, în serviciul diplomatic ,în 1926.

Şi după aia, am tot hoinărit prin toate părţile.

M. L.: Şi această hoinăreală te-a fixat la Lima, acum, de ani şi ani de

zile. E prima călătorie în Europa, de când?

ISTORIE LITERARĂ

65 antiteze NR.1/2011

G. C.: Din ‟48. Eu mă găseam atunci, sfârşitul lui ‟47, la Oslo, în

Norvegia. Şi în felul acesta am putut să-mi aleg drumul libertăţii pe care l-am

găsit mai potrivit. Şi m-am dus în America de Sud. Bine, rău, nu ştiu. Dar acolo

am ajuns, şi de acolo nu m-am mişcat până acum. Câţi ani sunt din ‟48?

Douăzeci şi doi, douăzeci şi patru.

M. L.: Şi acolo, Apunake a continuat să trăiască.

G. C.: A continuat să trăiască şi, dacă vrei, am putea spune că a

continuat să facă copii.

M. L.: Apunake a reînceput să apară în revistele româneşti din exil în

jurul anilor ’64 – ’65. Au apărut fragmente în „Revista Scriitorilor”, în „Fiinţa

românească”, în „Destin ” şi acum din nou a reapărut în antologia lui Saşa

Pană.

G. C.: Două fragmente din „Apunake” şi o bucată nouă, care este o

„Metropolitană”, sunt versuri. Eu, la un moment dat, eram preocupat oarecum de

izolarea în care simţeam că trăiam. La Lima, într-adevăr, sunt complet izolat, –

dumneavoastră aici, oricât, vă ajutaţi unul pe altul, vă şi ciocniţi din când în

când, dar e un suport moral, chiar dacă te ciocneşti cu cineva, îl simţi alături de

tine. Acolo sunt singur, complet singur, români, câţi sunt? – patru, cinci, care au

uitat să vorbească româneşte. Şi am un prieten, care este jumătate ungur,

jumătate român. Vine şi suferă lângă mine că eu citesc ce scriu… Şi este

singurul meu auditoriu. Până când a venit Mihai Niculescu din Londra, într-un

voiaj, o croazieră de-asta de plăcere în timpul vacanţei şi a ajuns şi pe la Lima.

Şi mi-a dat un telefon, fără să ne cunoaştem dinainte. Mi-a făcut o plăcere

nespusă: când aud o voce românească la telefon, pentru mine e o binecuvântare

din cer. Şi, în fine, ne-am văzut şi l-am intoxicat şi pe el citindu-i bineînţeles. Şi

i-am spus: „Domnule, mare serviciu mi-ai face dacă mi-ai da voie să-ţi trimit tot

ce scriu, ca să nu rămână hârtiile astea pierdute pe-aicea, să rămână în Europa”.

M. L.: Deci admiratorii lui Apunake ştiu acum cui trebuie să se

adreseze.

G. C.: La nevoie. Dar să mi se adreseze şi mie, păcatele mele, în primul

rând. Mihai Niculescu e totdeauna, văd, la dispoziţia tuturor editurilor, care îi cer

material din toate părţile. Şi-i sunt foarte, foarte recunoscător.

M. L.: Dar, Grigore Cugler, ştiai că „Apunake” continuă să circule în

România chiar înainte să fi văzut lumina tiparului şi că are atâţia admiratori?

G. C.: Printr-o întâmplare, absolut neprevăzută, a venit la Lima, prin ‟66

– ‟67, o orchestră de cameră din Israel.

M. L.: Pentru că trebuie să facem o paranteză şi să spunem că te ocupi

de muzică la Lima.

G. C.: Eu îmi câştig pâinea cântând în orchestra simfonică. De zece ani

sunt în orchestră. Eu sunt ca Ianus, am două feţe: cânt în orchestră, ceea ce e

hrana mea sufletească şi o parte din hrana trupească, şi fac asigurări, ceea ce nu-i

hrana trupească, nici sufletească. În fine…

M. L.: Şi Apunake, între cele două, cum se simte?

G. C.: Apunake se simte bine.

66

M. L.: Revenim mereu la el, dar îţi spun că rareori am avut impresia

unui autor atât de devorat de personajul lui, în sensul că, atunci când se spune

Cugler, imediat se spune Apunake. Cred că este un destin foarte fericit pentru un

scriitor, nu?

G. C.: Nu poate să fie mai frumos, într-adevăr.

M. L.: Şi cred că Apunake a trăit intens între muzică şi asigurări, la

Lima, din moment ce ai material pentru mai multe cărţi, nu? Apărute n-au fost

decât cu Apunake…

G. C.: Apunake s-a reeditat…

M. L.: …în ’45, iar „Afară-de-unul-singur” era fără editură.

G. C.: A ieşit o ediţie de 50 de volume trase la gestetner, scrise la

maşină, şi s-au împărţit între prieteni, între cunoscuţi. Eu am unu la Lima, unul

există la Niculescu, de care-ţi spuneam, la Londra, şi celelalte pe unde-o vrea

Dumnezeu.

M. L.: Şi noul „Apunake”, din care s-ar mai putea face două volume, a

suferit de pe urma transplantării la Lima sau nu? Cum s-a adaptat?

G. C.: Cred că nu a suferit. Cred că eu, din cauza lui Apunake, am

rămas tânăr cum eram când l-am scris pe el. Acum scriu lucrurile astea în acelaşi

ton, nu ştiu din ce cauză. Apunake a rămas acelaşi. Nu scriu în alt gen, scriu în

acelaşi gen în care am scris când aveam şi eu ceva mai puţini anişori.

M. L.: Întrebarea mea este puţin ipocrită, pentru că eu între timp am

apucat să-l citesc pe „Apunake” în „Revista Scriitorilor”, în „Fiinţa

românească” şi în „Destin”. De fapt, această întrebare era menită să-ţi

provoace un răspuns pentru cei care ne ascultă acum şi care au rămas cu

imaginea lui Apunake din primul volum. Şi pentru ei cred că ai un Apunake nou-

nouţ – aici, în faţă. L-ai scris la Paris?

G. C.: Da, la Paris.

M. L.: Vasăzică avem un Apunake la Paris.

G. C.: Ceea ce numim Apunake face parte din noul volum, eventual,

care cine ştie dacă o să se publice vreodată, dar eu sper că o să se publice – care

se va intitula „Pe fundul pălăriei”. Şi ce s-a publicat în „Destin” şi celelalte, nu

sunt doar piese din „Apunake”, sunt şi din „Afară-de-unu-singur”, sunt foarte

multe.

M. L.: Eu vorbesc de Apunake ca mit.

G. C.: Cum am spune muzica.

M. L.: Deci ar trebui spus aşa: din mitul „Apunake”, să citim

fragmentul inspirat de Paris.

G. C.: Aici, la Paris, eu am simţit că mă transpun din nou într-o

atmosferă care îmi dă apă la moară. Şi într-o bună noapte, nu ştiu de ce n-am

dormit, că eu dorm bine de obicei nopţile. Cred că n-am dormit pentru că atunci

când în Peru e noapte, aici e ziuă, şi când mă puneţi să dorm aici, eu trebuie să

stau cu ochii zgâiţi. În orice caz, am scris această bucăţică mică, care se cheamă

„Teorie cu vocale”. O citesc?

M. L.: Sigur că da!

ISTORIE LITERARĂ

67 antiteze NR.1/2011

G. C.: Ei bine! Atunci încep:

„La nevoie, eu vorbesc toate limbile, afară de a mea de care am nevoie.

De ea mă folosesc în nenumărate împrejurări: pentru a-mi inspecta plombele din

dinţi, pentru a găsi drumul pe întuneric, pentru a produce sunete agreabile şi încă

o groază de lucruri pe care nu le-aş putea face cu o limbă străină. Privilegiul

imediat al oricărui poliglot este poligamia, precum adulterul este privilegiul

oricărui adult. Un adult poliglot polipupă de fapt poligamia în forma ei cea mai

policromă. De la polinor la polisur. Distanţa dintre osii nu joacă la el nici un rol,

chiar dacă joacă pe bani. E ceva chimic. Eu am o casă pe Popa Tatu şi am

închiriat-o statului, ca să deschidă un oficiu poştal model, cu maşini automate

pentru muls, cu tranşee la etaj şi cu salonaşe individuale, unde fiecare cetăţean

poate aplica alifia în toată liniştea. Căci de la acel oficiu, scrisorele pleacă unse,

cu şa-zisa cremă poştală. Nu li se mai lipesc timbre, mărci sau, cum zic alţii,

filatele. Scrisorile se lipesc cu limba, operaţie pe care cred c-am uitat s-o

menţionez când am spus că eu vorbesc cu toate limbile, afară de limba mea.

După ce au fost lipite, plicurile se ung cu crema poştală. Există trei tipuri de

cremă după gradul de concentraţie: gradul întâi pentru loco, gradul doi pentru

provincie şi gradul trei, cel mai concentrat, pentru adresanţii necunoscuţi şi

pentru vapoare. O scrisoare unsă, cu cremă poştală, vă daţi dumneavoastră

seama ce îmbunătăţire fenomenală reprezintă? Ce repede poate să meargă şi ce

adânc, şi ce sigur? Nu poate să se piardă niciodată şi, în felul acesta, se elimină

şi funcţia absurdă de factor poştal. Dispar acei indivizi care-şi pierdeau vlaga

bărbătească şi demnitatea de om, umblând încoace şi-ncolo pe străzile oraşelor,

pe uliţele satelor, prin ploaie, prin gunoaie, în cârduri uniformate, cu chipuri cu

cozoroc, vai de cozorocul lor, la orele cele mai nepotrivite, vite – nu altceva,

marsupiale poliglote căsătorite – pretind ei! – cu toate că eu desfid pe oricine să

afirme că ar fi cunoscut vreodată o soţie de factor poştal. Când a sunat retragerea

ultimului poştaş, omenirea a răsuflat uşurată, lăsând să-i scape un a, un o, sau un

u de satisfacţie.

A au zis alibabacii.

O au zis opoponacşii.

U au zis ultimii ulani, fără să-i oblige nimeni.”

M. L.: Acum, că a dispărut ultimul factor poştal, cred că această

scrisoare o vom trimite în România, la gradul trei, bine unsă, cu cremă poştală,

şi în numele celor care o vor primi, îi mulţumim şi lui Grigore Cugler, şi lui

Apunake.

Paris, 1972

68

REMEMORAREA ULTIMEI ÎNTÂLNIRI

Măcar acum, la ceasul rememorării, îmi pot oferi luxul – otrăvitor – de a

mă întoarce spre câteva popasuri din anii pregătitori vuietului din 1977.

De ce nu spre interviul luat la sediul Europei libere de pe Champs-

Elysées lui Grigore Cugler? Dublu sau triplu exilat, Cugler merită o atenţie

aparte. Exilat a fost din literatura română unde avangarda interbelică nu l-a

recunoscut pe copilul ei vitreg, prea zâmbitorul Apunake. Fiind de carieră

diplomat, trăia departe de ţara lui încă de prin 1920. Un nou exil, la venirea

comuniştilor. Şi, în sfârşit, înrădăcinarea tocmai în Peru, în chip de vioară a doua

în Orchestra Simfonică de la Lima. Dintre români, cu el nu-l are decât pe

Apunake. La care a tot scris.

Cugler rămâne pentru mine simbolul însuşi al exilului deplin. Numai o

dată am avut aceeaşi impresie de inexorabilă înstrăinare: dinaintea casei copiate

strict de N. Petra după modelul din Sibielul său natal. În plin orăşel mexican, la

Puebla, această extravaganţă năucitoare nu corespundea la nimic pentru nimeni

în afara lui (prima lui soţie murise, a doua era mexicană get-beget, iar la Mexico,

dacă mai locuiau unul-doi români, nu erau din satul legendelor sale, Sibielul).

Casa a evocat-o cel mai bine Virgil2, mie îmi rămâne doar şocul acestei viziuni

insolite, când, lângă toate aşezările în stil colonial spaniol, s-a ivit acoperişul de

ţiglă transilvăneană peste care nu va cădea niciodată zăpada. Brusc mi s-a uscat

gâtul şi mi-a lipsit aerul, parcă aş fi înţeles de abia atunci ce înseamnă exilul.

Despre el avea să mărturisească şi bietul Cugler, reîntors pentru prima oară după

30 de ani în Europa pe care o părăsise din 1948.

În 1972, l-am primit în studioul Europei Libere de pe Champs-Elysées

cu o preţuire menită să-l tămăduiască o clipă de

anii izolării spre care, din nefericire, trebuia să se

întoarcă. Printre tinerii mei colaboratori, cel mai

mare admirator al lui Apunake era Paul

Barbăneagră. El i-a povestit lui Cugler cum prin

închisorile din România puteai întâlni câte un

deţinut care să-ţi recite din Apunake. La Bucureşti

existau chiar cluburi Apunake – insista el. Nu ştiu

dacă aşa era sau Barbăneagră inventa, în marea-i

generozitate, aceste pretexte de bucurie. Văd însă

şi acum cum înflorea Cugler. Nu de vanitate. Dar

relua contact cu lumea. A lui. Nu cea din Lima,

unde cei trei-patru români uitaseră limba şi doar cu

un ungur refugiat o mai stâlcea pe româneşte. La

Paris, i se părea că se află pe alt pământ. Îşi

revăzuse prieteni. Îşi făcuse alţii. Vorbise către o

2 Virgil Ierunca, Subiect şi predicat, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.

ISTORIE LITERARĂ

69 antiteze NR.1/2011

ţară în care aflase că nu fusese cu totul uitat. În timp ce înregistram convorbirea

şi apoi când îşi citea proza scrisă pentru acest prilej, priveam recunoscătoare

către colaboratorii mei care, strânşi în cabina tehnicianului, râdeau la fiecare

replică. Cugler, în numai o oră, întinerise spectacular. Mi s-a făcut frică de

întoarcerea sa spre triplul exil din Peru. Dar, bineînţeles, nu i-am spus-o, la

cafeneaua unde ne-am dus apoi cu toţii să sărbătorim întâlnirea. În 1969, Saşa

Pană îl introdusese în Antologia literaturii române de avangardă din Bucureşti.

Revistele din exil, pe de altă parte, de la „Revista scriitorilor români“ la „Fiinţa

românească“, îi incluseseră textele. Un nou volum urma să-i apară la editura

Revistei „Limite“. Dacă le puneai pe toate la un loc, părea că s-a împlinit totuşi

ceva. A fost ultima sa călătorie în Europa. De-abia întors în Peru, a murit.

(Fragment preluat din volumul La apa Vavilonului, de Monica

Lovinescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, pp. 183-184.)

VI-L PREZINT PE APUNAKE

Petru Comarnescu

„Vremea“ publică „APUNAKE“ de Gr. Cugler

…Romanul „Apunake” este o lucrare simbolică şi humoristică în care

viaţa cea mai banală este îmbrăcată în forme şi costume ce-i trădează mai bine

convenţionalismul de bal mascat. Este o lucrare de pură fantezie, în care ghiduşii

amintind pe Anton Pann se alătură de implicaţii mai triste şi mai adânci,

apropiate de humorul englezesc şi care rod sufletul cetitorului pe măsură ce

simbolismul este descifrat şi redus la esenţă. Alfred Jarry în Franţa şi James

Branch Cabell în Statele Unite au creat figuri la fel de comice şi de articulate,

unul pentru Ubu, celălalt pentru Jurgen. Literatura noastră mai cunoaşte pe

Nastratin, pe Păcală sau pe Pepelea, dar scrisul nostru modern, cultivând arareori

comicul şi eşuând mai întotdeauna când e vorba de umor autentic, nu a creat un

tip simbolic care să întrupeze pe omul de fiecare zi, omul tuturor naivităţilor şi

ciudăţeniilor vieţii. Grigore Cugler este primul scriitor contemporan de la noi

care creează un astfel de tip simbolic, pe Apunake, cu care cititorii „Vremii” vor

face cunoştinţă, vor râde şi poate vor lăcrima, gândindu-se cât de futilă şi

„aiurea” este în fond această viaţă, pe care o privim îndeobşte cu prea multă

seriozitate. A scrie prin aluzii, prin simboluri, a dezvălui măşti şi a lipi noi măşti

pentru a smulge pe cele vechi odată cu cele noi, iată lucruri destul de subtile şi

70

rafinate pe care numai culturile mai înaintate le posedă. De aceea este

îmbucurător şi deschizător de drumuri noi acest debut într-o literatură care

cunoaşte epica de câţiva ani, care nu ştie încă ce-i humorul, ci, datorită lui

Caragiale şi câtorva, abia ştie ce-i comicul şi care nu utilizează nici scrisori

persane, nici fantoşe pirandeliene şi nici tipuri simbolice pentru a apune, sub o

formă mai subtilă şi mai artistică, adevărurile crude şi permanente.

Nicolae Manolescu

„EL IA CU TOT SERIOSUL

LITERATURA CA PE JOC “

Urmuzian este Grigore Cugler (1903 –

1972), nepotul poetei junimiste Matilda Cugler-

Poni, ca şi necunoscut contemporanilor. Opera i-

a fost culeasă târziu. De prin publicaţiile exilului

îndeosebi (Cugler a murit la Lima, după un sfert

de secol de la părăsirea ţării) de către Ştefan

Baciu şi a apărut probabil integral în 2003, în

volumul Alb şi negru, prin strădania lui Mircea

Popa. Dacă puţinele poezii sunt, fără excepţie,

nişte parodii, proza (Apunake şi alte fenomene,

Afară-de-unu-singur, Vi-l prezint pe Ţeavă) e

interesantă, de aspect dadaist, cu multe

calambururi, oarecum în maniera lui Daniel

Harms, Cugler fiind singurul nostru avangardist

atras exclusiv de comicul de situaţie şi de

limbaj: „La nevoie, eu vorbesc toate limbile,

afară de a mea, de care am nevoie. De ea mă

folosesc în nenumărate împrejurări: pentru a-mi

inspecta plombele din dinţi, pentru a găsi drumul pe întuneric, pentru a produce

sunete agreabile şi încă o groază de lucruri pe care nu le-aş putea face cu o limbă

străină. Privilegiul imediat al oricărui poliglot este poligamia, precum adulterul

este privilegiul oricărui adult. Un adult poliglot polipupă de fapt poligamia în

forma ei cea mai policromă. De la polinor la polisur”. Se observă în textele mai

noi că scriitorul scrie tot mai bine, cu acurateţe şi expresivitate. „Carte de

bucate” şi „Apunke (Autobiografie)” sunt instructive în această privinţă, pline de

hazul ideii şi al cuvântului. Niciuna nu are din păcate miză. Cugler este ludic

prin excelenţă. El ia cu tot seriosul literatura ca pe un joc. (Istoria critică a

literaturii române. 5 secole de literatură, Ed. Paralela 45, p. 852)

ISTORIE LITERARĂ

71

Constantin TOMŞA

RADIOGRAFIA UNEI MATRICE CU

REZONANŢE SLAVE: ROZNOV

„Într-un mic sătuleţ numit Roznov…“

ROZNOV, localitate în Judeţul Neamţ, situată în partea de nord a

depresiunii Cracău-Bistriţa, pe râul Bistriţa, la 15 km sud-est de Municipiul

Piatra-Neamţ, a fost declarat oraş în anul 2003. Are în componenţa sa şi satele

Chintinici şi Slobozia.

Atestat printr-un act din timpul domnitorului Alexandru cel Bun (8

aprilie 1419) ca aşezare situată în „Câmpul lui Dragoş”. Numele este menţionat

într-un document din 18 aprilie 1576, prin care Petru Şchiopul întărea Mănăstirii

Bistriţa dreptul de stăpânire a mai multor sate, între care şi Roznovul. În a doua

jumătate a secolului al XVII–lea, Roznovul intră în stăpânirea familiei Ruset,

care şi-a adăugat numele Roznovanu, de la denumirea satului şi a moşiei.

PATRIMONIU

Biserica "Sfântul Nicolae"

Prin secolul al XV-lea,

în apropierea oraşului Piatra-

Neamţ, se aflau depozite de

mărfuri ale negustorilor nemţi.

Aceştia, de multe ori,

în drum spre Bacău, poposeau

şi admirau un loc împânzit de

trandafiri, de o deosebită

frumuseţe, pe care l-au numit

„rosen hoff“, „grădini cu

trandafiri“, pronunţându-se,

mai întâi „Roznou“, iar apoi,

până azi, „Roznov“.

Biserica de azi (în foto) – o adevărată minune creată de om cu ajutorul

lui Dumnezeu – o necropolă aşezată în Parcul Roznov, ridicată pe locul uneia

mai vechi, construită, în anul 1759, de către paharnicul Nicolae Ruset (Roset)-

Roznovanu, este un edificiu în stil slavon-bizantin, cu o arhitectură

impresionantă. A fost construită pe baza unei Autorizaţii aprobate de Parlament,

consfinţită prin Decretul Regal, şi eliberată la 22 decembrie 1890, dar, se pare,

72

că lucrările au început cu mult înainte, încă din 1884 şi s-au încheiat în 1892,

după planurile arhitectului rus Nikolai Vladimirovici. Este ctitoria lui Gheorghe

(Iorgu) Ruset (Roset)-Roznovanu, om politic şi fost prefect al judeţului Neamţ,

care a ridicat-o în amintirea fiului său, Alexandru, mort la 20 de ani, de

pneumonie.

Edificiul reţine atenţia atât prin proporţiile sale monumentale, cât şi prin

arhitectura ce nu are nimic comun cu lăcaşurile de cult specific moldoveneşti,

fiind parcă decupat dintr-un peisaj al nesfârşitelor întinderi ruseşti, din salba de

biserici de la Sankt Petersburg sau Moscova. Această înfăţişare neobişnuită a

bisericii este pe deplin explicabilă dacă avem în vedere legăturile familiei

Roznovanu cu nobilimea rusă şi familia ţarului, la care se adaugă şi faptul că

însuşi ctitorul a urmat Şcoala de Ofiţeri din Petersburg, fiind un profund

cunoscător şi un mare admirator al civilizaţiei slavilor orientali. Iată de ce, atunci

când s-a pus problema înlocuirii vechiului lăcaş ridicat în 1759 de paharnicul

Nicolae Ruset-Roznovanu – ruinat de vreme şi de evenimentele potrivnice pe

care le cunoscuse ţara – colonelul Gheorghe Ruset-Roznovanu a apelat la

serviciile cunoscutului arhitect rus, pomenit deja.

Clădirea are forma unei

cruci cu braţe egale (patrulob),

fiind placată cu piatră la exterior,

ceea ce îi conferă o notă de

austeritate şi de masivitate.

Acoperişul supraînălţat este

dominat de o turlă bulbată,

specifică bisericilor ruseşti, şi

bogat ornamentată cu trei şiruri

de acolade în piatră, ale căror

dimensiuni descresc spre baza

turlei. Temelia înaltă a permis

construirea unui subsol spaţios care îndeplineşte funcţia de criptă funerară,

adăpostind mormintele familiei Roznovanu, iar absidele laterale, de formă

semicirculară, prezintă câte trei ferestre cu chenare de piatră în relief şi timpane

cu acolade trilobate.

Intrarea în edificiu are aspect monumental, fiind precedată de două scări

impunătoare; ea are forma unui arc susţinut lateral de masive coloane de piatră

încastrate în zidul faţadei şi are deasupra o clopotniţă deschisă, cu 10 clopote: 7

mici, unul mare şi două egale. Acestea interpretează gama în combinaţie. Se

spune că astfel rezultă refrenul colonelului Roznovanu pentru că aşa şi-a dorit

acesta, să realizeze ceva melodic. E o combinaţie între linii melodice greceşti şi

cea rusească, moscovită. Dintr-un pridvor închis, situat pe axul altarului, se intră

direct în naosul bisericii, alungit pe orizontală cu spaţiile celor două abside

laterale. Întreaga zonă centrală este acoperită de o cupolă sferică din care

ţâşneşte cilindrul turlei, în timp ce absidele laterale, împreună cu cea a altarului,

prezintă bolţi semisferice.

ISTORIE LITERARĂ

73 antiteze NR.1/2011

Realizată în perioada 1913-1915 de Costin Petrescu, pictura murală

interioară reuneşte câteva compoziţii de certă valoare artistică, armonizându-se,

prin dispunere şi culoare, cu întregul ansamblu al monumentului. Deosebit de

expresive sunt scenele Învierii şi Naşterii Domnului (care acoperă absidele

laterale), Fecioara cu Pruncul (din absida altarului). Remarcabile sunt şi cele

două tablouri votive situate de-o parte şi de alta a intrării în biserică, tablouri

care înfăţişează în partea dreaptă pe colonelul Roznovanu, iar în stânga pe soţia

sa Alexandrina Ruset-Roznovanu (născută Câmpineanu) şi fiului lor.

Nici catapeteasma nu se încadrează în canoanele obişnuite ale bisericilor

româneşti, fiind executată la Moscova, din bronz aurit, între anii 1890 şi 1892.

Ea încântă ochiul privitorului datorită bogăţiei şi strălucirii ornamentaţiei,

oferind, totodată, un anume echilibru întregului spaţiu interior.

Date fiind relaţiile politice şi matrimoniale ale ctitorului, biserica a

primit importante donaţii în obiecte de cult, multe dintre ele de o incontestabilă

valoare artistică. Pe un iconostas, din dreapta naosului, se află două icoane

dăruite lui Roznovanu de marele duce Pavel Alexandrovici şi de Ţarul Nicolae

al II-lea. O altă icoană, îmbrăcată în argint, a fost donată de Leon Urusov,

ambasador al Rusiei în mai multe ţări europene, iar printre cărţile de cult din

patrimoniul bisericii se află şi o Evanghelie în limba slavonă din 1644. Printre

valorile acestei ctitorii, merită amintit un sfânt epitaf cu fir de aur şi argint, cusut

şi donat în urmă cu 115 ani de verişoara ctitorului, Glafira.

Iată şi câteva precizări făcute de către preotul Vasile Ţoc, paroh la

„Sfântul Nicolae“ şi protopop al Protopopiatului Roznov: „În doi ani a adunat

materiale şi a ridicat biserica, după planul de construcţie al arhitectului rus, cu

ajutorul unor cioplitori italieni. A adus două esenţe de piatră, de la Tarcău şi de

la Piatra Şoimului. O esenţă dură pentru bază şi una mai moale pentru ferestre şi

ancadramente. După ce a ridicat biserica, a pus zece clopote. Şapte clopote mici

fac gama Do major, al optulea face Do de jos – acesta fiind cel mai mare – şi

două egale ţin isonul între note şi aşa ar ieşi refrenul: «co-lo-ne-lul roz-no-va-nu,

co-lo-ne-lul roz-no-va-nu». Cam aşa a vrut să sune cântecul clopotelor. Fiecăruia

dintre cele opt clopote care cântă pe note îi este dedicată o silabă din numele lui.

Îi plăcea foarte mult această titulatură «colonelul Roznovanu». În 1904,

Gheorghe Roznovanu a murit, biserica rămânând nepictată. A rămas să

îndeplinească acest lucru soţia, care şi ea a murit în 1907. Şi, atunci, a rămas pe

seama executorilor testamentari, cărora colonelul le-a lăsat bani pentru pictură,

pentru plata preoţilor slujitori, plata cântăreţilor, plata corului, plata unei burse

pentru viitorul preot care avea să slujească în ctitoria sa şi care studia în Rusia.

În aceste condiţii, pictura a fost realizată între 1914 şi 1915 de Costin Petrescu,

cel care a pictat Ateneul Român din Bucureşti şi catedrala din Târgu-Mureş”.

Cele două tablouri în mărime naturală ale celor doi ctitori, Gheorghe şi

Alexandrina Roznovanu, au fost refăcute în 1986 după tablouri vechi de către

pictorul Dan Adăscăliţei din Roznov. Şi o menţiune: tablourile după care au fost

făcute fuseseră ciuruite de ruşi în 1944, rămânând întregi numai capul şi

vârfurile de la cizme.

74

„La demisolul bisericii se află şi mormintele străbunilor şi strămoşilor

lui Roznovanu, Iordache, Neculai Ruset-Roznovanu, cu fiii lor, cu cei care au

făcut parte din familia Roznovanu. Avem busturile în marmură ale ctitorilor,

avem o coroană mortuară de la înmormântarea lui Roznovanu, apoi semnătura

lui Roznovanu pe o Sfântă Evanghelie, în ziua morţii fiului său şi un sfânt epitaf

adus de la Moscova. De asemenea, am îmbogăţit muzeul şi continuăm să

adunăm tot felul de obiecte. Avem şi o colecţie de monezi vechi şi noi ale

tânărului elev seminarist, Lucian Buzoianu. De asemenea, avem o colecţie de

insigne şi medalii din toate timpurile, apoi avem colţul etnografic şi folcloric,

apoi câteva elemente din arsenalul războiului de ţesut popular, adunate de la

credincioşi etc.“, îi place părintele Ţoc să precizeze, ori de câte ori cineva îl

găseşte în curtea bisericii sau în cancelaria Protopopiatului pe care îl păstoreşte.

În acest demisol unde stă scris, deasupra intrării în cavou, cu litere

slavone „Neamul Ruset-Roznovanu“, parohia a amenajat, în anul 2002, Muzeul

„Gheorghe Ruset-Roznovanu“, care adăposteşte cele mai frumoase obiecte vechi

păstrate până acum în biserică. Despre acestea, cei care vizitează lăcaşul de cult

de la Roznov află amânunte tot de la părintele protopop, iniţiatorul şi realizatorul

acestei colecţii: „Muzeul păstrează epoleţii, lancea, toiagul de majordom ale lui

Roznovanu, avem banderolele şi alte decoraţii din război, pe lângă cele 11

medalii – două din aur şi nouă de argint, pe care le-a primit în urma participării

sale la război – recuperate de la Banca Naţională. Avem veşminte vechi de 100

de ani, în culori naturale, avem veşmântul diaconului din 1940, fotografii cu

Roznovanu, o copie a testamentului său, apoi avem cele două icoane mari, a

Maicii Domnului şi a Mântuitorului, din biserica ce a ars în 1944. Aceste icoane

au acoperit pe timpul comunismului cele două pisanii: cea a zidirii bisericii,

realizată cu aprobarea regelui Carol I, şi una care explică metoda prin care s-a

fixat locul bisericii. Pisaniile care menţionează «Majestatea sa Regele Carol…»,

formulă ce nu cădea bine comuniştilor, ar fi fost tencuite şi s-ar fi pierdut, dacă

nu se găsea această soluţie“.

Parcul dendrologic

Realizare a ctitorului bisericii, parcul dendrologic se întinde pe o

suprafaţă de 3 ha. Aici pot fi admiraţi arbori seculari (stejari, fagi, castani,

paltini, jugaştri, arţari, ulmi, carpeni, aluni), specii rare (tisă, ienupăr, brad

argintiu, molid, pinul strob, tuia americana, salcâmul japonez, salcâmul galben şi

oţetarul), dar şi: corn, sânger, frasin, liliac, lemn câinesc, soc negru, soc roşu,

dârmox, călin, caprifoi, tei argintiu, tei pucios, tei cu frunza mare ş. a.. Parcul a

făcut parte din moşia boierului Roznovanu şi a reprezentat locul unde numeroase

personalităţi de altădată veneau pentru a petrece câteva zile de odihnă. Astăzi,

parcul nu mai este ce a fost odată. Localnicii nu se mai pot bucura de lacul care a

existat cândva, acum secat, şi nici de castelul din parc, în care îşi are acum sediul

o societate.

ISTORIE LITERARĂ

75 antiteze NR.1/2011

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Roznovul intra în stăpânirea familiei Ruset, care şi-a adăugat numele „Roznovanu” de la denumirea satului şi a moşiei. Aceasta era înrudită, prin alianţă, cu Dimitrie Cantemir, în memoria căruia, s-a ridicat biserica ce poate fi admirată şi astăzi. Primul moşier Iordache Ruset a transmis proprietatea urmaşilor,

care au lăsat-o moştenire din generaţie în generaţie, ultimul proprietar fiind colonelul Gheorghe Ruset-Roznovanu, care, prin testament, în anul 1898, „... lasă întreaga sa avere cu anumite obligaţiuni şi condiţii bisericii din Roznov. Dacă, în dispreţul legii din 23 martie 1896, s-ar întâmpla ca prin orice măsuri legislative sau administrative să se ia moşiile Roznov şi Ivăneşti, în parte sau în total, din posesiunea bisericii din Roznov, atunci legatul şi donaţiunea moşiilor Roznov şi Ivăneşti vor cădea...“ Având în vedere acest document, roznovenii de azi se consideră moştenitori de drept ai parcului, care, pentru ei, reprezintă emblema oraşului. Anton şi Iordachi Ruset au fost, pentru perioade scurte, domni în Moldova. Parcul a încântat personalităţi şi boieri ale vremurilor demult apuse, care veneau la moşia colonelului Roznovanu pentru a petrece câteva zile de "hodină".

Castelul Roznovanu

Acest edificiu a fost construit după 1800. O vreme a fost alimentat cu

apă din pârâul Cracău la fel şi lacul pe care se făceau plimbări cu baraca. Deşi lăsat moştenire, prin testament, bisericii, de către Gheorghe Roznovanu, executorii testamentari nu au mai respectat documentul, dându-i altă destinaţie. A fost mai întâi al Eforiei Spitalelor din Iaşi, iar în 1940 aparţinea colegiului militar. În timpul regimului comunist, a fost transformat în şcoală profesională de pădurari, apoi în şcoală de perfecţionare pentru contabilii din domeniul silvic. După 1990, castelul şi o parte din teren au fost preluate, prin acţiuni, de către o societate privată. El nu se află pe lista monumentelor de arhitectură din Neamţ, deşi a fost introdus pe o listă suplimentară cu obiective susceptibile de a fi clasate, în anii '93 - '94. Motivul pentru care nu a intrat pe listă este că această clădire a suferit multe modificări, în funcţie de interesele şi nevoile proprietarilor, intervenţii care i-au modificat calităţile iniţiale.

Parcul, mai puţin suprafaţa de peste un hectar pe care se află şi castelul, a intrat în patrimoniul Primăriei Roznov. Administraţia actuală a oraşului a demarat demersurile pentru revenirea acestor bunuri în stăpânirea proprietarilor menţionaţi în testamentul colonelului Roznovanu, urmând ca în viitor clădirea să adăpostească un muzeu al oraşului.

Tot pe teritoriul oraşului, în apropiere de biserica nouă, se afla şi Hanul Roznovanu, distrus de un incendiu. Se mai păstrează doar substrucţiile masive.

76

BIBLIOGRAFIE

1. – Ciobanu Mihai, Grasu Constantin, Ionescu Vasile, Monumentele naturii din

Judeţul Neamţ, Consiliul Popular al Judeţului Neamţ, Consiliul Judeţean Pentru

Ocrotirea Naurii, Muzeul de Ştiinţe Naturale. Piatra-Neamţ, 1972.

2. – Dragotescu Marcel, Bârlădeanu Dumitru, Bunghez Gheorghe, Monumente

istorice din Judeţul Neamţ, Editura „Meridiane”, Bucureşti, 1971.

3. – Dragotescu Marcel, Comaneciu Adriana, Monumente istorice şi de

arhitectură din Judeţul Neamţ, Editura „Nona,”, Piatra-Neamţ, 2003.

4. – Ghinea Dan, Enciclopedia geografică a României, Editura Enciclopedică,

Bucureşti, 2000.

GHEORGHE (IORGU) RUSET (ROSET)

Fiu al Roxandei (născută principesă, sora lui Alexandru Papadopol

Calimach) şi al hatmanului Alecu Ruset (Roset), Gheorghe (Iorgu) Ruset (Roset)

Roznovanul s-a născut în 1843 la Iaşi.

Iată ce scrie Elena Vulcănescu despre familia viitorului ctitor al

necropolei de la Roznov: „Rosettiştii «rămuriţi» în Roznovăneni, Soleşteni,

Ceorteşteni, Răducăneni, Tescăneni sau Ramura Valahă, îşi ziceau şi

«Cupăreşti» sau «Cuparini», ca descendenţi ai lui Constantin Cupariu, fratele lui

Anton Russet, Domnul Molşdovei” (v. pp. 53-57, din lucrarea citată în

bibliografie). Tot ea ne dă o informaţie, pe care, după cum se înţelege din

context, ar fi găsit-o în publicaţia ce apărea la Piatra-Neamţ – „Corespondenţia

provincială” – , informaţie din care aflăm: „Invitat în 1877 de Comitetul General

al Doamnelor Pietrene, a cărui vicepreşedintă era Alexandrina Câmpineanu-

Roznovanu, Alecsandri conferenţiază duminică, 16 octombrie, pentru ajutorarea

ostaşilor răniţi.” (op. cit. p. 81)

După studii efectuate în familie, cum era moda timpului, cu profesori

din ţară şi din străinătate, la vârsta de 17 ani, a fost trimis în Rusia, pentru studii

militare. La scurt timp, ca ofiţer în Regimentul de Gardă al Împăratului

Alexandru al II-lea al Rusiei, ajunge la gradul de locotenent. Revenit în ţară,

devine ispravnic de Neamţ, urcă în grad până la gradul de colonel (în Războiul

pentru Independenţă din 1877-1878, este comandantul unei brigăzi de cavalerie),

va ocupa funcţia de prefect de Neamţ, va candida pentru Parlament, obţinând un

post de deputat şi funcţia de vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor.

Din cauza orientării sale rusofile, nu s-a bucurat de încrederea

Suveranului României, dar, cât timp a fost prefect şi deputat, a dat dovadă de

mult simţ gospodăresc, preocupându-se de modernizarea drumurilor şi a

şoselelor din Judeţul Neamţ, de construirea de poduri, localuri de şcoli, biserici

şi sedii de primării. Despre aceste realizări ale sale stau mărturiile unui

contemporan – Dimitrie Hogea (1. 11. 1860, Piatra-Neamţ -1941): „Dânsul a

fost cel dintâi prefect care a făcut, cu zile de prestaţie, cele mai bune şosele de la

noi, lucrând continuu în tot timpul prefectoratului său. Multe dintre şosele, dintre

ISTORIE LITERARĂ

77 antiteze NR.1/2011

care Piatra – Târgu-Neamţ, Piatra-Neamţ – Prisecani, pe linia muntelui până la

vechea graniţă dinspre Ardeal, construite sub supravegherea inginerului Kuhn,

absolvent al Politehnicii din Zürich, au fost adevărate lucrări de artă”.

Prin testament, a lăsat o parte din avere Bisericii „Sfântul Nicolae” din

Roznov, iar altă parte Ţarului Rusie, având convingerea că România poate

prospera, afirmându-se ca stat independent şi suveran, numai sub protecţia

Imperiului Rus.

După moartea şi înmormântarea sa în cavoul bisericii construite de el la

Roznov – în vara anului 1904 –, instanţele judecătoreşti au recunoscut

valabilitatea testamentului, dar l-au anulat considerându-l „antinaţional şi contrar

legilor ţării, prin dispoziţiunile privitoare la supunerea bisericii sub

administrarea şi ocrotirea Ţarului Rusiei”.

BIBLIOGRAFIE:

1. – Prangati Constantin, Oameni politici şi de stat din Judeţul Neamţ (1864 –

2003), Editura „Babel”, Bacău, 2004.

2. – Vulcănescu Elena, Bucureşti – Paris via Mirceşti, Editura Fundaţiei

Culturale „Poezia”, 2007.

78

Cristian LIVESCU

PRIMUL GEO BOGZA: „PENETRAL“,

„STRIDENŢĂ“, „GROTESC“

Aplecat de câtva timp, cu ochi proaspăt, nerutinat, asupra avangardei

literare, criticul Paul Cernat ne face surpriza unei ediţii a operei poetice de

început a lui Geo Bogza, restituind în paginile ei, după atâtea amânări,

scandalosul volum de debut Jurnal de sex, 1929, intrat în legendă prin raritatea

exemplarelor princeps, dar şi prin licenţele teribiliste conţinute, ce l-au făcut pe

autorul însuşi să-i amâne republicarea şi să-l lepede în uitare (v. Poemul

invectivă şi alte poeme, Litera & Jurnalul naţional, 2010, col. „Biblioteca pentru

toţi”).

„Caut oblu-n carne gustul unui vis/

plămădit în sfere...”

Geo Bogza (1908-1993) a avut o biografie

destul de spiralată, cu luxaţii existenţiale şi răzleţiri

în tăcere, dar şi cu perioade de ison, pe cât de

frenetic, pe atât de convenţional, în folosul puterii

sovietiste, imediat după instalarea acesteia în

România. Om şi scriitor de stânga, o „stângă” de

care nu s-a dezis niciodată, a mizat mereu pe cartea

numită „spiritul timpului”, reinventându-se de

câteva ori ca personaj literar şi dând impresia unui

rebel adaptabil, dăruit neobosit prozaicului

confesiv. Pe când avea vreo 15 ani, la şcoala de

marină de la Galaţi, ofiţerii le-au împărţit elevilor

câte un caiet de „Impresii personale”, în care să

aştearnă tot felul de întîmplări de la bordul navelor:

„Urma să plecăm pe Dunăre o vară întreagă şi ni se cerea să notăm zilnic etapele

călătoriei, ca şi ceea ce am fi crezut că poate justifica titlul caietului.” Acest

jurnal de bord pare să fi creat exerciţiul reporterului, în a consemna banalităţi

sau revelaţii fulgurante. Adolescentul îmbrăcase straie marinăreşti, cu gândul de

a colinda mările şi oceanele lumii, ceea ce nu s-a întâmplat, viaţa de matroz

limitându-se la câteva croaziere fluviale anoste, până la Turnu-Severin şi

Drencova, precum şi la o ieşire pe mare, până la Constanţa. A pus curând bereta

în cui şi s-a refugiat la Buştenari, lângă Ploieştiul natal, unde a încropit, în

tovărăşie, o făbricuţă de sifoane cu apă de munte, făcând figură de excentric

dedat unor „grozave dezgusturi de viaţă”. Cât despre jurnal, „pornit fără nicio

tragere de inimă, obligaţie şcolară supravegheată de ofiţeri, caietul de impresii,

din pricina căruia într-un rând am fost bătut cu salamastra (?), în buna tradiţie

CRONICĂ LITERARĂ

79 antiteze NR.1/2011

marinărească, s-ar putea să fi fost începutul îndeletnicirii mele de mai târziu şi

de o viaţă întreagă.”

Va publica aceste pagini după mai bine de o jumătate de secol, sub titlul

Jurnal de copilărie şi adolescenţă, Cartea Românească, 1987, de unde aflăm

destule lucruri preţioase, exact consemnate, despre debutul literar şi căutările ce

l-au însoţit în epocă. Era printre elevii buni, promiţători, ai şcolii, răbdător cu

viaţa aspră pe apă. La 1 iunie 1924, în timpul practicii pe vasul „Griviţa”, îşi

vizitează fratele mai mare, pe Alexandru Bogza (1895-1973), profesor la

Călăraşi, consemnând: „Viaţa pe care o duce el m-a impresionat. A început a-şi

face loc în mintea mea ideea filosofiei. Găsesc în fratele meu mai mare un

exemplu demn de urmat…” E posibil ca această întâlnire să-i fi determinat

hotărârea de a renunţa la cariera de navigator. Cu o şcoală de marină trecută în

dreptul studiilor şi cu un volum de „Meridiane sovietice” (ESPLA, 1953), Geo

Bogza ajunge în 1955 membru al Academiei RPR, devansându-şi fratele, ilustrul

logician, rămas în anonimat, dar cu o glorie postumă cu totul remarcabilă (prin

publicarea lucrărilor sale despre Logica realismului critic). Oropsit a fost şi

fratele mai mic, Radu Tudoran (Nicolae Bogza, pe numele real), absolvent al

şcolii de ofiţeri de aviaţie de la Sibiu, dar cu nostalgii de asemenea marinăreşti,

prin romanul de debut Un port în răsărit (1941), care îi va produce mari

necazuri, deoarece acţiunea se petrece în oraşul de pe Limanul Nistrului şi în

Basarabia, cu personaje ce au oroare de revoluţia bolşevică, locuri şi atitudini

prohibite în perioada comunistă. Abia romanul Toate pânzele sus (1954),

imaginând o aventură temerară în jurul lumii cu goeleta „Speranţa”, ce şi-o

construise în docurile de la Brăila, prin 1947, cu gândul să „fugă” de noua

istorie, îi va aduce viitorului ginere al lui Vladimir Streinu un succes răsunător.

Revenind la jurnalul bogzian, e de remarcat hobby-ul timpuriu al

viitorului scriitor pentru astronomie: se înscrie în Societatea Astronomică

Română şi în martie 1925 pleacă de la Constanţa la Bucureşti, spre a-i face o

vizită lui N. Coculescu, directorul Observatorului Astronomic, cu care va lega o

frumoasă prietenie, soldată cu pasiunea de o viaţă de a se iniţia să privească

cerul şi stelele. Tot acesta îi pune la dispoziţie colecţia revistei „Convorbiri

literare”.

„Pentru trupul tău vorbele în sânge mi le-am scăldat”

Are la început lecturi eclectice, de autodidact fără busolă, de genul:

Nenorocirile unui slujnicar (!), Naşterea şi moartea materiei de Gustav le Bon,

un tratat de astronomie, Sic cogito de Hasdeu, Îndrumar de filosofie de Mircea

Florian, Pădurea spânzuraţilor de Rebreanu, Anna Karenina de Tolstoi, Zeilor

le e sete (?) etc. Cum spuneam, în 1926 lasă baltă mirajul marinăresc şi se

retrage în meleagul natal, la Buştenari, pe valea Doftăneţului. Îl bate gândul să

se dedice literaturii (avea 18 ani), citind „Universul literar”, revista lui

Perpessicius, şi „Contimporanul” lui Ion Vinea, căruia îi şi trimite două poezii,

„Cu bobul” şi „Amestec sugestiv”, însoţite de câteva rânduri de aderare la

orientarea novatoare: „Pentru mine arta nouă nu este o simplă formulă, ci o

80

formulă de viaţă; avântându-mă în ea nu mă mai sufoc...” Nu e luat în seamă şi

hotărăşte să publice o plachetă cu poezii, sub titlul „Cetatea sarcasmului”, de 38-

40 de pagini. Pe 15 martie 1927 notează: „M-am gândit la poezie. Ea poate fi

scrisă şi în proză. Într-o bucată scrisă în proză poate fi mai multă poezie decât

într-una în versuri. Aşadar, poate apărea o carte fără nici un vers, al cărei titlu să

fie totuşi Poezii.” Iar câteva zile mai târziu scrie: „Gândesc intens despre poezie.

Sforţări uriaşe (!!) şi totuşi n-ajung la niciun rezultat. Poate cu timpul voi lămuri

nebuloasa concepţiei de azi.” Clarificările nu întârzie şi pe 13 aprilie

consemnează: „Azi am gândit intens şi în multiple direcţii. Am trăit într-o zi o

viaţă de om. Eram bătrân. După o seamă de gânduri, de resemnare, de scârbă,

mi-am propus să-mi fac un ţel din POEZIE. O altfel de poezie. Ştiu cum ar

trebui scrisă, dar încă nu pot să o scriu.” Îşi impune să citească studii (din Vianu,

Blaga, E. Lovinescu) şi reviste, nu orice reviste („Ideea europeană“, „Sinteze“,

„Societatea de mâine“), expediind alte şase poezii la „Contimporanul”. În plină

febră („Sunt în veşnică încordare intelectuală. N-am nici un sentiment, niciodată

n-am fost mai sarcastic şi mai independent ca acum.”), îi vine ideea să scrie

despre „falsitatea amorului burghez”, prin „preconizarea dragostei libere, fără

prejudecăţi”. Îi sporesc aventurile amoroase cu fete din preajmă, dar şi ipoteze

de violenţă: „Artistul creează un conflict cu familia, cu oraşul, cu societatea.”

Interesant cum acest tânăr, prin lecturi zburdalnice şi dorinţă de afirmare,

reuşeşte să se sincronizeze cu mişcarea de înnoire a poeziei, destul de bine

conturată la acel moment. „Mă gândesc la o revistă de poezie penetrantistă”,

notează pe 4 august 1927 şi – cum afacerea cu fabrica de sifoane merge

mulţumitor – pune la cale o revistă şocantă, „Urmuz“, care să apară la Câmpina.

Simpla ei promovare prin câteva afişe în Bucureşti îi aduce oarecare celebritate

printre „tinerii revoluţionari” de la „Integral”, Şt. Roll, Victor Brauner, Maxy,

Marius Voronca. Rebelul de la Buştenari îşi dă importanţă de zor cu poezia

penetrantistă, stârnind exclamaţii. Abia pe 20 decembrie 1927 apare „Urmuz”

(număr cules într-o noapte), în 10 exemplare de lux, 100 cu hârtie velină, 100 cu

hârtie satinată + 800 obişnuite. În cuprins impune respect Poem precis de

Marinetti, tradus de Roll, titlul Urmuz fiind desenat de Brauner. Revista se

bucură de ecouri favorabile: Lovinescu vrea să-l cunoască pe iniţiator, iar Roll

îşi încheie scrisoarea entuziastă astfel: „Îţi prind inima ca pe o garoafă la

butonieră!” Pe 3 februarie 1928 abia apare nr. 2 (cu trei zile înainte să

împlinească 20 de ani), iar nr. 3 la sfârşitul lui aprilie, cu o cronică a lui Bogza la

Ulisse de Il. Voronca. Cu nr. 4 se conturează „Manifestul poeziei penetrantiste”

şi chiar o carte cu titlul Penetral, viitorul Jurnal de sex, nr. 5 din „Urmuz” fiind

gata pe 15 august. Va fi şi ultimul episod al acestei reviste, deoarece realizatorul

ei îşi va îndrepta atenţia asupra debutului în volum, împreunând mai multe

obsesii: „Capul laborator unde se combină URMUZ – PENETRAL –

STRIDENŢĂ – GROTESC. Incendiul ideilor. Va mai apare Urmuz. Penetral?”

Sunt reunite aici cele patru dimensiuni urmărite în sfera poeziei, cu atracţie

specială pentru stridenţă, ca stare de violenţă a expresiei, ce tinde şi ea spre o

CRONICĂ LITERARĂ

81 antiteze NR.1/2011

revistă, „Stridental”!, având ca memento: „zgârii violent viaţa”. Concomitent, T.

Arghezi îi publică trei poezii în „Bilete de papagal”.

„Pe coperta sexului concentrând

trupul tău răsfirat”

Pe acest fond au fost scrise poemele din Jurnal de sex, „care nu va fi autobiografie, ci o colecţie de povestiri” (18 febr. 1929). Fără să se fi văzut, Voronca a fost cel ce a definitivat formatul elegant şi titlul volumului bogzian de debut (trecut prin variantele „Ţâţe” şi „Hau-hau”, respinse de mentor), care pe 22 mai 1929 era gata tipărit la Bucureşti, în colecţia „Integral” şi tot el va realiza la Paris o ediţie bibliofilă bilingvă, în câteva zeci de exemplare. „În acest timp (9-24 iulie 1929, n. ns.) am fost la Bucureşti, l-am cunoscut pe Voronca – trebuie să se opereze de apendicită –, am stat o noapte

cu Victor Brauner, am adus acasă Jurnalul de sex, admirabil tipărit, şi am început să-l împart.” De aici încolo, gruparea de la „unu” îl asimilează întrutotul, pentru radicalismul ei programatic, cartea fiind bine primită de cercul de la lăptăria de pomină „Secol” a lui Şt. Roll.

Citit astăzi, Jurnal de sex ne apare – surprinzător – o escaladare a modernismului pe un alt versant decât cel asaltat de Voronca şi colegii săi de avangardă. Cum am văzut, îşi asumă un proiect „în patru puncte” pe care poezia trebuia să se modeleze: absurd (cu simbolul Urmuz), penetral (sinonim al instinctului, al sexualităţii), stridenţă şi grotesc. Dacă textul poetic acceptă acest poligon de criterii, el conturează un sens ascuns, un secret şi – cum se ştie – orice secret anunţă un protest. Nu vom găsi la Geo Bogza, cel de la 21 de ani, spirit liber, dornic să şocheze cu orice preţ lumea din jur, vreun gen de dicteu, de hazard al cuvintelor, de „sintetism” pur formalizat, ci interesul său se îndreaptă spre senzaţional, spre impactul echivoc al textului, ceea ce înseamnă nu dizlocarea sensului, abolirea sa prin cuvinte şi sonorităţi hedoniste, ci insinuarea unei semnificaţii obscur-impudice, suficient de controlată ca să ducă la un exces de intimitate. Bogza îşi caută un făgaş propriu, cu o aşternere lentă, descriptivă, a imaginii şi o coregrafie „lucrată”, elaborată, ca în atelierele de iniţiere a pictorilor în tainele nudităţii: „Trupul tău curgând şerpuit, plin cu goluri/mă face să cad în ele alb de spumă/buza mea căutând carne, se frânge în humă/iar ţâţele-ţi cad şi zboară în stoluri//după ele gura mi se umple de bălţi spumoase/ochii ciuruiţi îţi toarnă peste himen ulei gălbui/şi piatra inimei bătându-ţi în pulpă un cui/ţi le visează supte de lipitori scârboase//în locul tău braţele bat aerul şi agită/ gâtul parfumului alb, rămas în urmă/degetele bolnave se adâncesc şi scurmă/ căutând în mine, carnea ta întrezărită.” (Neajungeri). Este de văzut cât absurd,

82

cât grotesc sau penetralitate în regim de stridenţă există în această piesă, spre a respecta reţeta autoimpusă.

Sigur că în 1929 o asemenea poetică era menită să scandalizeze cititorul, obişnuit cu galeşul pastel semănătorist, cu galanteriile lui Minulescu ori abia acomodat cu modernismul de tip Arghezi-Blaga-Pillat. Imaginile încinse conferă o stare subversivă textului şi se poate spune că acest tip de sexualitate difuză, cu unduiri şi eschive obscene, duce la o voluptate a violării „ascunsului”, marcă recunoscută a scriiturii bogziene până târziu, în reportajele sale horror, în căutarea a ceea ce nu se vede, şi chiar în tabletele în care lăuda congresele partidului comunist, unde lăsa impresia că spune ceva icomod, greu de întrevăzut prin ţesătura de vitrină: „Gestul tău crud trosnind în albul sculptat/ fâlfâie din trup miracolul

braţelor goale/hrăneşte cu umbră linia curbă, moale/ pentru conturul şoldului humos//îmi latră inima flămândă ca un câine/ spre groapa ţâţelor şi caldul ei culcuş/când pulpa ta începe un tainic lunecuş/şi trupul ţi-l împarţi mănos ca pe o pâine” (Lunecări). Iarăşi, spre deosebire de colegii de avangardă, Bogza impune un ceremonial în lentoare incursiunilor lubrice, bazat pe un repertoriu de vocabule lascive destul de limitat ca întindere (de felul: „pulpe”, „pântec”, „ţâţe”, „şold”, „sex”, „fund”, „buric”, „sfârc”, „himen”, „coapse”), dar semnele de explorare a feminităţii nu se abat de la o cotă de rafinament: „Pântecul tău mi-a plăcut să-l trec înot sau călare/ cuprinsul i l-am strâns într-un gard împletit în piele/ca lupii vin degetele flămânde să treacă prin nuiele/în curtea unde buricul veghind, latră pe fiecare//mai la deal îl păzesc ţâţele ca doi argaţi/numai printre ei se deschide o poartă strâmtă/unde lumina cade în genunchi călugăriţă sfântă/nevrând să-l înfăşoare cu pruncii lui spurcaţi...” (Adânciri). Interesant că poetul, atât de blamat în epocă de pudibonzii tradiţionalişti, în frunte cu N. Iorga, nu recurge la argoul trivial-pornografic, nu împinge erotismul în orgiastic sau scabros, ci îl menţine la cotele unui senzualism „penetral”, mângâind lacom templul naturii: „Ce furnici au scos din carnea ta ţâţele ca muşuroaie/ pe dedesubt ştiu cuiburi cu cartofi îngropaţi/ îmi sunt degetele sape pentru aceşti refugiaţi/ sub pielea ta cauciucată ca o manta de ploaie// îmi răcoreşte mersul roua ierbii de la subţiori/ e un peisaj în munţi pieptul tău cu ţâţe dinamice/ pentru ele împletind aceste cuvinte arhaice/ hau hau hau rosteşte glasul sângelui uneori...” (Rotiri).

CRONICĂ LITERARĂ

83 antiteze NR.1/2011

„Vioara sângelui a cântat freamătul trupurilor perechi” Continuatori ai lui Geo Bogza nu sunt numai câţiva nouăzecişti sau

douămiişti mai furioşi, cum consideră Paul Cernat („Niciun poet român din perioada interbelică n-a exercitat o influenţă atât de vizibilă asupra tinerilor poeţi rebeli din România ultimelor decenii, ca Geo Bogza”, aserţiune uşor exagerată, pusă chiar în fruntea studiului introductiv, cu atât mai mult cu cât opera primului segment al creaţiei bogziene n-a fost editată şi cunoscută cu adevăra în perioada recentă), ci şi alţi poeţi redutabili, din alte generaţii – şi ar fi suficient să-i amintim pe Nichita Stănescu, cu poemele sale impudice, revelate nu de mult, Mihai Ursachi, şi el sedus o vreme de o astfel de scriitură, ca să nu mai vorbim de redutabilii Emil Brumaru şi Mircea Dinescu, după cum chiar şi unele poetese, de la Angela Marinescu la Elena Vlădăreanu, au spart tiparele conformismului de salon, producând confesiuni pline de francheţe debutonată. Pentru aceştia Geo Bogza poate fi considerat desigur un precursor, un deschizător de drum şi de curaj lexical: cu el s-au rupt baierele decenţei în poezie (deşi nici el nu vine din senin şi ar fi suficient să evocăm paginile „corozive” ale lui Eminescu sau Creangă, e drept, de circulaţie cu totul restrânsă în primele decenii din secolul trecut). De altfel, de breşa creată în cenzura pudorii de către Geo Bogza va profita şi G. T. Kirileanu, ilustrul editor al humuleşteanului, care va îndrăzni să scoată, cu temeri şi eschive – nu cumva să afle mentorul său, N. Iorga – câteva zeci de exemplare numerotate, adaos la ediţia-pilot Ion Creangă, din 1939, la Fundaţiile Regale, cu cele două povestiri pornografice ţinute până atunci la index. Să ne amintim apoi de scandalul pe care l-a produs, în anii ‟90, Mihai Gălăţanu, similar cu cel declanşat de autorul Cântecelor de revoltă..., poet „cuminţit” între timp în gazetărie, sau de curentul „porno-erotist” declanşat cu râvnă de criticul Dan Silviu Boerescu, şi el potolit în alcovul unei reviste intens decoltate.

Am reconstituit masa de reflecţie din jurul volumului de debut, spre a reţine influenţele destul de modeste care l-au însoţit, ceea ce înseamnă că autorul nostru vădea resurse certe de originalitate. Intervalul dintre Jurnal de sex şi Poemul invectivă (1933) a fost foarte agitat: tensiuni din interiorul grupului de la „unu”, un proces purtând acuzaţia de atentat la bunele moravuri (totul pornind de la Saşa Pană, tras la răspundere ca militar); gândul acut al sinuciderii pentru rebelul de la Buştenari, hărţuit de lipsuri multiple, dar şi de frica de anchete şi interogatorii, la finele anului 1930; momente de elan creator, alternând cu deznădejde şi disperare; dezamăgiri şi trădări ale unor prieteni; scrierea unor eseuri polemice şi de crez artistic (v. Exasperarea creatoare, în „unu”, febr. 1933); situarea într-un cult al revoltei şi protestului, cu suport organic în poezie („Aş vrera să izbutesc în protestul acesta, să mi se dea dreptate, să nu fie decât un început din seria unor extraordinare răzvrătiri ale spiritului. Îmi dau seama perfect, cu toată fiinţa, de acest puternic adevăr: revolta e viaţa. A trăi înseamnă a te răzvrăti. Dacă te conformezi eşti mort.” Jurnal, 10 ian. 1931), atitudine care comunică cu autenticismul şi huliganismul frenetic al grupului de la „Criterion”. De altfel, într-un moment de panică, se gândea să solicite sprijin de la liderul generaţiei, Mircea Eliade, ceea ce sugerează afinităţi şi o anumită comunicaţie între baricadele extreme. Intervine şi un episod amuzant: în timpul unei conferinţe susţinute de Liviu Rebreanu, preşedintele de atunci al Societăţii Scriitorilor, la Câmpina, la 2 aprilie 1931, Bogza îi strecoară fiicei acesteia în braţe cartea sa Jurnal de sex, iar Puia, brusc, se înroşeşte, îşi pierde cumpătul,

84

cade pradă vecinului ei de stal, punându-l în reală dificultate pe vorbitor („În câteva ceasuri nu mai era nimic protocolar între noi”). Se verifica astfel vraja seductivă a cărţii...

Continuarea publicării Jurnalului, aflat în arhiva scriitorului (iar aceasta nu e rătăcită, ştim la cine se află), ar furniza şi alte amănunte interesante.

„răscolind în carne un episod murdar/făcutu-ne-am prin asta

iubirea mult mai pură” Poemul invectivă, cu amprentele digitale ale autorului (1933) întrece în

cutezanţă verva licenţioasă, abia „încălzită”, în volumul din 1929. Scandalul se amplifică şi poetul ajunge într-o celulă la Văcăreşti, pentru „ultragiu public contra pudoarei”, dar şi pentru argoul ca o „lavă de păcură”, cum spune F. Aderca şi lexicul destrăbălat (faţă de „tăriile” de limbă anterioare, apar acum cuvinte ca: „erecţie”, „ejaculare”, „ovare”, „onanie”, „craci”, pentru prima oară utilizate în poezia de la noi), din cele câteva balade funambuleşti, cu personaje de margine – „marinarii venerici”, „destrăbălatele frumoase”, „hoţii” de la Doftana, ucigaşul Maruth, „domniţa care s-a culcat cu câinii”, Anica nebuna, Gheorghiţă cizmarul, „Naufragiatul incestuos” etc., colecţie cu care intră în galeria T. Arghezi – M. R. Paraschivescu. Tenta sfidării este manifestă: „Scriu despre tine poemul acesta./ Pentru a face să turbeze de ciudă fetele burgheze/ Şi să se scandalizeze părinţii lor onorabili/ Fiindcă deşi m-am culcat cu ele de nenumărate ori/ Nu vreau să le cânt/ Şi mă urinez în cutia lor cu pudră/ În lingeria lor/ În pianul lor/ Şi în toate celelalte accesorii care le formează frumuseţea.” (Poem ultragiant). Paul Cernat remarcă exact faptul că, după această trecere prin zonele „interzise” ale expresiei, Geo Bogza s-a „cuminţit”, „sau poate doar s-a maturizat”; mai mult decât atât, la senectute şi-a rescris unele poeme, eliminând excesele. Realizatorul ediţiei cred că a procedat corect prin a opta pentru starea iniţială a volumelor de până la 1945, Ioana Maria. Şaptesprezece poeme (1937), Cântece de revoltă, de dragoste şi moarte (1945), deşi, într-o Addenda, meritau incluse acele câteva piese risipite prin reviste şi care, dintr-un motiv sau altul, n-au mai intrat în pagina de carte (este cazul, de

pildă, al poemelor

Descântec, Atenţiune sau Penetral, din revista „Urmuz”, sau al poemului Plâns cu stânci, datată 1927, printre primele texte poetice). Şi tot aici îşi puteau găsi locul şi articolele-program sau artele poetice, de felul: „Exasperarea creatoare” (cu motto-ul: „scriu pentru că viaţa mă exasperează”), 1933, „Poezia pe care vrem să o facem”, 1933, şi alte manifeste risipite în

Geo BOGZA cu Saşa PANĂ, în 1934

CRONICĂ LITERARĂ

85 antiteze NR.1/2011

reviste, texte ce-şi au importanţa lor în devenirea avangardei, conturând totodată mai pregnant, cu argumente doctrinare, prima perioadă de creaţie. „Avangardei trebuie să i se recunoască un merit de seamă. Ea a adus în cultura noastră – şi în cea occidentală – o frenezie care lipsea; o acceleraţie fantastică a perimărilor şi una a înnoirilor gândirii creatoare...”, va spune mai târziu (v. Eu sunt ţinta. Geo Bogza în dialog cu Diana Turconi. Du Style, Bucureşti, 1996, p. 261). Este clar că după Ioana Maria... putem vorbi de o etapă distinctă, în care intră Poem petrolier (1934) şi Noaptea tragică, ciclu conturat după 1933 şi rescris cu o altă rutină literară în 1965, unde abia se mai simte contextul avangardist; urmată de o a treia etapă, cea de după 1945, cu titlurile Eu şi palmierul (1945-1970), Walt Whitman (1955) şi Statui în lună (1960-1977), unde aerul libertin şi anti-filistin de la „unu” se pierde cu totul, în favoarea unor poeme retorice, dominate de circumstanţial. Bogza îşi schimbase faţa, devenise între timp campion respectat al reportajului

În volumul Orion (1978), Bogza şi-a întocmit o secţiune Urmuz, în care a publicat piese „de tinereţe”, unele „revăzute şi aranjate”, cosmetizate, cum se spune azi. Autorul ediţiei le publică în forma lor corectată, revizuită, deşi într-un aparat critic riguros meritau să fie redate în starea iniţială, neretuşată. O ediţie viitoare, o ediţie critică în toată putera cuvântului, va rezolva asemenea restanţe. Oricum, ediţia lui Paul Cernat rămâne de certă referinţă, reprezentând un pas înainte în cunoaşterea unui personaj literar cu o biografie aventuroasă.

86

Constantin TOMŞA

IULIAN ANTONESCU ŞI POEZIA

MEDIEVALĂ

În ianuarie 2011, în preajma zilei când s-a

aniversat împlinirea a 152 de ani de la Unirea

Principatelor Române, la Piatra-Neamţ, s-au

comemorat 20 de ani de când a încetat din viaţă

Iulian Antonescu, omul de o aleasă cultură, al cărui

nume se leagă de Piatra-Neamţ, de Judeţul Neamţ,

nu numai prin faptul că oraşul din apropierea

străvechii cetăţi geto-dace Petrodava este locul său

de naştere, dar şi pentru că, în calitatea pe care a

avut-o – director al Muzeului Regional Bacău

(1957-1971) şi director în Direcţia Muzeelor din

România – a fost cel care s-a preocupat şi a

desfăşurat săpături arheologice şi pe aceste locuri, a

înfiinţat Muzeul de Istorie din Bicaz, a donat

statului român, în 1960, imobilul din apropierea casei părinteşti, în care se află

Muzeul de Ştiinţele Naturii din oraşul natal şi a contribuit direct la reamenajarea

Muzeului de Istorie şi Arheologie din Piatra-Neamţ, cu prilejul mutării acestuia

(1980) în clădirea în care se află şi în prezent.

Comemorarea a avut loc la Muzeul de Istorie din Piatra-Neamţ, în

prezenţa prof. Eugenia Antonescu, soţia şi colaboratoarea distinsului istoric,

având loc, printre altele, un eveniment inedit, lansarea volumul Nelinişti

medievale, ce conţine poeme în traducerea lui Iulian Antonescu, parte dintre

acestea publicate, între 1970 şi 1971, la rubrica Orfeu a Revistei Ateneu.

Preocuparea istoricului pentru poezie pare una de divertisment, pe lângă

activitatea sa fundamentală, în domeniul cercetării ştiinţifice, de organizare şi

dezvoltare a reţelei de muzee din România, domeniul în care a lucrat după

absolvirea cu Diplomă de Merit (1956) a Facultăţii de Istorie a Universităţii din

Bucureşti: director al Muzeului Regional Bacău, între 1957 şi noiembrie 1971,

perioadă după care devine director la Direcţia Muzeelor din România, apoi

inspector general în Ministerul Culturii, la Departamentul Dialog cu Străinătatea

şi membru în Comisia Monumentelor şi Siturilor Istorice (1990).

De ce poezii medievale? Autorul însuşi a răspuns încă din 14 iunie

1971: […] Dacă cineva m-ar întreba vreodată care este partea cea mai

interesantă din istoria omenirii, aş spune, indiscutabil, Evul Mediu. […].

Destinul popoarelor atunci s-a hotărât, în Evul Mediu, şi graniţele etnice s-au

mutat în Evul Mediu şi nu altădată, iar sentimentul istoric al acestor oameni

atunci a funcţionat.

CRONICĂ LITERARĂ

87 antiteze NR.1/2011

Cartea Nelinişti medievale (Editura Biblioteca Bucureştilor, 2010),

apărută sub egida Bibliotecii Municipale din Capitală şi a Fundaţiei ce poartă

numele autorului, coordonată de profesoara Eugenia Antonescu, beneficiază de o

prefaţă semnată de acad. Răzvan Theodorescu (Neodihna cărturarului), un

adevărat portret al celui pe care îl numeşte «păstorul» tuturor muzeelor din

România.

Volumul, care nu este o simplă culegere de tălmăciri din poezia

medievală, deşi acestea alcătuiesc miezul, esenţa cărţii, mai conţine un text –

Asumarea publicării – semnat de Eugenia Antonescu, în care este conturat

portretul traducătorului; sunt prezentate câteva amănunte ce justifică

preocuparea acestuia pentru poezia medievală şi motivele determinante ale

editări cărţii: acceptul autorului să publice o parte din respectivele traduceri în

mai multe numere din Revista de cultură «Ateneu» (1970-1971), dar şi

încurajarea şi ajutorul prietenilor mei şi ai lui Iulian. Tot ea a alcătuit: un

Remember biografic Iulian Antonescu, succint, dar cu date esenţiale ce au

marcat viaţa acestuia, un text – Recunoştinţă postumă – din care aflăm informaţii

despre felul în care a fost şi este preţuit postum cărturarul, un indice de nume şi o

bibliografie selectivă (absolut necesare înţelegerii textelor poetice şi completării

cunoştinţelor acelor cititori interesaţi să afle mai multe informaţii despre epoca şi

personalităţile secolelor X-XVI. Cartea beneficiază de peste treizeci de ilustraţii

sugestive realizate de cunoscutul artist plastic Ilie Boca şi conţine câteva

facsimile din manuscrisele acestor tălmăciri libere realizate de Iulian Antonescu,

ambele contribuţii având rolul de a-i spori valoarea din punct de vedere bibliofil.

Referindu-ne la conţinutul propriu-zis al cărţii, vom face menţiunea că

textele au fost aşezate într-o ordine bine gândită, ţinându-se seama de timp, de

spaţiu, dar, mai ales, de valoarea autorilor din a căror operă a tălmăcit Iulian

Antoneascu. Astfel, după un prim grupaj din creaţia trubadurilor provensali din

secolul al XII-lea, deschis cu Guillaume al IX-lea, conte de Poitiers, duce de

Aquitania, cel care face parte din secolul de aur al acestor trubaduri, căruia i se

mai adaugă Arnaut de Mareuil, de Bernart de Ventadour, Bertrand de Born sire

de Hautefort şi Guiraut de Bornell, urmează câteva poeme din creaţia a trei poeţi

medievali din Ţara Galilor, din acelaşi veac al XII-lea, considerat veacul de aur

al literaturii din acel spaţiu, apoi trei compartimente ample cu poezie franceză

(secolele XI-XIII) – Chrétien de Troyes; Cronicari francezi din secolele XII-

XIII; Jean Bodel cronicar şi poet francez. Nu lipsesc truverii nordului (sec. XIII-

XIV), poezia celtică (sec. XIV-XV), poeţi catalani (sec. XIII), poezie scandinavă

(sec. XI-XI), anonimi (sec. XII-XIII). Şi, pentru ca imaginea pe care a dorit să o

propună cititorului despre poeziile neliniştilor medievale din Europa să nu pară

unică în literatura universală, autorul a completat-o fericit cu câteva tălmăciri

din poezie veche japoneză (secolele XI, XIII şi XVII), cartea încheindu-se cu

două versuri splendide: Unde eşti, cocor albastru, / Să plutim sus, în văzduhul

curat? (Ashikaga Yoritomo, Cântecul samuraiului răpus).

Ceea ce reţine atenţia cititorului, chiar şi a celui mai puţin cunoscător al

istoriei Evului Mediu, este priceperea în selectarea autorilor şi a poemelor,

88

asupra cărora s-a oprit traducătorul, trădând un rafinament aparte, un gust

deosebit pentru arta autentică, pe care ştie să o reţină ca un gurmand ce trăieşte

satisfacţii depline transmise cu generozitate; creaţii cu tematică ce abordează

momente ce au însoţit fiinţa umană de la începutul existenţei sale istorice:

iubirea (dragostea mai puternică decât moartea); moartea (doamna rece şi

temută), adulterul (Dar mai dulce dintre toate / […] / Este patul altuia), dar şi

dragostea ce leagă făptura-ţi de onoare, / de glia strămoşească, de vatră, de

pământ, / De sfânta omenie; lupta pentru putere, toate într-o traducere liberă,

după cum au constatat specialiştii cunoscători ai creaţiilor originale ce stau la

baza tălmăcirilor, dar şi într-o frumoasă, bogată şi perfectă limbă română,

adăugăm noi. Sunt alese versuri în care este condamnată setea de cucerire, cea

care se soldează cu acelaşi rezultat ca lupta cruciaţilor: Avem aripi, cutezanţă, /

Dor de ducă şi avânt. / Hulpavă ne-adastă moartea / Într-un bulgăre de pământ.

(Bertrand de Born sire de Hautefort – Cântec de plecare în Cruciadă, sec. XIII)

Multe poeme sunt adevărate lecţii de morală prezentate prin intermediul

metaforei, precum Porunci pentru cel ce urmează a fi cavaler, de Perceval sau

Le conte de Graal

Merită reţinute caracterizările făcute autorilor: Delicatul şi voluptuosul

Arnaut de Mareuil; Bernart de Ventadour cel mai pasionat şi sincer…;

Sarcasticul şi gravul şi doctul Guiraut de Bornell «maestrul trubadurilor»;

Prinţul Howel, cel mai gingaş şi strălucit poet al dragostei, şi nu sunt de neglijat

nici succintele, dar preţioasele informaţii referitoare la unii autori pe care Iulian

Antonescu îi consideră mai puţin cunoscuţi: Chrétien de Troyes, autorul ciclului

«Mesei rotunde», trăieşte la curtea regelui Henric II Plantagenetul, în a doua

jumătate a secolului al XII-lea. (V. şi prezentarea mai amplă a lui Jean Bodel,

autor al epopeii La chanson des Saxons.)

Această splendidă carte de tălmăciri, adevărate bijuterii din poezia

medievală, pe lângă încărcătura informativă şi estetică, se constituie într-o

modalitate de completare a portretului intelectual al lui Iulian Antonescu cu

trăsături nobile ale caracterului său: gingăşie, sensibilitate, conduită etică,

morală ireproşabilă, un gust aparte pentru poezie, pentru artă în general, şi un

talent deosebit, care sigur îi aparţine, în alăturarea cuvintelor, în crearea unor

tropi inediţi (calul mării, vântul, armăsar nebun; făptura dulce ca păcatul; un

lup născut din neguri ş. a.). Impresionează şi reţin atenţia poemele alcătuite din

imagini ale marilor bătălii din primele secole ale mileniului al II-lea, precum

victoria lui Wilhelm Cuceritorul: Oastea-ntreagă-i doar un chiot; toată oastea e

doar flamuri / Râd în hohot mercenarii, joacă armăsarii-n hamuri / Soldăţoi de

orice limbă, despuindu-i pe învinşi / Se acoperă cu aur, doar cu aur stau încinşi

/ Soldăţoii, pleava lumii, rouenezi, gasconi, bretoni, / covârşiţi de fericire şi

blazoane de baroni (Benoît de Saint Maure).

Când traduce, Iulian Antonescu atribuie eroilor, indiferent de etnie,

trăsături ca şi cum ar fi desprinşi din legendele şi poveştile româneşti, precum în

Cântec, de Thibaud le Grand, conte de Champagne, secolul al XIII-lea, în care

eroii sun feţi-frumoşii din poveste. Are ştiinţa alcătuirii imaginilor de tot felul,

CRONICĂ LITERARĂ

89 antiteze NR.1/2011

vizuale, auditive, încât, mai ales când e vorba de scene de luptă, acestea se

reproduc veridic în mintea cititorului: Pe cai, pe cai cu toţii / Desfăşuraţi

stindarde / În smoală diavolească / Simt inima că-mi arde. / Nestinsă suferinţă! /

Desfăşuraţi stindarde / Pe cai, pe cai cu toţii, / Ah! Foc drăcesc mă arde!

(Răzbunarea lui Guerri le Sor, din opera lui Raoul de Cambrai). Se mai reţin

fabulele şi poeziile în care e prezentă Doamna cu coasa, pentru acestea din urmă,

parcă, traducătorul ar avea predilecţie (Charles d‟Orleans, Îndoială)

Ca unul care am avut privilegiul de a-l cunoaşte pe Iulian Antonescu

încă din 1965, când, de-abia întors de la Congresul Internaţional de Arheologie

Slavă de la Varşovia, unde s-a luptat pentru a demonstra că teritoriile pe care

trăiesc românii au fost locuite dintotdeauna de strămoşii noştri, a vorbit (în sala

de şedinţe de azi a Muzeului de Istorie, pe atunci a Consiliului Popular al

Raionului Piatra-Neamţ) unui grup de cadre didactice printre care mă aflam şi

eu; la fel, ca unul care l-a solicitat pe marele istoric să continue programul

conferinţelor publice la Casa de Cultură a Sindicatelor în 1969-1970, şi ca cel ce

am avut onoarea să mă număr printre cei care au lucrat în preajma şi sub

îndrumarea marelui om de cultură pentru reorganizarea expoziţiei permanente a

Muzeului de Istorie, în 1980, după mutarea acestei instituţii în clădirea în care se

află şi în prezent., dar şi pentru preţuirea ce am nutrit-o faţă de marea sa

personalitate, consider rândurile de mai sus un modest omagiu pe care i-l datorez

de mult.

TRADUCERI DE IULIAN ANTONESCU

TRUBADURI PROVENSALI,

SECOLUL AL XII-lea

Guillaume al IX-lea, conte de Poitiers, duce de Aquitania

(*

Când coroana-mi strânge fruntea,

O arunc şi, dacă-mi place,

Las o clipă vântul umed,

Vântul proaspăt să se joace

Printre plete, peste frunte,

Până-mi înfioară geana.

Dacă tâmpla-ncărunţită

Mi-o apasă coiful rece,

Mă opresc strunindu-mi calul;

Stolul călăreţ îmi trece,

Steaguri flutură pe suliţi,

Scutieru-mi poartă coiful.

90

Mult mai dulce decât boarea

Mâna Doamnei îmi aduce

Peste frunte, alinarea

Şi, fantastic, visul naşte

Ca o ceaţă din pădure

Dorul purtător de taine.

Mă gândesc la alte vânturi

Ce-mi stârneau nebune pofte;

Paj zglobiu scriam noi cânturi

Pentru altă mână dalbă.

Pentru altă mână dulce

Vai, dar mâna-i azi ţărână…

Din ungheru-ascuns al vremii

Doamna Rece şi Temută

Mă ameninţă şi-mi spune

Prin privirea ei tăcută:

„ – În curând va bate vântul

Fără să-ţi dezmierde fruntea.”

„ – Doamnă, stăpâneşte-ţi coasa.

Hulpav nu-ţi întinde-aripa.

M-ameninţi cu veşnicia

Când în pumni de fier strâng clipa?...”

II

În zori am vânat cerbul,

Cerbul de aur, hăituit de ogarii mei iuţi;

Era numai durere şi moarte,

Când, strunindu-mi calul, l-am străpuns.

I-am retezat capul, trofeu pentru sala cea mare,

Sala cavalerilor, sala celor buni şi viteji,

Capul lui de prinţ al pădurii

Pentru slava-mi de cavaler şi duce.

Pentru nobilii mei prieteni, spinarea

Şi crupa puternică cu aromă de brad,

Carne, carne roşie, pietroasă.

Pentru bucuria lor şi a mea.

Pieptul, măruntaiele calde, picioare mlădii,

Picioare de criţă, câinilor ageri, răsplată,

Parte le-am făcut, şi haita flămândă

A-ntins ospăţ de sânge pe pajiştea de rouă.

CRONICĂ LITERARĂ

91 antiteze NR.1/2011

Dar, mai întâi de toate, pe furiş,

M-am aplecat, ferindu-mă de ceilalţi tainic.

Şi-am cules din colţul ochiului gingaş răspuns,

Pentru Tine, o, Doamna Mea, lacrima lui

Strop din cleştarul izvoarelor…

*) Face parte din secolul de aur al trubadurilor provensali.

Bertrand de Born

Mi-e dragă primăvara dulce

Ce-aduce flori şi gingaşe frunzişuri

Şi-mi place şi mai mult s-ascult

Al păsărilor dulce viers.

Dar făr-de seamă-i desfătare

Ce mă cuprinde când

Văd aprigi flamuri fluturând

Iar tropotul de cai cuprinde

Şi munţi şi văi cu al său freamăt

Sarcasticul şi gravul şi doctul Guiraut de Bornell

„maestrul trubadurilor”

Patul e păcat de moarte

Bucurie şi durere,

E corabia ce duce

Către ţărmul de plăcere

E şi luntre a speranţei.

Baldachin pentru seniorul

Desfătat de bucurii;

Laviţă ce-adoarme truda

După zile de urgii

Şi amar pentru ţăran

Temniţă pentru bolnavul

Suferind de azi pe mâine,

Pentru schilav, neputinţa-i

92

Face doar cuşcă de câine

Nu coteţ de porumbei.

Dar mai dulce dintre toate.

Dintre toate, Doamna Mea,

– Domnul deie-ne iertare –

Este patul altuia!

Pe când groaznic, cel mai groaznic

Sumbru, zilnic şi banal,

Cred că ai ghicit, Frumoaso,

Este patul conjugal…!

POEŢI CATALANI,

SECOLUL XIV-LEA

Mosen Zallba

Cavaler maur din insulele Baleare. Tatăl său trecuse la sfârşitul

secolului al XIII-lea la creştinism, slujind regilor aragonezi. Mosen Zallba cântă

dragostea cu patimă fiind obsedat de necontenita confruntare cu ereditatea sa,

fost cavaler maur având educaţie creştină.

Moştenire

În grai străin, grai catalan,

Îmi strig durerea către cer,

Port strai străin de cavaler

Şi mândru coif – fără turban.

Străbuna lege n-o mai ţin

Şi nu tresar prins de fior

La jalnic glas de muezin.

Doar amintirile mă dor!

Mă simt creştin, când dau setos,

În duşmanul necredincios,

Şi până-n tălpi mă ştiu creştin,

Când sorb din rubiniul vin.

Dorul cumplit, chemări străbune

Năvalnic prind din nou să-mi sune

Porunca sângelui păgân

Şi stihuri din Coran îngân.

CRONICĂ LITERARĂ

93 antiteze NR.1/2011

Oricâte ori, Hurie albă,

Te mlădii, zornăind din salbă.

Cu şoldu-mbii şi sânul chemi

Patimi de foc, din alte vremi.

Din vremi de vis, din vremi de aur,

Când stăpânea regele Maur;

Puternic, blând, iubit: un zeu,

Harun al Madj – bunicul meu.

Port azi un coif fără turban,

La strai creştin de cavaler,

Şi-mi strig durerea către cer,

În graiul aspru catalan.

Fathmé, dă-mi gura, te conjur,

Să fiu o clipă prinţ maur.

Fă-ţi coapsa, sânii, cupe vii

Străbunii-n carne să-mi învii!

Şi sânul sidefiu ca ambra,

Să oglindeşti, ca-n vis, Alhambra!

POEZIE SCANDINAVĂ,

SECOLELE X-XI

Thórmódr Kolbrúnarskald – secolul al XI-lea

Năluciri

Vântul bate, bubuie talazul,

Renul alb * goneşte hăituit.

Răi sunt câinii mării

Şi au dinţi de criţă!

Renul alb s-aruncă înspre noi primejdii

Cârma ţine-o zdravăn, către asfinţit.

Iuţi sunt câinii mării,

Ţine cârma bine!

Bjorn, Alfgar, Gunar, sprintene Ketil,

Mord-Picior de Taur, Olaf-Barbă-Sură,

Aruncaţi în mare grijile ce mint

Aruncaţi în valuri dragostea ce fură

94

Suflet de voinic!

Mâine va fi mâine cu sau fără noi,

Azi în ieri se schimbă făr-a noastră ştire,

Aruncaţi în mare grijile ce mint,

Aruncaţi în valuri clipa de iubire!

Hohotiţi în cor!

Vuietul din scuturi răsunând prelung **

Nu-i îndemn la luptă şi la pribegie,

Aruncaţi în spumă şi în val adânc

Talismane scumpe, amintiri deşarte!

Vai, cum sună scutul!

Vaietul din scutu-mi s-a înfipt în piept

Dangăt de durere şi de dor nespus.

M-a lovit năprasnic, aprig m-a străpuns.

Te zăresc aievea, sunt al tău supus,

Kolbrun-Plete-Negre!

Kolbrun, caut moartea cu sălbatic dor

Cursă după cursă, îmi gonesc drakkarul ***

Mâine va fi mâine, poate fără noi,

Când temuta Norna **** îmi va seca amarul,

Kolbrun-Plete-Negre!

Bjorn, Alfgar, Gunar, sprintene Ketil,

Mord-Picior de Taur, Olaf-Barbă-Sură,

Aruncaţi în valuri doriri care mint,

Aruncaţi în mare dragostea ce fură

Suflet de voinic.

* ) Vasul de război al acestui poet războinic **) Vikingii îşi atârnau scuturile pe partea exterioară a vasului, expunându-le

astfel loviturilor valurilor ***) Vasul ****) Zeiţa morţii

INEDIT

95

DANIEL TURCEA

Daniel Turcea (n. 22 iulie 1945, Târgu-

Jiu - d. 28 martie 1979, Bucureşti) este omologat

ca unul dintre poeţii religioşi autentici din

spaţiul cultural românesc, preocupat în egală

măsură de calitatea estetică a versurilor şi de

fidelitatea transmiterii învăţăturilor creştin-

ortodoxe.

Copilăria şi adolescenţa şi le-a petrecut

la Piteşti, unde a absolvit secţia reală a Liceului

„Nicolae Bălcescu“. A urmat cursurile

Institutului de Arhitectură „Ion Mincu“ din

Bucureşti. Debutul său literar s-a produs în

1966, în revista „Amfiteatru“.

Scriitorul Dumitru Ţepeneag îl

portretizează astfel: „Mic de statură, cu mustaţa neagră şi părul uşor ondulat,

Daniel era o prezenţă plăcută, discretă. Pot spune că, în acei ani tulburi,

Turcea, Mazilescu şi Ivănceanu au trăit curat, fără compromis. Retragerea la

Mănăstirea Cernica a reprezentat, după mine, vârful biografiei sale.“

În timpul vieţii i s-au publicat volumele «Entropia» (1970) şi «Epifania»

(1978).

Desăvârşire

Cel ce dăruieşte e mai presus

decât simţirea, dăruind o altă

simţire, ca să vedem,

să auzim şi să grăim,

afară

de lume, şi de moarte, şi de vreme,

prin toate simţurile, prea curat şi clar

pe cât e cu putinţă ochilor,

de taină,

şi gândirii ca să vadă.

Părăsind vederea

96

şi-a celor dinafară,

şi-a celor cunoscute, şi a sa

intrând mereu adânc în neştiinţă

fără a se opri, fără să afle

decât mereu sporind lumina tainei

prea întunericul şi prea lumina

ape numesc ce nu mai pot numi

lumină şi adâncă scufundare

şi nume dau

celor ce nu au

nume şi asemănare, fiecărui

om, prea mistuind aprinde

în el un soare.

Iubirea ce se pogoară

Atingerea-ţi vindecă lepra,

Degetele Tale dăruiesc Lumină,

celor orbi le sunt dimineaţă!

Iubire,

Ai petrecut cu ucenicii,

Ai umblat pe ape ca pe uscat

Ai binecuvântat pâinile,

Ai tămăduit mulţimi,

Ai iertat,

Ai mângâiat,

Ai adus bucurie.

Ai rostit despre Lumină,

Ai chemat la Viaţă.

Ai arătat Viaţa.

Şi ai dat Trupul Luminii spre hrană

Şi Sângele Luminii spre iertare!...

Şi nu numai Tu, ci toţi câţi au urmat Ţie

Numele cel prea dulce al izbăvirii, Tu eşti,

apa odihnei, cea numai viaţă,

temeliile adâncului.

Şi izvoarele Luminii,

ce nu e departe, ce nu e afară,

Iubirea ce vine din moarte,

Iubirea ce-nvie,

sub ploaia de raze

INEDIT

97 antiteze NR.1/2011

cu orbitoare lumină!

Soare mai adânc decât cerul,

Soare în Trei străluciri,

Cu toată puterea de-a fi,

Tu eşti,

asemenea pâinii,

asemenea vinului,

în adâncul

inimii,

mai aproape,

Tu eşti!

Iubirea cea cu blândeţe, iertând,

mâinile ţi le culci pe lemn,

uimire,

Dăruieşte-mi simţirea darurilor Tale,

Tu, bucurie,

Tu Prea Curată Bucurie,

mai presus de toate câte au început să fie4

şi sunt!

Altar

în stânga

e peştera,

la mijloc e masa,

sau poate

mormântul

pe masă,

Potirul, în care

se află Cuvântul.

Despărţire

De acum către cine voi merge?

Cine-mi va primi lacrimile?

din înălţime ascultându-mi

frângerea inimii

căci iată, văd

chipul morţii.

98

Acum luminează-mi Tu ca să te văd, fie cât de

puţin.

Adevăr adevărat.

căci de-acum vin întunecatele chipuri

şi faptele zilelor mele,

acum sunt mie

mormânt

pecetluit,

buzele tac şi graiul, ca ceara ce se prelinge…

Numai tu, Maică Fecioară,

crin al cerului, cu roua stelelor preastrălucind

plecându-şi genunchii,

coboară cer în inima mea şi pe buzele mele

şi cheamă,

din adânc

sufletul meu!

Soarele sufletului I. Acum, măcar acum, Cât sunt încă viu Cât mai port încă în sânge, Frânte, razele vieţii, Acum, măcar acum, Dăruieşte-mi dorul Eternităţii! Dorul neomenesc… pe care nici dezmierdarea iubitei, nici darurile oamenilor, nici toate vieţile de pe pământ, nu-l pot stinge – ca să pot muri, în lumină! II. Şi credeţi, odată cu mine, Soarele există!

INEDIT

99 antiteze NR.1/2011

Celălalt Soare, al sufletului, Cu mult mai mare ca cerul Fără margini! Acesta răsare Nevăzut şi în taină În inima omului! Numai Iubirea creează, Din Iubire au fost Lumea şi omul zidite, Numai Iubirea sfinţeşte, Căci Sfântă este! Doamne, pogoară-te iar În trupul acesta şi vindecă, Şi-l zideşte locaş de închinare Şi fii, Iar şi iar Şi de-a pururi, în sufletul meu!

Dorin PLOSCARU

VALIZA CU MANUSCRISE

A POETULUI DANIEL TURCEA,

ÎNCREDINŢATĂ IPS MITROPOLIT TEOFAN Luni 28 martie 2011, ora 17.00 în sala „Sala coloanelor” la

Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iaşi (Secţia „Studium” a Bibliotecii „Dumitru Stăniloae” din Iaşi), a avut loc lansarea volumului Epifania – cele din urmă poeme de dragoste creştină, apărut la Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, cu binecuvîntarea Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Teofan, o ediţie îngrijită de Lucia Turcea şi pr. Sever Negrescu.

În cuvîntul de început, Părintele Mitropolit Teofan a mărturisit că una dintre îndatoririle pe care le avea de împlinit, pe vremea cînd era Mitropolit al Olteniei, a fost aceea de a edita opera poetului Daniel Turcea: „Valiza cu manuscrise mi-a fost încredinţată cu Act de donaţie de către sora poetului, Lucia Turcea. La un moment dat în graba plecării de la Craiova nu mai ştiam unde le-am pus. Le-am găsit la Mănăstirea

100

Miclăuşeni şi iată-le acum aici, editate. Va urma un alt volum din poeziile necenzurate ale lui Daniel Turcea şi apoi toată opera va vedea lumina tiparului la Editura Doxologia. Daniel Turcea dă mărturie în această carte despre tot ceea ce el a trăit în ultimele clipe ale vieţii. Poeziile îl arată pe Daniel Turcea în preziua morţii. Mulţumesc lui Dumnezeu că a găsit între pămîntenii acestei lumi fiinţe precum Daniel Turcea. Mulţumesc Luciei Turcea pentru că a încredinţat Bisericii manuscrisele fratelui ei şi părintelui Sever Negrescu.”

A vorbit apoi sora poetului, Lucia Turcea, care a evocat momente dramatice din viaţa poetului: boala, suferinţa, moartea, poeziile dictate pe patul de spital, lumânarea de ceară de la cuvioasa Paraschiva.

„Cartea vorbeşte despre bucuria de a trăi în Hristos, despre credinţă, nădejde şi dragoste, despre mila pentru toţi sărmanii lumii, despre bunătate, blîndeţe, smerenia, despre iertare“, a mărturisit emoţională Lucia Turcea, mulţumind celor care au contribuit la facerea cărţii.

Cătălin Jeckel, directorul Editurii Doxologia, care trebuie felicitat pentru condiţiile grafice de excepţie ale cărţii, a arătat că „în 28 martie, anul acesta (2011) numărăm 32 de ani de la mutarea la cele veşnice a poetului Daniel Turcea.”

Au mai vorbit în continuare poetul şi preotul Sever Negrescu, despre fulgul de nea şi poet, poetul şi preotul Dorin Ploscaru, care a vorbit despre poezie ca act taumaturgic al lumii, lect. dr. Puiu Ioniţă de la Facultatea de Litere a Universităţii „Al.I.Cuza” din Iaşi, despre poezia mistică şi imnologică; prof. drd. Paula Sabău de la Colegiul „Sfîntul Sava” din Bucureşti, despre generaţia poetică a lui Daniel Turcea. Între alocuţiuni, Cvartetul de coarde „Finalis” a interpretat partituri de Mozart, actriţa Anca Ciubotaru de la Teatrul „Luceafărul“ din Iaşi a recitat din poemele lui Daniel Turcea. Elevii de la Colegiul Naţional „Octav Băncilă” din Iaşi au prezentat o expoziţiei de lucrări de grafică.

Ne-am bucurat de întîlnirea cu poeţii şi confraţii: Cornelia Leonte, Cassian Maria Spiridon, Lucian Vasiliu, Grigore Ilisei, Constantin Parascan, Petru Ursache.

În Nota asupra ediţiei citim: „În ajunul Bunei Vestiri din anul

2004, Lucia Turcea a donat Înaltpreasfinţitului Teofan manuscrisele

tuturor scrierilor poetului Daniel Turcea care au caracter religios, precum

şi alte scrieri ale acestuia (acte, scrisori, desene originale, caiete cu

însemnări, poezii dictate la spital, eseuri etc.) mărturisind că autorul şi-a

iubit nespus confraţii şi a dorit ca poeziile lui să le fie călăuză spre

mîntuire“.

Cu această ocazie, am primit de la Lucia Turcea încuviinţarea de a

publica în revista „Antiteze“ acest grupaj poetic.

SEMN DE CARTE

101 antiteze NR.1/2011

Cristian LIVESCU

Liviu Ioan Stoiciu, nou tratat despre frică

şi „stigmatul obârşiei“

„Cuprins de viscol pe dinăuntru,

îmbrăţişat pe/dinafară de o fiară“

Scriind despre volumul lui Liviu Ioan

Stoiciu La plecare (2003), cu câteva poeme

absolut cutremurătoare, emiteam părerea că el

marca nu încheierea unei etape, ci a unui întreg

ciclu creator în devenirea poetului, după care ar

fi fost greu de anticipat direcţia unei noi volute.

Era un fel de carte a despărţirilor de un univers

sensibil, a cărui uzură se simţea în emisia

acestui autor, exigent cu sine şi cu scrisul, luând

ca pretext ritualul morţii şi al înmormântării, al

trecerii între tărâmuri, fără consum pitoresc sau

etnografic, ci doar cu smerenia şi cinismul zădărniciei ca aliate, convins „că

nimic n-are sens:/ totul e o armură a formei/ neschimbate”. În definitiv, poezia

nu e altceva decât consum de trăiri şi încercări ale limitelor şi ne amintim că

fiecare volum semnat de Liviu Iona Stoiciu (originar din Dumbrava Roşie, jud.

Neamţ, n. 19 feb. 1950) întocmea o asemenea experienţă bine determinată, de la

reveriile de adolescent, la cantonul „de peste linie în barieră” Adjudu-Vechi,

până la „jurnalul de ospiciu” – ospiciul „noii lumi”, cu pacienţii lumii abia

alungate, unde „se lasă viitorul, ca întunericul”, sau „jurnalul animal”, acel

monolog al îndurării, al silnicei răbdări de a ne duce în cotidian cu sumedenie de

„fiare ale înaintării spirituale”, dacă acceptăm că suntem făcuţi din celule şi

organe gata mereu de luptă, de reacţii violente, „cu sufletul, inima şi mintea pe

post de câini care/ înghit hălci din/ amintirile dragi ale celor învinşi” (v. volumul

din 2000, Poemul animal).

Ipoteza noastră avea să se confirme: la scurt timp după La plecare,

poetul a publicat o masivă ediţie de 500 de pagini şi cu peste o mie de titluri, a

integralei operei, Cantonul 248 (Editura Vinea, 2005, seria Ediţii definitive),

oferind o panoramă retrospectivă, dar şi un fel de „rămas bun” spus unei

perioade creatoare, de un sfert de secol şi mai bine. A tras cortina peste propria

apocalipsă interioară, cum se amuza să-i spună unul din colegii ieşeni de

generaţie, încheiată ca la teatru, cu suprimarea celei mai nesăbuite dintre

102

„vocile” lăuntrice, învinse de aşteptarea în van a

luminii depline. Constantele acestei poetici se

conturau acum mai bine, mai pregnant: oralitatea,

remarcată de majoritatea comentariilor critice, nu

ca locvacitate schizoidă, ci pentru a sfida cu ea

confortul metaforic, contrapunându-i firescul

brutal şi ironic al rostirii discursive, sau – după

spusa lui N. Steinhardt – strădania riscantă de a

umbla „pe drumuri, printre obstacole verbale,

întrutotul neselectate, nerafinate”; apoi, postura de

„martor al dezastrului”, prelungită şi în scriitura de

după revoluţie, împrumutând ceva din verva

grotescă a personajelor lui Beckett, cu voluptatea

lor de a se hrăni cu absurd; dialog cu mitologiile,

cu arhaicul neaoş („restul, dintotdeauna, e doar o

repetiţie”), cu replicile lor în realul de azi, tehnică folositoare în a conferi

poemelor fundal parabolic şi o fină undă morală; intrarea în intimitatea

derizoriului, a bolgiei de la marginea provinciei; obsesia memoriei care, ca şi

frumuseţea unei femei, trebuie mereu întreţinută, provocată, admirată ca să

reziste erosiunii timpului; poetul ca intermediar între lumi, între cea aevea şi cea

ascunsă a „nevăzutelor”, emiţând necontenit mustrări şi „semne” ce merită

receptate ca instanţă morală; stăpânirea cu rafinament, am spune, a codului

subversiv-esopic, a trimiterilor veninoase spre politic, încât chiar şi unele poeme

„senine” păreau să inducă – prin încifrări şi voalări succesive – aluzii, valabile în

regimul trecut, dar culmea! şi astăzi („cu ochii suprapuşi: să dăm cuvântul lui...

pe/ tron, cu picioarele/ pe o pernă, în stânga/ cu un săculeţ cu bani, purtătorul de

călimări/ semnează/ cu dreapta/ textul în versuri al/ conferinţei/ pe care trebuie

să o ţie la căminul/ cultural:// da, da... tovarăşi, să dăm cuvântul/ lui dumnezeu

(îmbrăcat în/ loden): «foaie... », începe el, «foaie/ verde... » dar elementele/

duşmănoase, acuma, reprezentând în mod/ schematic/ animalele, împerecheate,

de tot felul, îl/ întrerup şi/ fluieră cu degetele în gură, enervând noua/ natură/

care, cu// pietre de grindină în mână tăbărî până/ şi peste cerealele sălbatice

(aşezate, nefericitele, în/ costumele lor luate/ pe cartelă, cuminţi pe scaune în/

sala de festivităţi, cu o/ pancartă « sfânt, sfânt, sfânt», membre şi ele ale/

întovărăşirilor/ pentru lucrarea în comun a/ pământului: legănate în vânt) şi

trosc!/ aoleu, nu mai facem (na,/ să vă săturaţi) şi le dădu/ inspiraţie...//

inspiraţie, taică, inspiraţie că...” (Cu ochii suprapuşi, din vol. Inimă de raze).

„Mă feresc de mine însumi şi la vârsta asta. Ca/să nu afle

subconştientul!”

Două voci textuale dominante incită mereu poezia lui Liviu Ioan Stoiciu

– una diurnă, a cotidianului „trăit”, autenticizat în fibra lui densă, brutală;

cealaltă e vocea fictivului, a coşmarului nocturn, aglomerată de vedenii, arătări

fantomatice, alienaţi funeşti în căutare de sens, bufoni, circari, siluete delirante

SEMN DE CARTE

103 antiteze NR.1/2011

de petrecăreţi, bocitoare, călăuze, vrăjitori. Începând cu Ruinele poemului

(1997), poetul vorbeşte frecvent de „poemul-închisoare”, „maşina de catastrofe”,

„corabia cu manuscrisele morţii”, „sicriul-carte”, „cuibul de bufniţe al Istoriei”,

„maşina metafizică” şi tot felul de asemenea construcţii ciudate care populează

imaginarul, ca o imensă scenă de întreţinut marea frică universală. După cum se

înmulţesc incursiunile în zonele morbidului, ajungând până la studiul măştilor

mortuare, al „icoanelor finale ale firii umane”, înainte de a fi îngropate.

Îndrăzneaţă ca viziune este ampla „amintire din vis-ospiciu”, cum o numeşte

LIS, care se referă într-o secţiune specială la M. Eminescu, de fapt o interpretare

asupra existenţei marelui poet, a „tainei” sale profunde – asta şi caută neobosit

autorul Singurătăţii colective: cheia unor taine criptizare – şi anume că în el „a

coborât definitiv un înger/ blond-ruginiu, cu acelaşi nume”, „Arhanghelul cel din

vis”, care i-a livrat „fantasii noui” şi plăcerea de a crea în suferinţă, cu riscul

unei „drame cosmice”. I-ar fi plăcut acestei voci nocturne să i se spună că e una

ezoterică, iscoditoare, „nebună” de luciditate, anume că „vede”, că are putinţa să

scotocească prin „depărtări” de zare, că desface hieroglife, aidoma şamanilor

lunatici în vârf de stâlpi („aşezat în/ tronul de pe ramura descrescătoare a zilelor

de odihnă la munte – nebunule! Nu-s/ nebun!/.../ Simte cum îi zvâcneşte sufletul:

în Canalul-de-scurgere, de la/ începutul începuturilor/.../ căţărat în copac” –

Cârnaţi dacă faci). Vorba lui Emil Cioran, cel cu manuscrisele lăsate pradă

servitoarelor, în beciul locuinţei sale pariziene: „Numai o minte plină de

crăpături, ca un zid vechi, poate avea deschideri către lumea de dincolo.”

În romanul Undeva în Sud-Est (Într-unu-s doi) din 2001, roman

compozit, labirintic, fără o idee prea clară, dar interesant prin topirea unor pagini

de jurnal şi modalitatea caleidoscopică (partea finală a suscitat chiar o pastişă în

cartea unui admirator de trenă, şi el poet), LIS încorporează la un moment dat o

piesă de teatru în două acte, „Feeria înălţării”, unde personajul principal,

Scriitorul, în chip de personaj faustic, se laudă astfel: „Vreau să scriu ceva

feeric, ceva care să mă elibereze de mine însumi şi să las mărturie urmaşilor mei,

viţeii la poartă nouă, ceva din lehamitea sfârşitului de mileniu. Că sunt Scriitorul

ajuns la al patrulea nivel al concentrării minţii... Posed arta de a gândi

împotriva mea. Sub biroul acesta, de la etajul I al blocului, pe care scriu, Infernul

şi-a deschis de două luni o răsuflătoare, cu scară interioară, care urcă până la

camera mea. Mă simt ca-ntr-un spital de nebuni. Infernul şi-a deschis o cârciumă

de lux cu program non-stop... E trecut de miezul nopţii. Totuşi am chef de scris.

Sunt obsedat de stafia unui personaj feminin cunoscut mie, de Doamna Sofia,

Dumnezeu s-o ierte, şi de fratele ei, decedaţi mai de mult... M-am gândit să-i fac

strigoi şi, cu puterea lor, să încerc să-i invoc şi pe alţi strigoi, să văd ce iese...

Doar e Noaptea Strigoilor...” Piesa continuă cu un fel de sobor al strigoilor, care

dau năvală pe fereastră, între care se strecoară şi Petrache Lupu (!!), „îmbrăcat

mocăneşte, în cămaşă de in, pieptar îmblănit, pantalon de dimie, clop negru pe

cap şi cu opinci”, oferindu-se să aducă vrerea Domnului între ţărani, iar mai apoi

Călugărul Inochentie, obsedat de foştii securişti aflaţi la putere prin mânăstiri, şi

Demonul, care se recomandă astfel: „Sunt Boala ta Psihică! Sunt aşa fericit că

104

am scăpat pentru un minut din închisoarea trupului tău împuţit, Scriitorule! Îmi

faci greaţă, eşti numai maţe scârboase, zgârci, fiere, acizi, flegmă, hemoroizi,

spermă, urină, sânge şi rahat! Eşti un animal domestic, spurcat, care nu merită

decât să crape...” Unele conexiuni se pot face între poezie şi paginile acestea

aluvionare, divulgând ceva din obsesiile „negre” şi nostalgiile acestui autor

neliniştit, plin de vedenii. Rămâne de domeniul certitudinii atenţia lui Stoiciu

acordată zonelor vâscoase, obscure, ale cunoaşterii.

„Sufletul tău era ba un zid mineral tăcut, ba un pom care gemea”

Interesează însă poate mai mult continuarea pe care şi-a găsit-o poetul,

după ediţia cuprinzătoare Cantonul 248, prin cele două cărţi publicate recent,

unde încearcă o ruptură pe cât cu putinţă cu creaţia anterioară, vrând să fie nu

neapărat altul, ci să nu mai semene cu cel ameninţat de rutină în anul 2005.

Bănuim că nu i-a fost uşor să-şi înnoiască ţinuta, tematic, dar şi formal-expresiv.

În volumul Craterul Platon (Vinea, 2008), speranţele sale se îndreaptă spre una

din vechile pasiuni ontice, acel „adânc” al personalităţii pe care de obicei nu-l

explorăm cum se cuvine, până la capăt şi în latenţele tainei sale. Stoiciu caută de

aici înainte căile, „fisurile” posibile spre profunzimile fiinţei şi citatul din Cioran

de mai înainte, cu „crăpăturile” în zidul misterului, acele „deschideri” pe care nu

totdeauna le luăm în seamă, spre a arunca un ochi măcar în dincolo-ul lumii, pe

modelul peşterii platoniciene, nu a fost deloc întâmplător. Poezia reţine acum

nenumărate căi de accesare a zonelor de taină, aflate în plin banal, în şuvoiul

vieţii obişnuite, exersând lecţia lui Mircea Eliade privitor la coïncidentia

oppositorum, despre erupţia de sacru în cele mai obscure şi mai copleşitoare

domenii ale profanului. Cartea devine o colecţie de asemenea străfulgerări, fante,

ecluziuni sau „cratere”, pe unde se poate comunica cu inefabilul, cu invizibilul,

cu secretul din spatele aparenţelor, alcătuind miracolul pur, în plenitudinea lui

autistă. Atenţia se apleacă spre mlaştina umană, spre inşii „slabi”, de toată mâna,

înfrânţi fără scăpare, abandonaţi de cursa socială: „mărăcini înfloriţi pe

acoperişul casei. «Aceasta/ este casa mângâietorului». Râdea. Vă daţi seama? Îi

vedeţi mărăcinii şi/ le auziţi freamătul? Le ghiciţi pofta de sânge? Ei/ sunt

mărăcinii pentru cununa celui/ învins. Râdea// mânzeşte – o făptură diformă,

fardată, în/ rochie de mătasă, scurtă, cu gâtul gros şi cu sânii atârnând, cu/ un coc

blond desfăcut mereu şi pe care ea îl/ refăcea rapid, altfel, cu nările roase – ne

părea cunoscută. Făcea pe/ ghidul? Deşi ştiam că ni se întâmplă mereu/ aceleaşi

lucruri.// Cine ştie din ce carte/ proastă, de vrăjitoare, megalit, recent răsfoită, a/

apărut... Ba a ieşit din casa mângâietorului – cu limba/ scoasă. Fiindcă/ îi ardea

gâtlejul, striga: «Nu aveţi otravă de băut?» Nu,/ am bâiguit noi, turiştii veniţi din

lumea/ celor care înţeleg,/ speriaţi -/ şi am fugit cu maşina. Că/ ne oprisem aici

deoarece în drum nu întâlnisem decât/ pustiul din suflet (spun unii), pustiul/ din

inimă (spun alţii).” (Pustiul din noi)

Un câmp de rapiţă, de pildă, locul unde a fost lichidat, după război, un

grup de deportaţi, poate deveni o „poartă spre o altă dimensiune”, emanând

SEMN DE CARTE

105 antiteze NR.1/2011

„frisoane de energie” pentru cei ce calcă prin lanul galben. Zidurile caselor

troznesc şi ele a strămoşi sau a întâmplări bizare, petrecute cu mulţi ani în urmă.

Crâşma sau locurile în care oamenii cinstesc un păhărel sau se adună la treburi,

sunt şi ele productive în dâre de patimi şi de moarte care n-a vrut să „moară” cu

totul, prin convocări de vii şi de spectre: „Cu lingurile de cireş în floare, ridicate

deasupra sufertaşelor: un/ grup de spălătorese în bluze largi, pestriţe./

Spălătorese ciripitoare: că/ e un cult al puterii iubirii fiecăreia dintre ele în aer...

Lumeee! Lumeee!/ Ce-i afară zugrăvit, înlăuntru-i viu şi natural – moştenit/ din

trecutul îndepărtat... Un ţigan îşi apropie arcuşul de o ureche, îl/ zbârnâie. Aici

unde tata, cinstind vecinii cu/ plosca de vin, îi invită: poftiţi să faceţi un bine să

veniţi până la/ mine. «Că fac azi botezăciune.»/ Îl aud: stăpâne, mai adă ş-un

câine. Ia mai tăceţi, fă...// Îţi spun că toate acestea au durat îndeajuns de mult. Că

între timp/ s-au aşezat. Şi că sunt atâtea feluri de civilizaţii. După/ foame,

mizerie, sclavie, umilinţă,/ prostituţie publică, neruşinare, frică de poliţia

politică... A fost un/ dezastru – şi nu s-a terminat: am/ fost asiguraţi că vârsta

scheletului nostru, în viitorul apropiat, va fi/ stabilită prin datarea restului de

frunze, spori şi/ polen descoperite în preajma scheletului... Oftează. În/ târâieli

de arcuş, apăsat când pe o coardă, când pe alta a scripcii.../ Spălătorese, în grup

pe furiş îşi/ şterg lacrimile. De unde au adunat atâta deznădejde?” (Lumeee!

Lumeee!) „Unora vor să li se ia din ceea ce văd, iar altora să li se adauge” –

spune undeva eul lucid, un fel de detector de „scurt-circuite”, supravieţuitor al

conjuraţiei care a răpus eul diurn, în favoarea celui consumator de spaime.

„Nu aveţi de ce să vă alarmaţi. Ăsta/ se crede Stalin...”

Contactul cu spaţiul originar nu s-a pierdut

– poezia subzistă din reminiscenţele copilăriei,

recuperând episoade şi inşi contemplativi, plutind în

altă dimensiune, „fermecaţi” în libertatea de a

„mima fiinţele supranaturale” în derizoriul anonim.

Scenele vin din viaţă, parcă dintr-o altă viaţă, au

paloare expresionistă, îndepărtând tuşele groteşti

sau ironice, abundente în vârsta anterioară;

confesiunea renunţă la efecte, contează pe mitologia

ei, venită dintr-o „presiune a toate câte sunt

înmagazinate/ în memorie şi a toate/ câte aşteaptă să

fie înregistrate, la rând, din afară” (Nu-mi găsesc

liniştea). Lumea se îndreaptă spre dezastru şi

singura scăpare, crede L. I. Stoiciu, este recuperarea

fărâmelor de miracol din sufocanta realitate

imediată. O secţiune a cărţii se intitulează chiar aşa:

Atenţie la coincidenţe, vorbind despre condiţia poetului ca „zeu decăzut al

locului” (!), despre incinta sufletului, o biată magazie părăsită de ţară, unde „sunt

lipiţi pereţii cu/ amestec de balegă de cal, pământ, lut galben, nisip/ şi pleavă:

106

amăbubte, poate, ale unor trăiri/ nesemnificative... Ale unor treceri dintr-o stare

în alta: de la bucurie la exasperare.” (Înlăuntrul sufletului); sau despre viaţa

adâncă a sufletului, consonând cu marea, „tot acel zgomot/ cosmic fundamental,

cu valurile mării/ lovind ritmic ţărmurile mele”; sau despre „fumul vieţii

arhaice”, care aduce până azi repetabila decepţie a celor mulţi, mereu „traşi pe

sfoară de conducătorul suprem” – şi multe asemenea coincidenţe, consumate

într-o maree de ispite, peste care se aude un glas multiplicat de la o epocă la alta:

„Mi-e frică.” Suntem vânduţi „potrivelilor”, blestemului coincidenţelor,

scrâşneşte poetul, revenit brusc în prezent din amorţeala adâncurilor: „ieri

Ceauşescu, azi altul ca el? Puţină istorie adevărată, domnilor. Hai noroc! În/

cutii tehnica de supraveghere a populaţiei./ Sonde care iau probe. Ţuică şi

ignoranţă. Aplauze. Temeneli ale zeului/ interior, la fiecare./ Stigmatul obârşiei,

că de la el ni se trage...” (Probe). Face ce face Stoiciu, după ce a părăsit

gazetăria, şi ajunge, ocolit, tot la poezia esopică, pentru cei veşnic „încovoiaţi

sub autoritate”, scrisă cu aceeaşi voluptate de a amalgama voci şi ere, spre a

spune printre rânduri năduful zilei.

„un popor dezolat, înapoiat, slab şi urât...”

Craterul Platon se vădea a fi o carte a amăgirilor. În continuarea ei, L. I.

Stoiciu a venit mai nou cu o continuare, în acelaşi ton, volumul Pe prag (Vale-

Deal) (Editura Cartea Românească, 2010), unde, pe o manşetă laterală a coperţii

se referă, de data asta explicit, printr-o profesiune de credinţă, la schimbarea de

atitudine prin care a trecut poezia sa: „Gândim fragmentar, sărim de la una la

alta, avem atenţia distributivă, ne concentrăm pe mai multe planuri deodată, dar

de fiecare dată păstrăm o coerenţă a firii, subterană. O gândire spontană, aflată

mereu pe prag, între şi între, care te trece pragul înainte şi înapoi (biografia îmi

e dominată de prag, de trecere, în timp şi spaţiu), între plus şi minus, raţional şi

iraţional. Aşa percep eu realitatea, înnoită natural, fragmentar (subînţelegând

însă întregul ei, fie şi suprarealist, abrupt, rupt): în secvenţe, elegii, ipostaze,

videoclipuri, acte de avangardă. Dacă suntem ceea ce gândim, n-ar trebui să fiu

luat şi eu aşa cum sunt? Am ars, într-o viaţă de om, etape la masa de scris, în

regula acestei gândiri pe prag.” Poemele se remarcă printr-o radicalizare a

discursului, cu aceeaşi decepţie lisiană, concentrată cu năduf în vorba: „Nimic

nu s-a schimbat. Totu-i la fel.” Vale-Deal, cu trimitere la imaginea blagiană cu

impregnaţia de mioritism a românilor în tot ceea ce fac, este noua „voce”

mizantropică a poetului, paznic pe meterezele visului, ca protest nocturn al

fiinţei: „eşti paznic, adormit pe arătură, o vreme, pe caniculă,/ gol, înconjurat de

tufe de bujori,/ călare pe grapa de mărăcini a bunicului, trasă de boi,/ eşti

îmbrăcat cu forţa în nuiele lipite/ cu lut, în formă de coş/ şi eşti rostogolit de

copiii din Adjudu-Vechi veniţi/ la canton, la vale: nuiele lipite cu lut, că/ eşti

rostogolit şi apoi ars! Vis în/ vis, Vale-Deal. Răcneşti,/ tresari violent, asudat, cu

durere de cap.// trezit la realitate cu adevărat, sau/ netrezit nici azi...” (Paznic).

Epoca l-a făcut pe Stoiciu să se „trezească”, regăsind coarda părăsită a poeziei ca

protest în actualitate. Lipseşte doar Virgil Ierunca să-i citească asemenea texte,

SEMN DE CARTE

107 antiteze NR.1/2011

cu glasul lui grav, apocaliptic, la Europa Liberă: „cu berze gălăgioase

clămpănind pe acoperişuri,/ vizavi, mai deschideţi un geam!/ Dar e al treilea

geam deschis, e curent. În sala/ mare a şedinţei consiliului,/ fumând ca turcii: ce

economisim, domnule?/ Economisim apa de ploaie, asta economisim: bea

repede/ din ceraşca de cafea. Când afară/ soldaţii noului regim se aliniază chiar

în acest minut: cum puteţi fi atât de calmi? N-a murit/ Ceauşescu. Părerea/ mea e

că trebuie să cumpărăm aur! Ba să cumpărăm/ ciorapi fosforescenţi: el, aplecat

deodată,/ îi priveşte ei picioarele pe furiş, ridicând faţa de masă,/ prefăcut că-şi

caută pixul scăpat/ din mână, «un ofiţer îi ţine căpăstrul»... Vreţi să/ ne ducem

toţi la balamuc? La naiba,/ impulsurile electrice nu ating unele regiuni de

pământ/ bătut pe nuiele împletite, regiuni/ ale creierului: «ascultaţi foşnetul

cortinelor»... Ea// focoasă îi mai spune lui o dată/ că are acasă o broscuţă de

acum 40 de milioane de ani/ într-un chihlimbar! Nu se poate... Vii s-o vezi?/ S-a

mai liniştit. Afară,/ acum, soldaţii bat pas de defilare...” (Dictatură militară).

După un întreg ciclu de creaţie, de 11 volume de poezie şi o revoluţie la

care a participat activ, pe baricade, Liviu Ioan Stoiciu s-a întors, iată, la ceea ce

ştie să scrie mai bine, mai autentic – poezie cu „şopârle”, cu subînţelesuri, cu

puncte-puncte, despre lumea de azi, despre viaţa de azi. Şi-i dăm dreptate: totul

este repetabil în rotativa lumii! Cei din juru-i s-au schimbat, sunt cu totul alţii

decât cei de acum două-trei decenii... Mai merită citit ceva: „<<ori ei, ori noi!>>,

aude repetat glasul/ acela piţigăiat de la miting./ Miting pe care părea aşternut un

val de umiditate./ Au fost distruşi cei mai buni dintre/ noi! Bateţi toba... Am/ fost

aduşi la sapă de lemn, «Jos comunismul!»/ Că se treziseră mâhniţi: chiu şi/ vai ,

ce-i, aoleu, dar cum, uite, astă noapte...// Împodobiţi cu covoare/ populare, ieşiţi

în stradă la afumat şunca: oameni/ nevinovaţi, Vale-Deal întreabă jandarmii/

dacă puştile acelea ale lor/ pentru făcut ordine nu ar putea sluji la prezentarea/

onorului... În// faţa protestatarilor: cu o anume sfială, îndrăcind/ ritmul

neliniştii... Unii/ cu capul spart, plini de sânge, îşi pansează/ rănile cu baligă,

alţii, scoşi/ din cutie, cutremuraţi de milă, de oroare, de revoltă,/ ar da orice să se

sinucidă. Arestaţi. Cu// sentimentul că unii/ depind de alţii, de pe o zi pe alta.”

(Unii depind de alţii).

Pe prag, tulburătoarea carte a lui Liviu Ioan Stoiciu, face un semn că

poezia noastră s-a „trezit” din letargia ei mioritică.

108

CHIPUL LUI DUMNEZEU

Fraţii Bogdanov, oameni de ştiinţă,

doctori în fizica teoretică (Igor) şi în

matematică (Grişka), ambii profesori la

catedra de cosmologie a Universităţii

Megatrend din Belgrad, au publicat de

curând o carte tulburătoare: Chipul lui

Dumnezeu. Încercând să găsească originea

Universului şi totodată a fiinţei umane,

autorii identifică în Creaţie intervenţia lui

Dumnezeu. Volumul este însoţit de

comentariile a trei laureaţi Nobel care sunt

de acord cu formulările autorilor şi le susţin

ideile aflate la interferenţa dintre religie şi

ştiinţă. Redăm unul dintre capitolele cărţii

care se află în pregătire pentru o variantă

românească. (V. R.)

…Vi s-a întâmplat, cu siguranţă, ca

într-una din zile să vă întrebaţi, la voia întâmplării, fără să gândiţi prea mult:

cum să fac să întrezăresc, fie şi pentru o clipă, chipul lui Dumnezeu, în lumea

noastră imediată? Cum să ştiu, dacă „ceva“ sau, şi mai bine, „cineva“, există în

spatele acestei maşinării imense care este Universul? Un spirit „infinit superior

faţă de om“, cum i-a scris Einstein, într-o zi a lui 1936, unui copil.

Să judecăm o clipă ca şi Einstein şi, mai la modul general, cum fac

oamenii de ştiinţă. Ceea ce îi interesează din natură, asupra căreia lucrează zi şi

noapte, este să ştie ce sunt aceste legi.

De exemplu, fulgii de zăpadă. Ei au forme foarte diferite. Dar, fără

excepţie, toţi au 6 colţuri. Nici 4, nici 5. Sau şapte. Şi atunci, de ce 6? Doar toţi

provin din apă. Cine a hotărât astfel? Altă „lege“ ciudată. Culegeţi câteva

margarete de pe câmp şi număraţi-le petalele. Prima are 5, alta 13, şi încă una 8.

Dar niciodată nu veţi găsi o margaretă cu 7 petale. Sau 17. De ce? Pentru că

numărul petalelor unei flori nu este hotărât la voia întâmplării. În realitate, există

SPECULUM

109 antiteze NR.1/2011

o lege matematică ascunsă în adâncurile florii. Dar, din nou, de unde vine legea

asta?

Ca să ştim mai multe, să revenim la prima lumină a Universului. Cum

ne-a învăţat Robert Wilson, ceea ce este uimitor în această rază a începutului

tuturor timpurilor este regularitatea ei, care ţine de miracol. Temperatura ei de

fond nu se abate decât cu o fracţiune infimă de grad la 100.000. O deviere

nesemnificativă care ar putea fi comparată cu căldura derizorie pe care am

resimţi-o dacă cineva ar aprinde un chibrit pe lună! Cum să explicăm un

asemenea „reglaj“ atât de fin?

Ştiţi că în Univers există patru forţe. Două acţionează de la noi până la

infinit, adică din camera noastră până la stelele şi galaxiile cele mai îndepărtate:

forţa de gravitaţie (care face să nu zburăm din fotoliul pe care stăm) şi forţa

electromagnetică (cea care luminează paginile din faţa noastră şi face ca fotoliul

pe care stăm să nu se risipească în particule de praf). Celelalte două? Se află în

infinitul mic: forţa slabă (fără de care soarele n-ar putea străluci) şi forţa dură

(cea care „lipeşte“ particulele elementare în interiorul nucleului atomic).

Şi aici intervin valori a căror reglare apare ca supranaturală. Astfel, dacă

forţa dură are valoarea 1, aceasta este urmată de forţa electromagnetică de 137

de ori mai mică (nici 138, nici 135) şi apoi de forţa slabă, de un milion de ori

mai mică decât vara sa dură şi, în fine, gravitatea, care se prăbuşeşte într-un hău

şi este de 1000 de miliarde de miliarde de miliarde mai mică decât forţa

nucleară. Cum se explică această coborâre nemaiauzită, de 39 de ori (nici de 40

sau 38) de ordini de mărime? Corecţia ne dă cu atât mai multă ameţeală cu cât o

regăsim în alte 30 de constante pe care se sprijină orice realitate de-a noastră, de

la grăuntele de praf de pe mâneca hainei noastre şi până la miliardele de stele din

Calea Lactee.

Fără aceste faimoase constante universale – oricât ar fi, în fapt, de fără

valoare precizabilă – nici florile, nici câinii sau pisicile şi nici o altă fiinţă, nici

lumea noastră, nici Universul însuşi, nimic n-ar avea vreo şansă de a exista. Este

ceea ce l-a determinat pe celebrul savant englez Stephen Hawking, ţintuit în

fotoliul său de metal, cu ochiul fixat pe lume, să scrie în cartea sa, Scurtă Istorie

a Timpului: „Legile ştiinţei, aşa cum le cunoaştem în prezent, conţin unele

numere fundamentale, precum sarcina electrică a electronului sau raportul dintre

masele protonului şi ale electronului. Remarcabil este că valoarea acestor cifre

pare să fi fost foarte fin corectată ca să facă posibilă dezvoltarea vieţii“.

…

În 1998 am avut mai multe discuţii captivante cu un oarecare Alexander

Polyakov, un savant rus de la Universitatea Princeton (unde s-au aflat, înaintea

lui, alţi mari eroi ai Big-Bangului, precum Einstein, Dicke, Wilkinson, Peebles,

Penzias şi mulţi alţii). Acest teoretician, laureat al medaliei Dirac (una dintre

cele mai înalte distincţii în fizica teoretică), a exercitat o influenţă profundă şi

durabilă asupra a numeroase frunţi ale fizicii teoretice actuale. În particular, el

este primul care a stabilit, în 1975 (în acelaşi timp, dar independent de laureatul

110

Nobel, Gerard‟t Hooft), natura acestor ciudate „pseudo-particule“ care ar putea

exista nu în timpul real, ci în timpul imaginar (un alt timp pe care fizicienii îl

consideră „fix“ şi pe care îl aflăm aproape de originea Universului). Or, când se

mai afla în Uniunea Sovietică, la Institutul Landau, iată ce afirma acest

Polyakov: „Noi ştim că natura este descrisă drept cea mai minunată dintre toate

matematicile posibile, pentru că Dumnezeu este cel care a creat-o“.

Poate că de aceea lucrurile din natură – un splendid apus de soare sau

inima unui trandafir – ne oferă uneori senzaţia fugară că un ordin, o inteligenţă

insesizabilă dar binevenită este prezentă, ocupată să facă să se rotească

nenumăratele rotiţe ale lumii, vizibile sau ascunse. Pentru ca, după o clipă,

această certitudine să se risipească.

Atunci?

Să ne întoarcem pentru o clipă la Einstein. În 1929, el a primit o

telegramă neobişnuită, semnată de rabinul New-York-ului, Herbert S. Goldstein,

care-l întreba, negru pe alb, dacă crede în Dumnezeu. Treaba era serioasă pentru

că rabinul însuşi fusese chestionat ceva mai înainte de către cardinalul

O‟Connel, influent prelat al Bostonului, despre acelaşi subiect. Foarte alarmat,

ecleziastul ameninţa să sesizeze Vaticanul, pe motiv că relativitatea „răspândea

un dubiu universal asupra lui Dumnezeu şi asupra Creaţiei“. Pe scurt, aceasta

favoriza „apariţia înspăimântătoare a ateismului“. Cardinalul O‟Connel era

mâhnit. În mai puţin de treizeci de cuvinte, dornic să-şi calmeze interlocutorul,

Maestrul s-a grăbit să-i trimită acest răspuns devenit celebru : „Cred în

Dumnezeul lui Spinoza, dar nu într-un Dumnezeu care s-ar preocupa de faptele

şi gesturile fiecăruia“.

Nu i-a trebuit mai mult rabinului Goldstein, de-a dreptul fericit, ca să

înceapă să repete că în ceea ce-l privea pe Einstein, acesta nu era, evident, un

ateu. Cum acesta din urmă prefera să păstreze tăcerea cu prudenţă, a socotit

necesar să adauge o trăsătură finală: „Dacă este împinsă până la concluzia sa

logică, teoria lui Enistein ar putea aduce omenirii o formulă ştiinţifică pentru

monoteism“.

Fără îndoială că părintele relativităţii nu aştepta mai mult şi, mai serios,

în mai multe reprize, el i-a mărturisit laureatului premiului Nobel pentru fizică,

Paul Dirac, el însuşi foarte tulburat de corecţia marilor constante, că valoarea

acestora nu erau stabilită la voia întâmplării. Şi cu siguranţă împins de această

convingere, făcea acest adaos: „Aş vrea să ştiu cum a creat Dumnezeu lumea.

Nu sunt interesat de un fenomen sau de un element ori de altul; vreau doar să

cunosc gândirea lui Dumnezeu ; restul nu reprezintă decât detalii“.

Dumnezeu!

Este o întâmplare? Este ultimul cuvânt ales de către Hawking ca să

încheie scurta sa Istorie a Timpului. Acolo el se întreba, printre altele: de ce

exista Universul? Şi răspunsul său avea de ce să surprindă : „Dacă vom găsi

răspunsul la această întrebare, va fi ultimul triumf al raţiunii umane. În acel

moment, noi vom cunoaşte gândirea lui Dumnezeu“.

SPECULUM

111 antiteze NR.1/2011

Cu Einstein şi Hawking, la o jumătate de secol distanţă unul de celălalt,

iată-ne faţă în faţă cu această frontieră niciodată atinsă, care-l separă pe

Dumnezeu de Ştiinţă. Pentru unii, aceasta ar putea deveni orizontul cercetării

ştiinţifice a secolului XXI, cum afirmă marele teoretician american Freeman

Dyson, unul dintre colegii lui James Peebles de la Princeton : „Provocarea ar fi

să citim gândirea lui Dumnezeu“. Ca să ştim pentru ce Universul există? De ce

este aşa cum este? De ce este mai mult decât nimic? Cum a fost creată lumea?

…

Veţi ajunge să vedeţi brusc care este surpriza. Aceea a unei legături

strânse între creaţia Universului şi, din spatele lui, invizibilul ei creator. În

numele cui? Al vechiului principiu al cauzei şi efectului, un prilej de bucurie

pentru spiritualişti şi un bolovan pentru atei. Altfel spus, nu există efect fără

cauză. De aceea Jean Guitton ne-a făcut să înţelegem cauza de la originea

cauzelor, căutând „chipul lui Dumnezeu“.

Dar până unde vom ajunge? Către ceva total necunoscut. O cauză

primordială care, după laureatul Nobel Arno Penzias, nu se plasează în

Universul nostru: „ceea ce am descoperit era o radiaţie cunoscută pentru care nu

există nici o sursă continuă în Univers“.

Şi iată-ne în faţa ultimei întrebări: Dacă această „sursă necunoscută“ de

unde naşte variaţia fosilă (şi cu ea tot Universul) nu există aici şi acum, unde s-o

căutăm? În mod natural, înainte de Big Bang. Acolo unde energia şi materia nu

există încă. Poate în acest spirit pe care Penzias l-a precizat apropo de naşterea a

tot ce există: „Este o creaţie pornind din nimic. Apariţia, pornind de la nimic, a

Universului nostru“.

Un sfert de secol după Penzias, John Mather pune, la rândul său, o

întrebare: „Ce s-a petrecut în momentul Big Bang-ului? Şi poate chiar înainte?“

Or, fragmente de răspuns ne aşteaptă în miezul primei lumini. De unde

entuziasmul lui George Smoor faţă de scânteia primordială : „Trebuie să urcăm

în urmă, până la creaţie, să privim apariţia spaţiului şi a timpului, a Universului

şi a tot ce este înăuntrul lui. Dar să vedem în acelaşi timp şi amprenta celui care

a făcut totul“.

Fie. Dar cine? Ce? Care este deci această cauză care ar fi lucrat din afară

ca să existe Universul nostru? A lăsat vreo amprentă? Acum mai bine de un

secol, fizicianul german Max Planck, legendarul fondator al ştiinţei infinitului

mic, a riscat să pronunţe: „Toată materia îşi găseşte originea şi există în virtutea

unei forţe. Noi trebuie să presupunem îndărătul acestei forţe existenţa unui spirit

conştient şi inteligent“. Şi poate chiar, cum scriu Stephen şi Hawking trei sferturi

de secol mai târziu, prezenţa, înaintea Bing Bang-ului, a unei „fiinţe

responsabile de legile fizicii“.

Nici un dubiu: trăim într-o epocă revoluţionară. Marile întrebări nu s-au

schimbat. Dar „marile răspunsuri“, se transformă irezistibil. În mod deosebit, de

puţină vreme se naşte o nouă ştiinţă: ştiinţa informaţiei. Ce începe ea să ne

spună? Că lumea energiei şi a materiei se sprijină pe o altă lume, invizibilă dar

112

determinantă: lumea informaţiei. Aşa cum lumea vie ascultă de această

informaţie, care este codul genetic. Ceea ce desemnează Smoot când lansează,

apropo de Univers: „evoluţia lui este înscrisă încă de la începuturile sale, într-un

fel de ADN cosmic dacă vreţi“. Or, cercetarea a ceea ce a putut să se producă

odată cu Bing Bang-ul ne va conduce către o idee foarte apropiată: după noi,

ceva ca un cod genetic ar putea exista, un fel de „cod cosmic“ care reglează,

încadrează şi corectează apariţia Universului şi evoluţia lui. În acest cadru nou,

ceea ce Planck numeşte „spirit“ beneficiază de o iluminare surprinzătoare, graţie

căreia începem să vedem rolul posibil jucat de informaţia din punctul zero,

înainte chiar de naşterea fizică a Universului nostru.

Dar noi începem abia să întrevedem aceste resurse atât de noi, pe care ni

le oferă ştiinţa. Aceste mari întrebări evocate mai sus încep astăzi să se deschidă

pe o uimitoare „metafizică experimentală“, posibilă prin aceşti astronomi din

metal care, din hăul spaţial, sondează trecutul îndepărtat până la origine.

Acum, la drum! Călătoria noastră promite să fie pasionantă şi începe

chiar din primii ani ai ultimului secol.

(Traducere din limba franceză de Virgil RĂZEŞU)

Dan IACOB

Constantin Noica, între predanie şi preluare

După 1989, figura filosofului Constantin Noica (1909-1987) a revenit,

alături de aceea a colegilor de generaţie – Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen

Ionescu, Mircea Vulcănescu – în dezbaterea publică, în orizontul celor însetaţi

de Adevăr, Bine şi Frumos. Unii îi cunoşteau dinainte pe cei amintiţi, mai ales

sub latura creaţiei, alţii îi descopereau acum, iar editurile nou apărute s-au

întrecut în a le tipări cărţile.

A venit apoi, după momentul euforic, valul contestatarilor, valul

demitizării, a venit numărul din Revista 22 în care Eminescu era privit prin

prisma omenescului, prea omenescului, ca să folosim o butadă a lui Nietzsche.

Nimeni nu a scăpat fără a fi trecut prin furcile caudine ale noii receptări, marcate

de duhul ce ne-a locuit după revoluţie. Perioada de tăcere impusă de dictatura

comunistă era de domeniul trecutului şi văzduhul românesc se umpluse, deodată,

de cuvinte. Câte din ele erau ziditoare, s-a văzut mult mai târziu.

Este ştiut că mentorul generaţiei interbelice de care vorbim a fost

profesorul Nae Ionescu, în a cărui operă, mai bine spus în a cărui gândire, pentru

că filosoful îşi ţinea cusurile universitare fără a se îngriji prea mult de editarea

lor, tema naţională ocupa un loc central. De la afirmaţia tranşantă suntem

ortodocşi pentru că suntem români şi suntem români pentru că suntem ortodocşi,

SPECULUM

113 antiteze NR.1/2011

la încercarea de a creiona profilul neamului românesc, gândirea lui Nae Ionescu,

numită şi trăirism, poartă pecetea naţională. După formarea României Mari, în

anul 1918, elita culturală românească a încercat să dea un fundament, un temei

filosofic, poetic, teologic, artistic, cu alte cuvinte a încercat să dea un cer nou,

alcătuirii de pământ care era România de atunci. În anul 1907 apăruse lucrarea

lui D. Drăghicescu Din psihologia poporului român, apar apoi trilogiile lui

Lucian Blaga, Getica lui Vasile Pârvan dar şi Dacia Preistorică semnată de

Nicolae Desunşianu, studiile de sociologie ale şcolii lui Dimitrie Gusti,

Nostalgia Paradisului a lui Nichifor Crainic şi volumele teologului Dumitru

Stăniloae. În perioada interbelică debutează Cioran, Eliade, Noica, Vulcănescu,

Ionescu iar multe din paginile lor poartă pecetea temei naţionale. Toţi au fost

oameni de dreapta, iar tema naţională nu poate lipsi din orizontul de gândire al

unui asemenea om. În ceea ce-l priveşte pe Noica, el are o carte cu titlul Pagini

despre sufletul românesc, iar publicistica sa interbelică, reeditată în trei volume

şi mai ales culegerea de eseuri şi studii din perioada 1927-1947 – Echilibrul

spiritual – oglindeşte clar această temă. Între eseurile şi studiile de atunci

regăsim titluri precum Problema echilibrului spiritual (1929) Logica naţională

(1930), Filosofia naţionalismului (1938), România de totdeauna (1940).

Ne punem întrebarea, luând ca exemplu cazul filosofului Constantin

Noica, care a fost mesajul lui de adâncime şi cât din acest mesaj a fost dus mai

departe de discipoli?

În anul 1998, Editura Humanitas publica volumul Filosofie şi

naţionalim. Paradoxul Noica, semnat de Alexandra Laignel-Lavastine, prima

analiză de adâncime a gândirii filosofului român, volum ce a stârnit vii

dezbateri. După părerea autoarei, opera filosofului de la Păltiniş este sfâşiată

între tematica Europei şi chestiunea românităţii, tema naţionalismului ca etică a

„autenticităţii“ fiind mediată decisiv de întâlnirea cu profesorul Nae Ionescu.

Gabriel Liiceanu observa la rându-i, într-un studiu publicat înainte de 1989,

pendularea filosofului între tema naţională şi cea europeană, lucru ce se poate

observa lesne parcurgând titlul cărţilor pe care le-a scris.

În anul 2007, aceeaşi editură publica volumul Noica şi mişcarea

legionară, semnat de Sorin Lavric, volum care aducea în prim plan, între altele,

şi tema românismului, a naţionalismului. Asemenea celeilalte cărţi şi aceasta a

stârnit reacţii pro şi contra, dezbateri, demonstrând faptul că mediul cultural

românesc este sensibil la astfel de abordări. Dincolo de aceste reacţii şi

dezbateri, ne întrebăm în ce măsură tema naţională prezentă în opera filosofului

de la Păltiniş a trecut şi în orizontul căutărilor discipolilor lui, în special al lui

Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu.

Se ştie că filosoful a primit dreptul de a publica în a doua jumătate a

anilor „60, pentru că tema lui naţională se suprapunea peste abordările

naţionaliste ale puterii comuniste de atunci. Dar cărţile lui Noica în care se

regăseşte această temă nu trebuie privite ca o concesie făcută conjuncturii

politice, ci ca o continuare a unor preocupări de tinereţe. Deşi preocupările lui

filosofice au cuprins întregul câmp al filosofiei, de la gnoseologie, filosofia

114

culturii, axiologie şi antropologie filosofică la ontologie şi logică, de la istoria

filosofiei la filosofia sistematică, de la filosofia antică la cea contemporană, cred

că tema naţională, tema sentimentului românesc al fiinţei, străbate ca un fir roşu,

ca o pânză freatică de adâncime, întregul lui sistem de gândire, chiar dacă, de

multe ori, acest lucru nu este exprimat explicit. La Noica naţionalismul,

românismul, este o pecete de neşters, ce nu poate fi atinsă de conjunctura

timpului. Felul lui de fiinţă purta pecetea inconfundabilă a naţionalismului, dar

discipolii nu au avut organ, ca să folosesc tot o vorbă a filosofului, pentru

această dimensiune a fiinţei româneşti. Dealtfel, firescul iubirii de neam a

aparţinut întregii generaţii din care filosoful a făcut parte.

Acum, după mai bine de două decenii de la trecerea lui la cele veşnice,

putem spune că discipolii săi nu au preluat decât pojghiţa sistemului său de

gândire. Nici unul din ei nu a fost pregătit să preia tema naţională, nici înainte de

1989, pentru că ea apărea disimulată în opera filosofului, dar mai ales după

1990, când am început să ne deschidem către valorile democtraţiei europene,

culminând cu aderarea la U.E. din anul 2007.

Dacă trecem în revistă cărţile publicate după anul 1990 de cei mai

importanţi discipoli ai filosofului – Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu – găsim

următoarele titluri: Limba păsărilor; Chipuri şi măşti ale tranziţiei; Despre

îngeri; Obscenitatea publică; Despre bucurie în est şi în vest şi alte eseuri;

Note, stări, zile; Despre frumuseţea uitată a vieţii (cărţi semnate de Andrei

Pleşu) şi Declaraţie de iubire; Cearta cu filosofia; Uşa interzisă; Scrisori către

fiul meu; Despre ură; Despre minciună; Despre seducţie; Întâlnire cu un

necunoscut (cărţi semnate de Gabriel Liiceanu). Mai nou, în emisiunea

duminicală 50 de minute de pe programul 1 al Televiziunii Române, Andrei

Pleşu şi Gabriel Liiceanu abordează teme care sunt în prelungirea cărţilor

amintite: despre iubire, despre cum vorbim, despre toleranţă, despre cei neştiuţi,

despre trufie şi orgoliu, despre miracolul întâlnirii, despre prostie, despre

parabolele Mântuitorului. Sunt teme de interes general uman, tratate la un nivel

intelectual înalt, dar sunt teme care, după părerea mea, nu pun punctul pe i.

În timpul comunismului se dădeau doctorate ori se scriau cărţi despre

perioada lui Mihai Viteazu, a lui Ştefan cel Mare, sau a altor domnitori, dar nu

se puteau atinge temele sensibile: adevărata istorie a Partidului Comunist,

decapitarea elitei româneşti de după anul 1944, libertatea de expresie, drepturile

omului.

Am sentimentul că şi astăzi tema sensibilă a identităţii româneşti, a ceea

ce avem de făcut ca să nu dispărem ca neam, promovarea marilor creatori

patrioţi, de la Mihai Eminescu la Constantin Noica, punând accentul pe

românismul operei lor, sunt puncte fierbinţi pe care elita noastră culturală, în

rândul căreia discipolii filosofului de la Păltiniş ocupă un loc de frunte, le

ocoleşte.

Cum ar fi reacţionat oare Constantin Noica citind cărţile publicate de

autorii amintiţi după anul 1990 sau urmărind emisiunile cu ei? Când, în anul

1986, l-am vizitat la Păltiniş mi-a spus, la un moment dat, că nu se poate face

SPECULUM

115 antiteze NR.1/2011

nimic pe linia susţinerii neamului când ai tancurile ruseşti la graniţă. Noica a

ales în toţi acei ani rezistenţa prin cultură, dar vremurile acelea au trecut iar noi,

românii, am încercat după revoluţie să reînnodăm firul rupt în august 1944. Am

uitat însă repede că perioada interbelică a gravitat în jurul temei naţionale, marile

figuri de atunci ale culturii şi spiritualităţii româneşti, între care şi Constantin

Noica, năzuind să contureze un cer românesc.

Desigur, nimeni nu-ţi poate oferi în dar mai mult decât are, iar teme

precum românism, ortodoxie, neam, trebuie să te locuiască asemeni unor flăcări,

iar nu să fie teme de şcoală, teme exterioare.

Pendulăm astăzi între o Europă pe care riscăm să o primim ca pe o

formă fără fond, şi pecetea naţională. Dacă o vom pierde sub tăvălugul nivelator

al globalizării, al drepturilor omului, al toleranţei prost înţelese, riscăm să

dispărem ca neam.

Cred că opera filosofului Constantin Noica, în rând cu aceea a generaţiei

lui, trebuie recitită acum, la început de secol şi de mileniu, scuturată de accentele

ce ţin de duhul unuia sau altuia din momentele istoriei, spre a nu pierde ţinta, pe

apele mişcătoare care ni se întind în faţă. Şi mai cred că, dacă ar fi putut asista la

spectacolul elitei noastre culturale de după 1989, Noica n-ar fi fost mulţumit cu

ceea ce ar fi citit, ar fi văzut la televizor ori ar fi auzit la radio.

Facem des apel la vârfurile generaţiei interbelice dar, în fapt, nu am fost

vrednici să le preluăm idealurile, neodihnirea de fiinţa neamului românesc.

Suntem în stare să abordăm cu inteligenţă, cu umor, cu detaşare ori cu resemnare

temele etern umane sau metehnele românului, dar nu mai suntem locuiţi de

flacăra în stare să determine, ca să folosesc o formulare a lui Emil Cioran,

„schimbarea la faţă a României“.

Şi, în acest context, ne punem întrebarea: Ce am preluat, de fapt, din

predania unui filosof de tăria lui Constantin Noica, ori din predania colegilor lui

de generaţie?

Se pare că doar pojghiţa!

116

Mădălin Roşioru

AN AMERICAN ORIGINAL

Mădălin Roşioru (n. 15 noiembrie 1976) este prozator,

traducător, eseist, jurnalist cultural, doctor în filologie cu o teză în limba

franceză despre poezia lui Charles Baudelaire.

Norman Edward Walter Bletcher Ian

Emmett al VII-lea, zis şi Norm, n-a cunoscut femeie

până la douăzeci şi cinci de ani. Asta e puţin spus:

nici n-avea unde. Locuia împreună cu unchiul său

din partea mamei aproape de vârfurile munţilor, pe

un podiş înalt, pietros, învrâstat cu mici petece de

iarbă pipernicită, adesea împresurat de nori, fapt

pentru care şi părea aşa de aproape de cer, şi în

tovărăşia celor şase câini şi a celor trei sute de oi pe

care le creşteau din moşi strămoşi (de fapt doar de

pe vremea lui Norman Edward Walter Bletcher Ian

Emmett Întâiul, dar fără Întâiul, zis şi Norm, care

venise cel dintâi în Lumea Nouă, cu gând de

căpătuială, şi întemeiase gospodăria ce se păstrase

aproape neschimbată până în ziua de azi).

Şi nici n-avea când: munca de la stână nu-i deloc uşoară. Copilăria şi

adolescenţa îi mirosiseră a oaie. Nu aveau nici măcar un aparat de radio, necum

televizor cu antenă pentru satelit. O dată pe săptămână, unchiul său cobora în

vale cu camioneta, plină ochi de brânză, lapte, smântână şi unt. Venea cu bani,

motorină pentru generatorul de curent care alimenta mulgătoarele şi oarece veşti,

pe care le dezbătea, sec şi posac, cu unicul său nepot. Nu se întâlneau decât cu

pădurarii şi, rareori, cu câte un turist rătăcit. De la un călugăr rătăcitor, îmbrăcat

în portocaliu, învăţase să citească şi să scrie, într-o vară, şi cam atât. Tot atunci

mâncase pentru prima şi ultima dată mandarine imperiale. De atunci, tot citise şi

recitise puţinele cărţi găsite în pod, printre care Învăţăturile lui Neagoe Basarab

către fiul său Teodosie traduse în engleză de Sir Preston Archibald Scott şi un

manual de grădinărit subacvatic scris de un anume Socrate, cine va fi fost şi

acela. Şi, desigur, o revistă pentru femei adevărate (aşa scria), din care învăţase

PROZĂ

117 antiteze NR.1/2011

la perfecţie ce-şi doresc femeile (un secret astăzi de mult pierdut), sau regulile de

bază ale unui epilat corect, precum şi adevăratele taine ale măştii faciale cu

esenţă de castraveţi de Virginia.

În ceva mai puţine cuvinte, era cu adevărat un inocent, nu cu mult diferit

de oamenii blănoşi care coborau din când în când, de foame, de pe crestele

muntelui şi le furau câte-o oaie rătăcită: zărise câţiva, de la o distanţă sigură,

minunându-se mai apoi de mărimea urmelor pe care le lăsau în zăpadă, mai mari

chiar decât cele de urs grizzly, de care mai văzuse până atunci, dar, de vorbit, nu

vorbise cu niciunul. Ar fi avut câte ceva de spus. Vorbea doar cu oile, de

plictiseală, pe coasta muntelui, sprijinindu-se cu bărbia într-un băţ noduros, în

propriul său pumn sau în palma dreaptă, şi, chiar mai rar, cu unchiul său cel

ursuz. Dar nici măcar oile nu păreau să-l bage cine ştie ce în seamă… Poate

pentru că n-avea un sfanţ în buzunare.

Într-o zi, la puţină vreme după ce împlinise douăzeci şi cinci de ani, un

lucru straniu de tot începu să li se întâmple tocmai oilor lui.

Nu se ştie ce păscuseră sau ce fusese în apa de ploaie băută, că începeau

întâi să se îngălbenească, apoi să se umfle mai să le plesnească blana, încetul cu

încetul, până se ridicau în văzduh şi le lua vântul, ducându-le care-ncotro. O

vreme mai erau în stare să pască, pentru că botul se ridica, din cauza greutăţii,

ultimul de la pământ. Când îşi văzu pentru prima oară turma ţintuită cu dinţii în

iarbă şi cu cozile în sus, împroşcându-şi căcărezele în toate părţile, îl bufni râsul.

Căcărezele se spărgeau în aer, eliberând diverse note muzicale. Turma pierea pe

muzică, frumos şi demn. Dar unchiul său nu era mulţumit deloc, posomorându-

se şi mai tare ca de obicei.

Veneau vremuri grele: ce viaţă e asta fără oi? O vreme le ancorară cu

greutăţi legate de picioare, ca pe puşcăriaşi. Dar nu aveau atâtea obiecte grele în

gospodărie, iar oile oricum slăbeau pe capete şi nu mai dădeau nici lapte, aşa că

se hotărâră să le taie şi să le vândă puţinul de carne rămas pe oasele pline de aer,

ca mâncate de pe dinăuntru de o boleşniţă necunoscută, şi blănurile aurite, mult

mai uşor acum de desprins de pe stârvuri ori de vândut. Pierise în cele din urmă

şi mirosul de oaie, înainte impregnat în toate cele, ca dus de vânt.

După ultimul transport în vale, unchiul se îmbolnăvi de inimă rea, ca şi

câinii, care se stinseră de alean, cu ochii bleojdiţi spre cer, iar Norm prinse să se

neliniştească din ce în ce mai tare, la gândul că va rămâne singur pe lume… Nu

se simţea câtuşi de puţin pregătit pentru asta. De fapt, nu era pregătit pentru mai

nimic. Habar n-avea ce i se pregăteşte, ori ce-i va mai rezerva soarta. Atunci

unchiul său, cu ultimele puteri, îl duse la magazia din capătul gospodăriei, cea

lipită de munte, la care nu umblau niciodată. Se chinuiră să descuie lacătul

ruginit, fără sorţi de izbândă, apoi smulseră porţile, oricum putrezite, din ţâţâni.

Înăuntru găsiră o camionetă veche, fără cauciucuri şi fără volan, aşezată pe nişte

şine de cale ferată, cu botul la vale. Doar o frânghie care trecea pe sub maneta

frânei de mână o ţinea să n-o ia din loc, spre întunecimea tunelului prin care

înaintau şinele, nu se ştie unde. Unchiul său cel posac şi bolnav n-avea de gând

nici acum să-i explice prea multe. Îl ajută să încarce camioneta, ale cărei

118

articulaţii musteau de vaselină ori de ulei ars, cu câteva lădiţe de bani – averea

de generaţii a unei familii care cheltuia puţin, deoarece avea totul la îndemână –

şi nişte piei aurii de oaie, din cele rămase nevândute.

Apoi îi spuse ce avea de făcut, când el nu va mai fi: după îngropăciune,

Norm trebuia să dea foc stânei, ca să n-aibă ce lăsa în urmă, prilej inutil de

regrete, apoi să se urce în camionetă, să se lege cu o frânghie gata pregătită de

scaun şi să-şi dea drumul la vale, în necunoscut. Trebuia doar să aibă încredere.

Norm plânse şi se simţi total neajutorat. De unde atâta încredere, la vârsta lui?

Nu era deloc pregătit să se despartă de viaţa lui de până atunci. Apoi unchiul

muri, mulţumit, cu un calendar în mână, pe care însemnase cu galben ziua morţii

sale, de parcă şi-ar fi premeditat-o, cumva, lucru greu de crezut.

Întâi Norm se puse temeinic pe plâns, până se goli de lacrimi. Apoi se

bărbieri, se primeni cu hainele cele bune, albe, curate, şi se apucă de treabă. Îşi

îngropă unchiul, sub strungă, aşa cum îi ceruse.

Săpând, descoperi mai multe rânduri de oase vechi. Plânse şi mai tare,

dându-şi seama că erau ale familie sale. Când se mai potoli, îşi adună curajul şi

dădu foc gospodăriei. Gonit de flăcări şi de fum, cu funingine pe faţă, se îndreptă

înspăimântat spre vechea camionetă.

Tuşind, se legă zdravăn de scaun, apoi tăie, cu destulă greutate, cealaltă

frânghie, care ţinea camioneta. Şi porni, cu viteză, la vale.

Curând, întunericul îl înghiţi şi făcu gogâlţ în urma lui. O explozie,

declanşată de pornirea camionetei, care pecetlui intrarea în tunel, îi lumină o

vreme calea, apoi se stinse brusc, lăsându-l pradă unui întuneric şi mai dens.

Începu să urle. Urlă ca un copil mic ce vine pe lume. Urlă ca într-un montagne

russe din lumea civilizată, pe care încă nu o cunoştea şi poate nici n-avea s-o

mai cunoască vreodată. Urlă cu frică de moarte. Urlă cu dragoste de viaţă. Urlă

până-şi aminti totul, apoi până uită totul. Urlă cu voluptate supremă, singura

cunoscută.

Urlă din răsputeri, până se dizolvă cu totul în urlet, până când lichidul

interstiţial în care se zbătea, între viaţă şi moarte, devenise urlet. Urlă în cădere

încercând să respire, încercând să se ţină de crâmpeiul de frânghie cu care se

legase de scaun. Respira întuneric, acelaşi pe care plămânii lui vlăguiţi îl

expulzau afară.

Prin vene i se grăbea, alergat de inimă, întunericul. Pusese stăpânire pe

el şi nu ştia dacă avea să-l mai scuipe vreodată la lumină... Cădea întruna, şi nu

ştia cât avea să dureze căderea ori dacă avea să se sfârşească...

*

De cealaltă parte a muntelui, un orăşel american tipic, Golden City, se

pregătea, cu mic cu mare, de la primar la băiatul care arunca dimineaţa ziarele pe

prispă, de sărbătoarea sa anuală. Fusese la origine o mică aşezare de mineri, iar

muzeul oraşului fusese construit în jurul unei intrări de mină: cea dintâi în care

PROZĂ

119 antiteze NR.1/2011

se descoperise aur şi tot cea dintâi care fusese părăsită, după ce metalul preţios

se epuizase.

Acum tocmai intrarea în mină era centrul de interes al muzeului, care le

amintea tuturor de unde porniseră cu toţii, înainte de a deveni aşezarea prosperă

de acum, ce-şi merita numele pe drept cuvânt. Alături, piei de oaie aurite erau

expuse la loc de cinste: în ele înaintaşii lor separau particulele de aur, spălând în

apă minereul scos la lumină.

Printr-un perete de geam, încăperea consacrată începuturilor oraşului

putea fi văzută din stradă, de toţi trecătorii. Aşa hotărâseră părinţii întemeietori,

iar tradiţia fusese păstrată, cu mândrie, de fiii lor.

Faţă în faţă cu muzeul, de cealaltă parte a pieţei centrale, se afla

primăria. O estradă împodobită cu ghirlande de flori şi panglici colorate aştepta

concursul de Miss Golden City, ce-avea să aibă loc în curând.

Totul se desfăşură previzibil în acea seară, şi cea mai frumoasă fată din

ţinut fu aleasă în unanimitate, ca niciodată până atunci...

Plângând de emoţie în lumina reflectoarelor, fără teamă că i se-ntinde

machiajul pe faţă, ca o funingine, şi zâmbind ca proasta, ea închise ochii,

punându-şi o dorinţă. Lumea aclama îndelung, îndelung!

O tradiţie de seamă, la mare căutare în rândul fetelor de liceu spunea că

dorinţele puse într-o asemenea împrejurare, unică în viaţă, se împlinesc negreşit.

Dar cei prezenţi nu mai apucară să afle ce-şi dorea frumoasa oraşului de anul

acesta. Nici ea nu mai apucă să afle ce-şi dorea. Un vuiet fără nume, de nelume,

venit dinspre muzeu îi împietri pe toţi de groază. Toţi se repeziră care-ncotro,

mai puţin Miss Golden City, rămasă cu dorinţa formulată doar pe jumătate şi

incapabilă, din cauza rochiei strâmte şi foarte elegante, de seară, să se mişte din

loc. Ţinuta de seară o ţinea, în întâmpinarea destinului ei.

Atunci ferestrele de sticlă ale muzeului se sparseră, iar suflul de aer

aruncă cioburile în întreaga piaţă, într-un nor de pulbere de aur. Toţi se aruncară

pe burtă, nemaivăzând nimic. Când îşi ridicară privirile, zăriră, prin pulberea de

aur care le tivea acum tuturor genele, ca într-o viziune binecuvântată, o maşină

de epocă, ale cărei roţi zvâcneau, incandescente, mirosind a scrâşnet de metal

ars, oprită de nicăieri în centrul pieţei, la nici doi paşi de frumoasa împietrită.

Atunci, de sub un morman de piei aurii de oaie, se ivi din maşină un

tânăr îmbrăcat în alb, cu o frânghie în jurul mijlocului. El dădu pieile la o parte

şi coborî din maşină. Un capăt al frânghiei de la brâu i se bălăngănea încoace şi-

ncolo: cu ultimele puteri, tânărul îl apucă şi îl smulse, aruncându-l dinapoia sa.

Roţile maşinii intraseră deja în asfalt, metalul incandescent se înnegrise la loc,

aducând oraşului un nou monument, martor tăcut al unei poveşti incredibile.

Tânărul făcu un pas şovăitor, apoi se prăbuşi în genunchi, la picioarele

frumoasei care nu-şi credea ochilor, apucând-o instinctiv de mână şi lăsându-şi

capul şi întreaga sa viaţă în mâinile ei moi şi fierbinţi. Îşi dorise ea oare un tânăr

cu sufletul curat, care să străbată munţii pentru a-i cădea la picioare? Cum,

necum, iată că de o fantezie Disney avusese parte.

120

Când îşi reveniră, oamenii din jur începură să aplaude, ca-n filmele

americane cu final fericit. Un ultim vuiet venit dinspre mină, iscat de o prăbuşire

în lanţ, pecetlui definitiv tunelul, devenit oricum inutil, de vreme ce-şi împlinise

menirea. Lumea se aruncă instinctiv pe burtă, apoi se ridică din praful de aur şi

continuă să aplaude, cu un entuziasm de care doar o naţiune veşnic tânără se

simte în stare.

Ce a urmat… e cu siguranţă o poveste americană tipică. Nord

americană, deşi mai degrabă toarsă de o închipuire fierbinte, din sud.

A fost… dragoste la prima vedere. Frumoasa a fost cucerită într-o clipită

de tânărul apărut de niciunde, într-o maşină de epocă nichelată, aproape

princiară, plin de bani – deşi, cu graţia pe care o au doar adevăraţii milionari,

părea că nu le cunoaşte valoarea – , care ştia tot ce-şi doresc femeile, plus câteva

fleacuri, cum ar fi regulile de bază ale unui epilat corect, sau adevăratele taine

ale măştii faciale cu esenţă de castraveţi de Virginia. Şi-apoi, nimeni nu ştia să

asculte o femeie la fel de bine ca el, sprijinindu-şi bărbia în pumnul drept sau în

palmă. Se vedea limpede că e un estet, capabil să citeze, cu vădită erudiţie, la fel

de bine din Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie traduse în

engleză de Sir Preston Archibald Scott – ce deveniră celebre după aceea, cel

puţin în Golden City, după ce cuplul de vis avu copii, evident de vis – sau dintr-

un manual oarecare de grădinărit subacvatic scris de un anume Socrate, cine va

fi fost şi acela. Iar când le povestea copiilor, înainte de culcare, despre oamenii

blănoşi de pe crestele munţilor, despre urmele lor uriaşe lăsate în zăpadă sau

despre oile aurii care se umflau şi plecau alandala pe aripile vântului, era clar că

fusese dăruit din belşug cu imaginaţie şi har de povestitor.

Şi… cum se spune? Ştiţi deja ce vreau să spun: au trăit fericiţi până la

adânci bătrâneţi şi – lucru cu adevărat extraordinar, în patria lor binecuvântată cu

atâtea alte poveşti extraordinare – nu au divorţat.

Deloc, niciodată. (Că de n-ar fi, nu s-ar povesti. Again and again.

Precum la Oprah, aşa şi la Jay Leno. So help us God. Amen!)

SACERDOŢIU LIRIC

121 antiteze NR.1/2011

TRIPTIC CREŞTIN

După modelul „Adânc pe adânc – sacerdoţiu liric – din creaţia poetică

a clerului ortodox român de azi“ (Editura Brumar, Timişoara, 2006), volum

îngrijit de pr. Ioan Petraş, prezentăm un triptic poetic, alcătuit din poemele a

trei preoţi – poeţi, membri ai Uniunii Scriitorilor din România, urmând ca în

viitoarele numere să apară creaţii poetice ale celorlalţi autori cuprinşi în

antologia lui Valeriu (Bartolomeu) Anania.

Theodor DAMIAN

Theodor Damian (n. 28 decembrie 1951,

Botoşani) este un intelectual reprezentativ al

diasporei româneşti, fiind doctor în teologie (titlu

obţinut la Universitatea Bucureşti, respectiv la

Fordham University, New York), profesor universitar

şi director al revistei „Lumină lină. Gracious Light“,

publicaţie trimestrială de spiritualitate şi cultură

româneasc. Se manifestă în variate domenii ale

umanismului: autor de studii de teologie, de critică

literară, traducător, editor. Se remarcă şi ca o voce

lirică autentică, având peste zece volume de poezie

publicate din 1989 până în prezent.

Cine pe cine

Nimeni nu mai are timp

nici de prieteni

nici de duşmani

nu ai timp nici să iubeşti

nici să te lupţi

să-ţi iubeşti duşmanii

să te lupţi cu prietenii

trăieşti sub două zodii deodată

dar nu ştii în al cărei abis

vei sfârşi

ai vrea în ambele

dar nu se poate

122

decât doar dacă inventezi lumea din nou

şi pe tine

dar atunci nu se mai ştie

cine pe cine

te trage adâncul

ca luna plină

în nopţile absolutei singurătăţi

ca atunci când eşti chemat

la judecata din urmă

şi nu vrei să te arăţi

Locul unde începe slujba de seară lui M.N.R.

Din peşteră venim

din peştera iubirii

nici Adam, nici Platon n-au numit-o

pentru că n-o cunoşteau

pentru că n-au fost de faţă

la facerea firii

nici până azi

nimeni nu cunoaşte cu adevărat peştera

deşi-s atât de multe

şi oamenii atât de deştepţi

întotdeauna se întâmplă ceva

când nu te aştepţi

Peştera e născătoarea

pustiul divin

cel măsurat şi nemăsurat

de unde toţi îngerii vin

este mormântul nestricăciunii

locul de unde începe

slujba de seară

ce curge în miezonoptici

şi de acolo mai departe

Lazăre, vino afară!

Trece peştera pe lângă tine

şi-o simţi

nu-i aşa, Mircea

are miros dulce

de moarte şi de Împărăţie

noi nu ne temem de moarte

SACERDOŢIU LIRIC

123 antiteze NR.1/2011

de când Împărăţia

a rupt boldul morţii în două

adâncul morţii e locul

unde înviem

şi cântăm

Veniţi să bem băutură nouă!

Marienplatz

Am să iau cu mine

în urechi

şi mai departe

câtă vreme mai pot simţi cu nesaţ

vocea de arhanghel

a chitaristului şchiop

din Marienplatz

cel cu un picior de fier

poate un soldat din Irak

întors acasă aici

El cântă şi înaintează

vorba lui Augustin din vechime

nu pe front acum

ci în soarele de amiază

el cântă

ca să-şi întărească puterile

sau ca să câştige un ban

căci războiul a îmbogăţit pe alţii

nu pe el

toate războaiele sunt la fel

El cântă şi înaintează

nu prea mult

cu piciorul său

războiul a fost pierdut

indiferent de zvonurile

oficiale

şi de interpretare

înainte de a fi fost început

pentru el însă a fost câştigat

căci numai el spune lumii

adevărul

pe care lumea încă nu l-a aflat

124

Cântăreţul din Marienplatz

cu vocea lui de arhanghel

şi cu cântec durut

nu el este şchiop

ci lumea lui

cea cu capul de aur

cu trupul de argint

şi cu picioarele de lut

Sever NEGRESCU

Sever Negrescu (n. 20 februarie 1960,

Husnicioara, Mehedinţi) este una dintre

vocile percutante ale poeziei şi ale

eseisticii de inspiraţie religioasă, din

spaţiul cultural românesc, de astăzi. În

cazul său, preoţia este o vocaţie ce se

extinde prin misionarism civic şi spirit

administrativ deosebit, fiind consilier

cultural, editor, redactor, fondator de

societăţi culturale, iniţiator al unui

muzeu şi al unei echipe de fotbal.

Debutul său ca poet a fost girat de nume ca Ana Blandiana, Alexandru

Cistelecan, Alex Ştefănescu. Până în prezent are cinci volume de poezie,

pe lângă altele de eseu şi de cercetare istoriografică.

În rugăciune

Nenumăratele-mi tăceri

s-au strâns prescure-ntr-un cuvânt

de azi întruna până ieri

bătându-mi cuiele în gând

nebănuind nu am deschis

când zorii au căzut pe mine

duioasa poartă dintr-un vis

şi m-am trezit ...în rugăciune

La locurile sfinte

Demult

mi-am descoperit

inima ascunsă-n piept

SACERDOŢIU LIRIC

125 antiteze NR.1/2011

şi-am întrebat-o hotărât

ce cauţi tu aici

mi-a răspuns

cu bun simţ

am venit să-ţi torc sângele

înţelegeam că luasem

forma nedefinită a zilei

şi era noapte târziu

când am rugat-o

inimă deschide-te

mi-e frig şi mi-e urât

primeşte-mă înăuntru

pentru o zi

şi-apoi pentru încă una

până când

mă voi încălzi

şi mă voi îmbuna

mi-a răspuns

cu bun simţ

de parcă auzeam

cum cerul tot

se transformă într-un ceas

care bătea bătea bătea bătea

nu pot de-atâta sânge

nevinovat

în afara inimii mele

şi astăzi sunt

pelerinul născut

din păcat

Cununie

Jumătate soare jumătate umbră

elefant cu picioare de furnică

o icoană îmi acoperă inima

un clopot îmi curge

prin recele sânge

jumătate răstignire jumătate înviere

cununie a copacului cu frunza

126

catapeteasmă sfâşiată-n două

un vers îmi adie

în moartea cea vie

Cine este…

Am simţit o apăsare de fier

înroşit în sângele îngerului

poate chiar aripă de aer

poate chiar pumn de pământ

avea forma Palmei lui Dumnezeu

nu îndrăzneam să adorm

amânând la nesfârşit bucuria Învierii

putea fi pumnul criminalului

care căuta locul

aici aici aici trebuie înfipt pumnalul

respiram din ce în ce mai greu

eram cu spatele la tavanul

de un cer imens şi greu

nu se mai auzea nimic

nici cocoşul nici piţigoiul nici câinele

nici strigătul lui Hristos Eli Eli lama sabahtani

eram doar eu cu respiraţia mea

şi cu această palmă a demonului sau a îngerului

care mă apăsa pe umărul drept

atât de tare de parcă toată puterea cerului

se adunase acolo

forma ajunsese la os

dintre degetele răsfirate creşteau planetele

ca nişte stele bucuroase

că au scăpat de întunericul cerului

inima este în partea cealaltă

mi-am zis

sperând că totul este o eroare

n-am să mor

inima este în partea cealaltă cerule

am strigat

poţi tu să mă striveşti

eu voi respira după inimă uite aşa

ah ah ah

respiraţia îmi devenise gâfâit întunecat

inima o mare de cuvinte

dispăruseră şi ochii şi mâinile

SACERDOŢIU LIRIC

127 antiteze NR.1/2011

şi picioarele şi fruntea

şi creierul şi coloana vertebrală

eram o pată de lumină

nu aveam cum să mă întorc

pentru a vedea

cine este . . .

(din volumul Poezii de zi, în pregătire)

Dorin PLOSCARU

Dorin Ploscaru (n. 21 iulie 1959,

Podoleni, Neamţ) slujeşte Cuvântului în calitate

de preot şi de poet. Este autorul a cinci volume

de poezie, majoritatea premiate la festivaluri de

poezie. De asemenea, realizează de mai mulţi

ani, la o televiziune locală, emisiunea de

spiritualitate „Cuvânt bun“ .

flacăra de porfiră zgribulind în imensitatea antarctică

flacăra de purpură pâlpâind

peste imensitatea zăpezilor veşnice

în tihna morţilor noştri

noi cei vii ce le stăm la căpătâi

zgribuliţi cu obrajii înfriguraţi

şi ochii curaţi de tăciune

flacăra de porfiră zgribulind

în imensitatea antarctică

pâlpâind, pâlpâind în lumina soarelui

de amiază

acolo lângă crucea de lemn,

lângă crucea de gheaţă

„am văzut şi am plâns. când ne-am

adus aminte de Sion.”

marius

marius este ceasornicul iernii şi verii

ars de soare şi ger

el este metronomul istoriei

şi mândria noastră

128

naţională

merge pe jos 9 kilometri la dus

şi-ncă 9 la-ntors

dacă plouă e plouat

dacă ninge e nins

nu se plânge, e vesel

şi mai tot timpul luminat la faţă

radios.

mănâncă ce apucă şi caută chiştoace

pe drum

te-ntâlneşti cu el dimineaţa la dus

şi la amiază la-ntors

e drapelul patriei noastre fluturând la bruxelles.

kilometrul unu al frontierei vama veche

am păscut turmele în vama veche,

cu tălpile goale prin nisipul amiezii,

mergând solitar căutând viaţa pierdută

nisipul măşcat roşu şi-n apa verzuie

apoi am descoperit plânsul în zborul

roşu al parapantei

în safirul de lumină al

picurilor de ploaie

libertatea, o Doamne

e atât de simplă, e atât de

mică

atât cât un cuib de rândunică

cât o plecare sau o venire a berzelor din ţările calde

însă cea mai completă definiţie

este ciulinul, spinul răsărit

singuratic şi roşu

în pustia de la malul mării

negre

acolo unde se termină hotarul

şi începe bulgaria

ştii pe exact aceeaşi latitudine,

longitudinea şi meridianul zero

kilometrul unu al frontierei

vama veche

acolo unde margareta şi

pescăruşul

îşi fac loc în stuf, în negură

şi în ceaţă

SACERDOŢIU LIRIC

129 antiteze NR.1/2011

prima zi a picăturii dintâi

îi spun mamei zenovia

ultima zi a pomenirii tale iubite iordache. te-am rugat de-acolo din zbor să ajungi astăzi aici când picătura de vin torn întru a ta pomenire prietene! starea când vântul îţi bate prin plete şi simţi adierea libertăţii „atunci pentru prima oară am plâns de bucurie, de îndurare şi fericire” starea când vântul îţi bate prin plete şi simţi adierea libertăţii dacă aş putea muta, lua în palmă ţârâitul de greieri din iarba de-acasă şi gustul prunelor verzi dezghiocate ca dinţii din alveole sau mirosul bujorilor din luna lui mai aş fi cel mai fericit copil uitat acolo acum cincizeci de ani lângă troscotul căii ferate cu miros de agripină cu miros de pelin şi de asfinţit cum bat clopotele în anotimpuri văd pe geam anotimpuri venind bătând din aripi înverzărind dealul albinduind copacii tremură lumina în sufletul meu pe colină privesc fix în fiecare dimineaţă ceasul să aud să văd să simt cum bat clopotele în anotimpuri

130

Ralucla Naclad

Resurecţie şi inerţie

Colocviul Naţional al Tinerilor Critici Literari

„G. Călinescu faţă cu noua critică literară“, ediţia a V-a

Colocviul Naţional al Tinerilor Critici Literari „G. Călinescu faţă cu

noua critică literară“ – Bucureşti are deja tradiţie, ajungând anul acesta la cea de-

a V-a ediţie. Spre deosebire de alţi patriarhi ai culturii române de azi, interesaţi

doar de propriul eu şi propria operă, acad. Eugen Simion este preocupat şi de

asigurarea continuităţii pe segmentul cultural pe care îl reprezintă, fapt pentru

care se străduieşte, împreună cu Dan Mircea Cipariu, să găsească resursele

necesare pentru a aduce laolaltă pe cei care au început să se afirme publicistic cu

precădere în ultimul deceniu, practicând critica de întâmpinare, precum şi pe cei

implicaţi în cercetarea literară. De asemenea, la fiecare ediţie se prezintă şi se

distribuie gratuit participanţilor cele mai recente volume din integrala

publicisticii lui Călinescu, proiect în derulare la Institutul de Istorie şi Teorie

Literară „G. Călinescu“. Este vizibilă, în acest gest, intenţia evocatoare, puternic

amprentată afectiv, a acad. Eugen Simion faţă de maestrul său George

AGORA

131 antiteze NR.1/2011

Călinescu, şi acestei intenţii i se subsumează şi reluarea, an de an, a discursului

său de motivare, prin contextul istoric, a faptelor amendabile din bibliografia

călinesciană. Într-o lume în care hipertrofierea eului a dus la dispariţia instituţiei

maestrului, e de admirat un astfel de efort evocator.

Pe data de 16 aprilie 2011, la sediul Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi

Artă, pe la orele 10.00, tinerii critici erau aşteptaţi de colegii de breaslă ajunşi la

vârste şi statute venerabile: acad. Eugen Simion, acad. Mihai Cimpoi, Gabriel

Dimisianu, prof. univ. Nicolae Mecu şi prof. univ. dr. Valeriu Ioan Franc,

redactorul-şef al Caietelor Critice. Acestora li s-a alăturat o profesionistă a

radioului cultural, Teodora Stanciu. Liantul dintre cele două grupuri a fost

simpaticul maestru de ceremonii, Dan Mircea Cipariu.

După alocuţiunea de deschidere rostită de Eugen Simion, a urmat

prezentarea volumelor IX şi X din publicistica lui Călinescu, ultimele antume,

publicate între anii 1958-1959, respectiv 1960-1962, urmând ca la anul proiectul

să se încheie cu publicarea postumelor. Sarcina de a vorbi despre aceste volume

a revenit profesorului Nicolae Mecu, coordonatorul ediţiei, prefaţate de Eugen

Simion şi apărute sub egida Academiei Române. Acesta a calificat drept „cele

mai triste“ articolele publicate de Călinescu în perioada comunistă, criticul

permiţându-şi mai puţine libertăţi chiar decât în 1948, anul în care s-a finalizat

instaurarea regimului comunist în România. Compromisurile făcute în aceşti ani

par să îndreptăţească o confesiune a lui Călinescu, suspectată de inautenticitate,

relatată de Dinu Pillat: „Stănică c‟ est moi“. Analogia cu acest personaj al său

pare surprinzătoare, dar mărturiseşte pe deplin despre histrionismul criticului,

despre măştile – compromisuri pe care le-a jonglat pentru a rămâne activ în

câmpul culturii. Pe lângă balastul cedărilor ideologice, în aceste volume există şi

studii solide, cum sunt cele despre mari scriitori români din secolul al XIX-lea,

scrise pentru a doua ediţie a Istoriei sale. Acestora li se adaugă valoroase studii

de folclor, partea a doua a lucrării Estetica basmului, studiile despre scriitori

ruşi. Amendabile rămân articolele despre poeţi minori, dar aflaţi pe marele val al

ideologiei de partid, iar cele mai blamabile sunt cele despre Cioran şi Ionesco.

Prezentarea profesorului Mecu a asigurat introducerea la prima temă de discuţie

a colocviului, moderată de Eugen Simion: „Resurecţia criticii literare“. Spre

surprinderea mea, tema nu viza vreo evaluare a criticii de azi, ci academicianul a

solicitat răspuns la întrebarea: „ce ar fi putut face critica estetică într-o societate

strict controlată?“, pretext pentru a discuta, din nou, despre cazul Călinescu în

contextul epocii sale. Primul răspuns l-a oferit chiar domnia sa, propunând patru

variante: a) ar fi avut posibilitatea să tacă (greva scrisului); b) să se dea pe linie;

c) să facă mici compromisuri pentru a supravieţui; d) să protesteze în stradă.

Critici interbelici importanţi precum Paul Georgescu şi Ovidiu Crohmălniceanu

au apelat la variantele b) şi c), Perpessicius s-a refugiat în istoriografia literară,

iar Vladimir Streinu a fost închis. Călinescu se încadrează şi el la variantele b) şi

c), având de ales între Academie şi închisoare. În opinia acad. Eugen Simion,

niciuna dintre cele patru variante nu era integral pozitivă. Domnia Sa şi-a

continuat, ca la fiecare ediţie, pledoaria pentru scuzarea compromisurilor lui

132

Călinescu prin „vremurile nenorocite“ în care a trăit. În argumentaţia sa a folosit

şi o afirmaţie a lui Marin Preda: „Să facem în aşa fel încât să rezistăm 100 de

ani“. Concluzia discursului său a fost că „şi în cazul lui Călinescu, dar şi a

celorlalţi scriitori din acele timpuri, trebuie acordată o atenţie sporită la perioada

istorică, iar refuzul şi contestarea lor să adopte un limbaj civilizat. E greu de

determinat ce a scris un autor de voie, de nevoie.“

Nicoleta Sălcudeanu a relansat discuţia, afirmând că sintagma „literatură

de sertar“, este o „gogunomie“, pentru că scriitorul scrie pentru a fi publicat, fapt

care explică puţinătatea textelor găsite prin sertare după ‟90. I s-a replicat că

valoarea scrierilor unor Steinhardt, I.D. Sârbu, Alexandru Mironescu precum şi

numeroasele jurnale ale acelei prioade nu ne permit să afirmăm că nu a existat

literatură de sertar în perioada comunistă. Paul Cernat a subliniat că literatura de

sertar nu este posibilă în cazul criticii. Dacă literatură diaristică, romane sau

lucrări filozofice se pot concepe pe sistemul manuscrisului aruncat în mare,

necesitând timp îndelungat de elaborare, în cazul criticii varianta tăcerii este

imposibilă. „Criticul e o persoană publică, iar cel care tace, e un om mort.

Soluţia aleasă de Călinescu a fost corectă; şi-a sacrificat o parte din operă şi din

viaţă, era un om îmbolnăvit de frică (…) critici precum Călinescu au salvat tot ce

se mai putea salva.“ El a făcut parte din categoria criticilor incomozi, după cum

Perpessicius a fost unul comod, fiind universal amabil. Gabriel Dimisianu a

continuat acest discurs despre un Călinescu incomod, afirmând că acesta a

încercat să facă şi critică de întâmpinare adevărată, sancţionând poeţi ai

momentului precum Viorica Porumbacu, însă i s-a făcut plângere la partid şi a

fost stopat. Pe de altă parte, Mihai Iovănel a replicat că romane foarte bune din

anii ‟50 nu au datorat nimic lui Călinescu.

A urmat intervenţia academicianului Mihai Cimpoi, care şi-a prezentat

cel mai recent volum, Critice. Identitate şi alteritate, apărut în 2011 la Fundaţia

Scrisul Românesc. Referitor la tema discuţiei, criticul din Republica Moldova a

afirmat că în reevaluarea lui Călinescu stăruie confuzia între etic şi estetic. De

asemenea, a mai precizat că, azi, în Basarabia, Călinescu se bucură de un cult

deosebit, poate şi pentru faptul că înainte de dezgheţul lui Hruşciov, în Basarabia

circula un singur exemplar din Istoria lui Călinescu, acesta trecând şi pe la

Mihai Cimpoi preţ de o noapte, dar suficient cât să-i schimbe concepţia despre

cum trebuie făcută critica literară.

Cerându-i-se opinia de către moderatorul discuţiei, în special în calitatea

sa de autor al unei impresionante monografii despre Călinescu, Andrei Terian şi-

a exprimat indirect rezerva faţă de tema discuţiei apelând la un citat din

Nietzsche: „Nimeni nu e moral până nu este pus la încercare“. Istoricii nu se

întreabă dacă Ştefan cel Mare a fost un om bun. Eu nu privesc dinspre autor, ci

dinspre receptorul de texte. Dacă G. Călinescu a fost un om moral sau nu? Eu

am în faţă un corpus de texte. (…) În cazul lui Călinescu, textele scrise în

anii 58-60, nu contează foarte mult asupra operei sale”, a spus Andrei Terian. „E

important să vedem ce a determinat un autor preum G. Călinescu să scrie texte

conjuncturale”, a adăugat Antonio Patraş. Profesorul Nicolae Mecu a punctat

AGORA

133 antiteze NR.1/2011

faptul că în lucrările sale serioase, Călinescu nu a trecut exagerările din

publicistică. El a procedat conform strategiei „dau cerberului halca de carne şi

îmi trec opera care merită.“

Dorind să aducă discuţia în prezent, Antonio Patraş a lansat întrebarea

ce se întâmplă cu lumea literară de azi, în comparaţie cu cea a anilor ‟60, când

criticii şi scriitorii formau o comunitate pentru apărarea esteticului. Bianca

Cernat a amendat prieteniile între critici şi scriitori, precizând că fiecare epocă

are cedările ei, care nu sunt numai politice. Eugen Simion i-a replicat că e

posibilă prietenia literară, cu condiţia să nu existe complicitatea. „Pe noi,

prietenia literară ne-a salvat. Mie mi se pare că voi formaţi deja o generaţie de

critici, dar se simte că vă e frică să vă asumaţi cu totul punctul de vedere.” A

urmat o serie de sfaturi date tinerilor critici de către Eugen Simion: „Există o

realitate a grupurilor literare, însă respectarea bătrânului criteriu al autonomiei

esteticului este soluţia de a rezista în orice context social. Criticii tineri trebuie

să-şi înăsprească tonul. Trebuie să facă şi o alianţă spirituală cu generaţiile

anterioare. De asemenea, nu ocoliţi radioul şi televiziunea. Astăzi toată lumea

cercetează dosarele CNSAS: avem copiatori de dosare şi analişti, însă asta nu

este istoriografie literară.“

Referitor la situaţia criticii de azi, Emanuela Ilie şi-a întrebat colegii care

sunt utilităţile prostituţiei talentului critic? Întrebarea sa a vizat în special

practica de a scrie despre cărţile cuiva care ar putea scrie despre cărţile tale:

„Majoritatea criticilor literari de azi îşi vând cronicile pe reciprocitate.“ Paul

Cernat a continuat discuţia despre stufărişul relaţiilor din lumea criticii

româneşti. „Înainte de `89 puteai să te strecori, să negociezi, scriitorii au creat

breşe. După `90 asistăm la fragmentarea politizării, avem microcomunităţi,

«partide» intolerante. A fost foarte greu pentru un tânăr critic să spună până la

capăt ceea ce credea. Era captiv administrativ, cădea între tabere. Atunci, trebuia

să se strecoare. Mulţi critici au ajuns să publice în mai multe reviste, ca să-şi

salveze opiniile. Există vechi resentimente de dinainte, legate de diverşi scriitori,

cu privire la etic şi estetic, de exemplu, cazul Eugen Barbu. Cine hotărăşte ca

literatura cuiva să fie excomunicată? Se propagă factori de intimidare asupra

tinerilor comentatori. (…) Ne pândeşte pericolul politizării lumii literare.“, a

spus Paul Cernat. „Un critic literar trebuie să aibă înţelepciunea să se

împrietenească doar cu un scriitor bun”, a mai destins atmosfera Gabriel

Dimisianu.

Prima parte a colocviului s-a încheiat la ora 13:00 şi s-a reluat, la ora

17:00, în Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române din Bucureşti, cu

dezbaterea „Ierarhiile literare, între canon şi lupte generaţioniste“, moderată de

Paul Cernat. Pentru iniţierea discuţiilor, acesta a lansat întrebările: Mai există un

canon literar? În ce constă el? Mai există o autoritate canonică reală? Ce pondere

mai au în constituirea canonului literar notorietatea, marketingul sau cuplajul cu

alte forme de autoritate, de exemplu, cea politică? Alex Goldiş a tăiat această

avântată chestionare a canonului, afirmând că nu e treaba unui critic de

întâmpinare fixarea canonului. Pentru acesta contează doar textul pe care îl are

134

sub ochi. Reluând discuţia din prima parte a colocviului, Alex Goldiş a precizat

că articolele de critică ale lui Călinescu nu au adus noi direcţii în realismul

socialist şi nu vede nici un aport al acestuia la deschiderea literaturii române

după anii ‟60. A urmat o întreagă discuţie despre raportul etic-estetic, care a fost

o dominantă a dezbaterilor şi despre factorii care legitimează un discurs. Raluca

Dună a insistat asupra necesităţii independenţei actului critic: „Voi aţi vorbit de

comunităţi, eu cred în independenţa actului critic. În momentul în care toţi

criticii de la noi sunt legaţi de câte o revistă, un grup, o ideologie, nu cred că se

poate vorbi de critică morală. (…) De obicei, textele care apar în reviste, sunt

destul de previzibile.(…) Moralitate pentru un critic ar însemna să nu fie

condiţionat de ideologiile unei reviste, mode, viaţă.”

Reţinem intervenţia

lui Caius Dobrescu, apărut ca

un participant – surpriză în a

doua parte a colocviului.

Acesta a precizat că în cultura

română nu există o reflecţie

serioasă asupra eticii. „Nu e o

temă care să-i fi preocupat pe

înaintaşii noştri. Suntem

undeva în secolul XVII din

punct de vedere al acestei

discuţii.“ Referitor la

chestiunea canonului, Caius

Dobrescu a afirmat: „Legat de

canonul didactic şi canonul

critic, mie personal mi se pare

că discuţia despre canonul critic, în sensul de clasamente ale prezentului, este un

pic neavenită. Canonul, în primul rând, se referă la trecut, e un fel de ordine

emergentă. Cred că există autori foarte importanţi în trecutul nostru literar, care

sunt în continuare ignoraţi sau marginalizaţi, cum ar fi Cantemir sau Budai

Deleanu. Avangarda, de exemplu, nu cred că e plasată pe hartă. De fapt, în

imaginarul canonic, cred că lipseşte cu desăvârşire.”. Bogdan Dascălu, (care

traduce şi editează împreună cu soţia sa, Ana-Maria Dascălu – Romiţan, jurnalul

complet al lui Titu Maiorescu) a afirmat că nu e necesar să contestăm valorile

anterioare, incluse în canon, ci trebuie să impunem o direcţie prezentului.”

Referitor la luptele intergeneraţioniste, Paul Cernat a afirmat. „Este o luptă

pentru vizibilitate, pentru notorietate, pentru autoritate în ultimă instanţă, şi ne

putem întreba, autoritatea aceasta, cine o dă? Valoarea estetică, sau cuplajul

dintre valoarea estetică şi o anumită angajare politică? (…) Unii autori pot fi

eliminaţi din circuitul didactic pe aceste considerente (…) Până unde poate să

intervină politicul în organizarea lumii literare şi unde ar trebui, în mod normal,

să se oprească?“

AGORA

135 antiteze NR.1/2011

„Cred că, în ciuda acelei autorităţi a autonomiei esteticului de la

jumătatea anilor `60 până în `90, într-adevăr, revizuirile sau luptele

intergeneraţioniste s-au făcut pe principii morale, prin desconsiderarea morală a

generaţiei anterioare. Cei din anii `50 au fost mai colaboraţionişti decât

şaizeciştii, la rândul lor, optzeciştii i-au acuzat într-un fel că, acel abstractism al

anilor `60 al poeţilor, al criticii, a fost un mod de a oculta realitatea. Şi atunci

optzeciştii nu mai pot citi corect un scriitor din anii `60, pentru că îl acuză de

colaborarea asta tacită cu sistemul. Aici văd eu misiunea criticii tinere, de a

reaşeza pur şi simplu lucrurile, fără nici un fel de interese. (…) Lupta

intergeneraţionistă, în interiorul autonomiei esteticului a fost o luptă

ideologică ”, a spus Alex. Goldiş.

Ca o notă impresionistă de final, trebuie să spun că au fost doar 2-3

participanţi care au dus greul discuţiilor. Restul asculta cu evlavie sau mustăcind

zeflemitor sau cu vădită plictiseală. În opinia mea, această dezbatere a suferit din

pricina uzurii temelor alese şi a neadecvării, până la urmă, la statutul de tineri

condeieri al participanţilor. Mă refer aici în special la „Resurecţia criticii

literare“, care, în intenţia moderatorului, a vizat opinia tinerilor critici despre

balanţa dintre realizările profesionale şi compromisurile lui Călinescu. Or, mi se

pare că nu poate fi judecat Călinescu de cei care n-au trăit în epoca lui. Referitor

la a doua temă, cred că problema canonului literar este o chestiune care ţine de

omologarea în timp îndelungat, nu de presiunile diferitelor grupuri sau

personalităţi literare.

E prima ediţie, cred, când Daniel Cristea-Enache a lipsit, motivând că nu

mai vrea să fie tânăr critic. Auzind această remarcă, Eugen Simion l-a sfătuit să

136

mai fie, căci timp destul nu va mai fi considerat astfel. Locul său de moderator a

fost luat de Paul Cernat, cu figura sa sobră şi prestigiul său de intelectual serios.

Printre participanţi au fost şi mulţi bursieri ai programului

postdoctoral „Valorificarea identităţilor culturale în procesele globale“, proiect

câştigat de Academia Română şi finanţat de U.E. Acum am aflat că aceste burse

sunt foarte generoase financiar, fapt pentru care au suscitat un viu interes printre

tinerele cadre didactice universitare, însă multe dintre burse au fost obţinute de

cei cu grade universitare înalte. În acest context, bursierul Mihai Iovănel, a

afirmat la un moment dat, în cadrul discuţiilor colocviului, că Eugen Simion s-a

asigurat că sunt bursieri „toţi cei care contează“, fapt care i-a jignit pe unii dintre

cei prezenţi.

Am mai aflat că Eugen Simion şi colaboratorii săi pregătesc o ediţie

Cioran care va fi o integrală a textelor sale româneşti.

În final îi voi enumera pe toţi cei prezenţi: Paul Cernat, Bianca Burţa-

Cernat, Teodora Dumitru, Mihai Iovănel, Florina Pîrjol, Alexandra Ciocârlie,

Cristina Balinte, Raluca Dună, Cătălin Sturza, George Neagoe, Bogdan Dascălu,

Ana-Maria Dascălu-Romiţan (Bucureşti), Crina Bud (Baia Mare), Emanuela Ilie,

Loredana Opariuc, Şerban Axinte, Bogdan Creţu, Antonio Patraş (Iaşi), Ioana

Revnic, Marius Miheţ (Oradea), Alex Goldiş (Cluj), Nicoleta Sălcudeanu (Târgu

Mureş), Raluca Şerban-Naclad (Piatra Neamţ), Adrian Lăcătuş (Braşov), Adrian

Jicu (Bacău), Andrei Terian (Sibiu).

Colocviul a fost organizat de Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă

(FNSA), Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti, în colaborare cu

Asociaţia Scriitorilor Bucureşti, şi a fost coordonat de Dan Mircea Cipariu.

CLIO

137 antiteze NR.1/2011

Constantin BOSTAN

Jurnalul lui G. T. Kirileanu

VIZITA FAMILIEI REGALE ROMÂNE

ÎN BASARABIA (III)

Vineri, 21 mai 1920 [umare]. La ora

11.45, MM. LL. Regele şi Regina şi A. S. R.

Principesa Elisabeta merg în localul Primăriei

din Chişinău, unde sunt prezentate diferitele

delegaţiuni ale comunităţilor străine(14), cu cari

Maiestăţile Lor şi A. S. R. Principesa Elisabeta

se întreţin mai mult timp.

De la ora 12.15 până la ora 13.15, MM.

LL. Regele şi Regina şi A. S. R. Principesa

Elisabeta, însoţiţi de suită, au asistat la serbarea

şcolară din grădina publică, unde – după primirea

foarte călduroasă ce s-a făcut Suveranilor –

Maiestăţile Lor şi A. S. R. Principesa Elisabeta

au ascultat mai multe coruri a diferitelor societăţi

şi şcoli şi au privit dansuri naţionale.

După dejunul intim, MM. LL. Regele şi Regina şi A. S. R. Principesa

Elisabeta, însoţiţi de suită, au vizitat – cu începere de la ora 16.30 şi până la ora

18 – Spitalul de Alienaţi de la Costiugeni, de lângă Chişinău, de sub conducerea

d-lui dr. Vărzaru. Maiestăţile Lor s-au interesat de-aproape despre starea

bolnavilor, arătându-şi Înalta Lor mulţumire de felul cum e condus şi întreţinut

acest ospiciu.

[Din jurnalul Reginei Maria, Însemnări zilnice:

La 4.30 am plecat să vizităm extraordinarul spital de nebuni din afara

oraşului. Împrejurimile Chişinăului îmi amintesc de Iaşi – multe vii şi dealuri

joase şi ondulate.

Boyle îmi vorbise foarte mult despre acest spital – sau ar trebui să spun

spitale de nebuni, întrucât e vorba despre un sat întreg cu case mici, pavilioane.

Totul este condus într-un mod cu totul special şi nebunilor li se lasă o libertate

aproape totală. Un bătrân rus-român conduce stabilimentul cu pasiune şi eu am

138

făcut mult în acele zile de început, prin influenţa mea asupra doctorului Vicol

[inspector general sanitar în anii războiului], care crede foarte mult în mine, ca

întreaga instituţie să fie cât mai puţin posibil deranjată. Se pare că intervenţia

mea a avut rezultate. Bătrânul doctor jubila. Toată lumea înţelegea şi ştia să

vorbească româneşte. Ordinea lucrurilor nu a fot afectată.

Tot spitalul era aşa cum l-a descris Boyle: absolut perfect şi de o

curăţenie ireproşabilă. Se află într-o vâlcea şi constituie o întreagă colonie; au

fost plantaţi mulţi aluni şi salcâmi, astfel încât arată aproape ca o pădure

umbroasă. Mi-a făcut o impresie foarte bună.]

M. S. Regina a vizitat apoi Spitalul Israelit, precum şi Căminul Orfanilor

din Război. Apoi a cercetat amănunţit Şcoala Eparhială de Fete, rămânând pe

deplin mulţumită de buna stare a localului şi de îngrijita educaţie ce se dă fetelor.

Seara, la ora 21.15, MM. LL. Regele şi Regina şi A. S. R. Principesa

Elisabeta au luat parte la prânzul de gală ce a fost servit în sala cea mare a

Cercului Cultural din Chişinău, prânz la care au luat parte şi d-l prim-ministru şi

d-nii miniştri prezenţi, capii autorităţilor civile şi militare din Basarabia şi

Chişinău, precum şi delegaţii sătenilor.

[Din jurnalul Reginei Maria, Însemnări zilnice:

De data aceasta, banchet punctual, mai bine servit, mai bine organizat

din toate punctele de vedere. Am fost mai puţin înghesuiţi, scaunele noastre au

fost aşezate pe o porţiune mai ridicată a sălii şi am ajuns acasă la miezul nopţii.

Averescu a ţinut un discurs în care, după părerea unora, a glorificat prea

mult propria persoană şi rolul său în război. El are o încredere naivă în sine,

susţinută desigur de marea sa popularitate, de care el vorbeşte cu mândrie

nedisimulată. Fireşte că nu este un diplomat, dar eu îi împărtăşesc bucuria că a

venit vremea lui şi, întrucât şi mie îmi place să merg înainte asumându-mi

riscurile, înţeleg ce simte.]

La ora 22.30, d-l prim-ministru General Averescu rosteşte următoarea

cuvântare:

Astăzi s-a oficiat în catedrala Capitalei Basarabiei, în prezenţa

Maiestăţilor Voastre, un serviciu divin pentru odihna sufletelor prin jertfa cărora

Patria Mumă a putut să alipească rând pe rând la sânul ei părţile ce i-au fost

dezlipite de vitregia veacurilor.

Sire,

Ursita, care toarce firul menirei fiecărui om în lume, m-a sortit să fiu

unul din locotenenţii Maiestăţii Tale în lupta uriaşă pentru întregirea neamului,

din care, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ieşit biruitori.

Am avut chiar nemărginitul noroc să stăm în această calitate în faţa

duşmanului cotropitor de la primul până la ultimul bubuit de tun.

CLIO

139 antiteze NR.1/2011

Mulţumită acestei împrejurări, cu bună seamă că o mare parte, dacă nu

chiar cea mai mare parte din cei pentru cari ne-am rugat azi, au adus jertfa

supremă pentru rege şi Patrie, luptând sub ordinele mele.

Sire,

În urma nepieritoarei biruinţi de la

Mărăşeşti, biruinţă prin care viteaza armată a

Maiestăţii Tale s-a arătat nu numai

duşmanului, dar şi lumei întregi, în toată

strălucirea vitejiei ei, ne-am adunat pe un plai

lângă Soveja, smulsă din ghiarele

duşmanului, pentru ca să înălţăm şi-atunci, ca

şi astăzi, ruga noastră către Cer, pentru

odihna acelor fii ai patriei cari ne-au dat

biruinţa fără ca să se poată bucura de dânsa.

Spuneam atunci celor de faţă, în

prezenţa Principelui Moştenitor, că i-am

adunat acolo nu numai ca să dăm prin

rugăciuni tributul pios de recunoştinţă datorit

celor căzuţi, ci şi pentru ca, în mijlocul

îndureratei noastre reculegeri, să ne dăm

nouă înşine seama de datoria ce ne revenea

celor rămaşi în viaţă.

Spuneam atunci că datoria noastră era, cu orice jertfe, ca duşmanul

cotropitor să fie izgonit de pe Moşia strămoşească şi fugărit până vom ajunge să

împlântăm falnicul nostru Tricolor la nişte hotare cari să cuprindă în ele tot

românismul.

Cred, Sire, că astăzi, când înălţăm cu smerenie minţile noastre către Cer,

ca pios tribut de recunoştinţă către aceia cari au mărit falanga Eroilor Neamului,

este greu ca în reculegerea noastră să nu ne dăm seama că adevăratul chip de a

ne arăta recunoştinţa către cei cari s-au jertfit este de a feri ţara de nenorocirea ca

jertfele făcute să fi fost făcute în zadar.

Sufletele miilor de viteji, cari plutesc deasupra noastră, ne impun această

datorie sfântă, care nu o putem ocoli, dacă nu voim să ne acoperim de ruşinea

prezentului şi blestemul viitorului – şi această datorie este să păstrăm ce am

câştigat şi să dăm Ţării noastre o astfel de aşezare, încât cei cari au luptat şi au

suferit să poată să simtă că nu au luptat şi suferit în zadar...

Sire,

Cea ce am luat se va păstra – sunt convins – până în adâncul cugetării

mele şi sunt sigur că această convingere este împărtăşită de orice om cu

judecată. Trupele cari au defilat la Rădăuţi, la Cernăuţi, la Bălţi şi ieri aici nu

aveau înfăţişarea unor trupe ieşite din război, ci a unor trupe gata acum să intre

în luptă, cu convingerea – de altfel foarte întemeiată – că nu vor găsi în faţă

duşmani cari să le egaleze în soliditate, avânt şi vitejie.

140

Cu astfel de armată, Sire, nu se va mai pierde, pe veci, nici o palmă din

pământul câştigat cu sângele voinicilor noştri! Orice năzuinţe din partea

potrivnicilor noştri în sensul acesta sunt o adevărată nălucă...

Demnă de o mai aproape luare aminte este însă marea sarcină de a pune

aşezarea lăuntrică a ţării pe temelii sănătoase. Aici Maiestatea Ta are nevoie de

ajutorul tuturor bunilor patrioţi, pentru ca, cu puteri unite, să se poată desăvârşi

opera mare din istoria neamului, începută cu atâtea întorsături a evenimentelor,

dar sub auspicii atât de fericite şi plătite cu jertfe atât de largi.

Sire,

În îndoita mea calitate, de sfetnic al Măriei Tale în timpuri atât de mari

şi de fiu al acestei părţi din trupul României Mari, al cărei sol a tresărit când

piciorul Suveranului României Întregite a păşit pe el, pot să asigur pe Maiestatea

Voastră că, precum în momentele de atât de grea cumpănă prin cari am trecut în

1916, Maiestatea Voastră a ştiut să înăbuşe orice taine ale sufletului pus la grea

încercare şi s-a identificat fără nici o rezervă cu năzuinţele scumpe ale neamului,

tot aşa şi fiii nerătăciţi ai acestui mănos colţ al Patriei mari româneşti vor şti să

se dezbrace de orice altă pornire tainică şi, strâns uniţi în jurul Tronului – toţi,

fără nici o rezervă – se vor identifica, din adâncă şi nestrămutată convingere, cu

dorinţa Suveranului lor, care este ca tot ceea ce s-a câştigat prin jertfa de sânge,

tot ceea ce se va păstra prin soliditatea vitezei noastre armate, să se aşeze pe

temelii de viaţă lăuntrică sănătoasă, prin patriotismul rechemat la viaţă viguroasă

a tuturor bunilor români dintre Prut şi Nistru.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Să trăiască Maiestatea Sa Regele!

Să trăiască Maiestatea Sa Regina!

Să trăiască Dinastia!

Ultimele cuvinte sunt acoperite cu nesfârşite urale.

M. S. Regele răspunde prin următoarele cuvinte:

În urma înălţătoarei slujbe ce s-a săvârşit astăzi în măreaţa Catedrală a

Chişinăului pentru odihna sufletelor celor morţi pentru Patrie în războiul din

urmă, simt de a mea sfântă datorie să le aduc şi eu, aici, prinosul sentimentelor

mele de recunoştinţă. Împreună cu scumpa mea armată, care îşi îndeplineşte cu

atâta simţ patriotic rolul său binefăcător, de strajă neadormită a liniştei şi ordinei,

pe care le-a adus şi în ţinutul acesta, să ne unim cu toţii glasul nostru în cinstea

ostaşilor morţi pentru ţară şi să strigăm: Sfântă să ne fie a lor amintire!

Chemat să iau moştenirea aceluia care, prin vitejia ostaşilor de la Plevna

a făurit Independenţa României de ieri şi Coroana de oţel a Regatului, în cursul

anilor am avut fericirea să cunosc inima acestui popor şi am reuşit să fac din

năzuinţele lui crezul meu. Şi ce era crezul acesta? Era că nici o putere din lume

nu ar fi în stare să împiedice ceea ce era scris în cartea neamului românesc, că va

veni un timp când toate ţinuturile locuite de români, peste cari se întindea

domnia lui Mihai Viteazul, vor fi iarăş întrunite sub acelaş sceptru. Această

CLIO

141 antiteze NR.1/2011

necesitate istorică, pregătită cu jertfa de sânge a eroilor de la Mărăşti, Oituz şi

Mărăşeşti, a fost înţeleasă de oamenii cu inimă românească din Basarabia, când s-au

întrunit pentru a proclama în mod solemn că hotarele politice alcătuite de oameni nu

mai au putere atunci când legăturile de sânge şi suflet cer, în mod imperios, ca ele să

dispară înaintea cerinţelor etnice, în virtutea principiului naţionalităţilor, a căruia

îndreptăţire a fost recunoscută de lumea întreagă.

Cei cari în 1918 au venit la Iaşi pentru a-mi aduce vestea aceasta

îmbucurătoare, că fiica iubită care a fost dată ca jertfă unui stăpân de alt neam a

revenit de bună voie la vatra strămoşească, s-au întors cu inima plină de veselie, căci

au putut simţi cât de adâncă, cât de caldă este dragostea unei mame către copila sa.

A venit apoi izbânda Marilor Puteri cu cari s-a aliat România şi urmarea

fericită a acestei izbânzi a fost consfinţirea revenirii Basarabiei la căminul părintesc.

Venind astăzi să petrec în mijlocul basarabenilor, le aduc întărirea

sentimentelor de dragoste şi inima mea saltă de bucurie când văd că toţi – dar toţi –

ne aduc mie şi Reginei prinosul lor de dragoste şi încredere.

Aceste dovezi le primesc ca o legătură sfântă şi ca o mărturisire preţioasă că

toţi locuitorii acestui ţinut al Moldovei din timpurile străbune au recunoscut

dreptatea hotărârilor unei puteri mai mari decât combinaţiunile oamenilor celor mai

iscusiţi, pentru că, iată din nou, ceea ce Dumnezeu a legat uneltirile omeneşti nu pot

desface.

Aceeaşi dragoste se revarsă din inima întâiului Rege al României Întregite

asupra tuturor fiilor săi, oricărei legi, oricărui neam ar aparţine ei; de aceea el are nu

numai nădejdea, dar şi dreptul de a crede că voi, toţi fiii aceluiaş ţinut care intră în

hotarele fireşti ale neamului român întregit pentru vecie, veţi răspunde cu credinţă la

datoriile voastre de cetăţeni, lucrând mână în mână pentru binele obştesc, întru

propăşirea scumpei noastre Patrii, România Mare.

Aşa să fie!

Entuziaste urale întrerup înălţătoarea cuvântare a M. S. Regelui.

Către ora 23.30, prânzul de gală luând sfârşit, MM. LL. Regele şi Regina şi

A. S. R. Principesa Elisabeta se întorc la reşedinţele regale din oraş.

[Însemnări G.T.K.:

21 mai 1920. Slujbă la Sobor, pentru sufletele ostaşilor morţi în război.

Îngenuncherea Suveranilor şi a suitei a făcut efect.

La 12 Regele mă cheamă pentru discursul de disară, în care să fie vorba

despre slujbă, unire, armată – apărătoarea ordinei.

La 2 ½ mă primeşte Regele.

La Sfatul Ţării, dat discursul Regelui. Presa neinvitată.

La 6 ½ Regele îmi dă discursul pentru aranjare.

Ospăţul mai scurt, dar tot de proastă calitate, rău servit, prost organizat.

General Averescu vorbeşte încet despre puterea armatei române.

Regele răspunde.

142

Sâmbătă, 22 mai, la ora 10 dimineaţa, Maiestăţile Lor vizitează

Sinagoga din Chişinău, unde ascultă un serviciu religios cu prea frumoase

cântări ale corului şi ale cantorului, în prezenţa reprezentaţilor comunităţii

evreieşti, care a făcut Maiestăţilor Lor o călduroasă primire.

Din jurnalul Reginei Maria, Însemnări zilnice: O altă zi de activitate continuă şi istovitoare. Fiecare instituţie vrea să fie

vizitată, fiecare naţionalitate să i se dea atenţie. [...]

Activitatea noastră a început la ora 10, cu sinagoga. Evreii mi-au făcut o extraordinară primire, cu ovaţii nemaipomenite, care nu le-au îmbunătăţit deloc imaginea. [...] Ne-au făcut o scurtă slujbă religioasă. Preotul lor, urât, scund, gras, s-a dovedit a avea o voce minunată şi a cântat extraordinar. A fost cu adevărat o plăcere artistică.

Preotul lor principal, de fapt rabinul, era o apariţie de un grotesc delicios, îmbrăcat complet în alb, cu un potcap înalt de catifea pe cap şi o dantură inimaginabil de galbenă. El a ţinut fără reţinere o cuvântare în franceză, deşi nu ştia franţuzeşte. Era un om micuţ, cu barbă albă, cu ochii holbaţi şi cu o gură imensă, pe care o deschidea larg, arătându-şi toţi dinţii. Îşi ţinea netulburat discursul, într-o limbă incredibilă şi de neînţeles. Era o figură aproape ireal de comică – aveai impresia că se preface, că nu-i adevărat ce vezi!]

Urmează apoi vizitarea bisericilor: grecească, catolică, protestantă şi

armeană. La toate aceste biserici, M. S. Regele, întâmpinat cu mărturii de credinţă şi devotament, a ascultat câte un scurt serviciu religios.

După vizitarea Bisericii greceşti, M. S. Regina a vizitat toate spitalele din oraş, împărţind bolnavilor mici daruri.

M. S. Regele vizitează apoi Şcoala de Viticultură şi Staţiunea de Enologie.

De aici Maiestatea Sa merge la Cercul Militar, unde se găsea adunat întreg corpul ofiţeresc al Garnizoanei. D-l General de divizie Popescu Ion,

CLIO

143 antiteze NR.1/2011

comandantul Corpului II Armată, urează bună venire M. S. Regelui, asigurându-l de nemărginita dragoste şi neclintitul devotament al armatei.

M. S. Regele a binevoit a răspunde: Mulţumesc din toată inima pentru mărturisirea sentimentelor de credinţă

ale armatei, care şi-a îndeplinit aici cu prisosinţă greaua misiune ce i s-a încredinţat. O parte dintre ofiţerii prezenţi aţi avut fericirea să fiţi printre cei dintâi cari, la chemarea poporului moldovenesc, ameninţat de vântul rău al răscoalei, aţi intrat în acest ţinut, fala vechei Moldove în veacurile trecute, atât prin bogăţia sa, cât şi prin vrednica sa poporaţie română, care ţinea strajă la această margine a ţării.

Aţi venit ca fraţi şi ca apărători, iar nu ca nişte cuceritori, şi v-aţi îndeplinit chemarea, aducând aici ordinea şi liniştea. Dar aţi mai avut şi altă grea însărcinare, anume aceea de a câştiga inimile poporaţiei locale pentru patria mumă. Munca depusă de armata mea pentru învăţământul populaţiei în şcoalele de adulţi merită toată lauda.

Pentru a duce însă mai departe această operă de apropiare a sufletelor, vă mai dau un sfat asupra căruia stăruiesc din toată inima: Siliţi-vă în tot felul ca, oriunde se va arăta vreunul din voi, să faceţi cinste numelui de ofiţer român şi, prin o atitudine corectă, să se învedereze că sunteţi purtătorii ordinei şi ai cinstei; căci după cum veţi şti să vă înfăţişaţi noilor mei supuşi, în aceeaş măsură veţi fi apreciaţi şi voi, şi împreună cu voi întreaga noastră armată şi întreaga ţară.

Vă mulţumesc din inimă pentru tot ceea ce aţi lucrat până acum, urându-vă şi de aici înainte spor bun la muncă şi sănătate.

Să trăiască scumpa noastră armată! La ora 16.30, M. S. Regina a binevoit a oferi la Cercul Militar un ceai

pentru doamnele din societatea Chişinăului. [Din jurnalul Reginei Maria, Însemnări zilnice: Ultimul nostru efort la Chişinău a fost un ceai cu multă lume la Cercul

Militar, la care au fost invitate doamnele din Chişinău. A fost un scurt concert, apoi ceai şi multă conversaţie. Întreaga atmosferă a fost caldă şi de adevărată simpatie reciprocă şi când, la final, a venit ora despărţirii, am simţit că oraşul ne-a îndrăgit, din felul entuziast în care ne-au condus la plecare atât oamenii de pe stradă, cât şi oficialităţile.

Am avut plăcutul sentiment că ne-au acceptat şi că acum ovaţiile nu mai erau un lucru aranjat, pentru că oamenii veneau bucuroşi, din toate părţile, să ne salute şi să-şi ia un afectuos rămas bun, cu multe lacrimi şi rugăminţi de a reveni cât mai curând posibil. Am senzaţia certă că vizita noastră a fost de mare impact, din toate punctele de vedere.

Cu maşina plină de flori, am pornit la drum.

144

Utta –Siegrid KÖNIG

POEME

Rondelul umbrelor alabastre

Nu-mi pare c-am ţinut de-un timp

Sau de un spaţiu cu un nume,

n-am scris de oamenii cu nimb

şi nici de cel Divin anume.

Măsura mea e cât un limb,

nici legi, nici tare, nici cutume...

Nu-mi pare c-am ţinut de-un timp

Sau de un spaţiu cu un nume.

Lăuntrul printre-oglinzi îmi plimb

ca univers pierdut de lume,

naintea mea păşeşte-n schimb

obsesia cu – albastre umbre.

Nu-mi pare c-am ţinut de-un timp.

Rondelul mamei

Când umbre nu se-aflau în geam

şi-albastrul cer era-n privire,

în ochii mamei mă-oglindeam

de farmec prinsă în neştire.

Apoi, în cale-i alergam

cu-ntreaga anilor iubire

când umbre nu se-aflau în geam

şi-albastrul cer era-n privire.

Născută în prier eram

să simt renaşterea de fire,

să cresc cu florile pe ram

şi-n vis cu rodul din vorbire.

Când umbre nu se-aflau în geam...

Rondelul unei vieţi

Mereu cu timpul ne-nsoţim,

ARS POETICA

145 antiteze NR.1/2011

nu ştim nici când în noi el moare,

pe lângă primăveri gonim,

pornind de la boboc spre floare,

chiar vara poate nu trăim

a coloritului splendoare.

Mereu cu timpul ne-nsoţim

nu ştim nici când în noi el moare.

Şi vine iarna când rodim

rugini sub frunză din covoare

şi veşnic clipa împărţim

cu alte lumi nemuritoare...

Mereu cu timpul ne-nsoţim.

Rondelul petei de lumină

Pe câte-un vârf de ram o cioară,

şi-ntreg copacul pe retină,

doar bolta de curând senină

distanţa pân'la el măsoară.

Cu un claxon de limuzină,

imaginea tăcerii zboară,

din câte-un vârf de ram o cioară

şi-ntreg copacul din retină.

Rar casele spre drum coboară...

Cu umbră-n zumzet de albină

un zarzăr alb mă înfioară

şi-nchide-n pată de lumină.

Pe câte-un vârf de ram o cioară...

Rondelul rotocoalelor de fum

Rotocoalele de fumuri

din cafea şi din ţigară

şi-ar croi pe alte drumuri

dimineţile de vară.

Un sărut, o taină, fluturi.

Se despart. Se-ntorc. Şi zboară...

Rotocoalele de fumuri

din cafea şi din ţigară.

146

Un copil încurcă ritmuri

pe-un balcon la o chitară...

cu – doar rima pentru versuri

cu o iederă de-afară.

Rotocoalele de fumuri...

Rondelul unui tablou

Hotar de apă cristalină

sub pod aşterne un pârâu.

Prin curte, casă şi grădină

chiar vântul trece fără frâu.

şi lasă poarta în ruină...

Tabloul pare încă viu.

Hotar de apă cristalină

sub pod aşterne un pârâu.

În pragul scorojit de tină

se zbate-un flutur auriu.

De sus, o rază pură, fină

îl iartă, greu, într-un târziu...

Hotar de apă cristalină.

Rondelul morii

De când tăcerea e deplină,

din drum, pe lângă vechea moară

se-aude piatra cum suspină

şi-un clipocit ce te-nfioară.

E colb şi-s boabe de neghină

în sacii plini odinioară

de când tăcerea e deplină,

în drum pe lângă vechea moară.

Se-ncarcă pete de lumină...

căruţe-ntunecate zboară...

Ocări se-nalţă în surdină

şi-n neguri caii se strecoară...

De când tăcerea e deplină. (Rondeluri alese din volumul în pregătire)

CONFESIV

147 antiteze NR.1/2011

Vlad VLAS

A fi în cuşca de nebuni…

Prezentul calcă prea iute pe acceleraţie. Sunt pensionar şi nu mai ţin cadenţa

cu ortacii mai tineri. Mulţi dintre ei m-au abandonat. Mă salută doar unii dintre foştii

elevi. Alţii se fac a nu mă vedea. Cică aşa e cool. Ş-atunci, le dau eu bineţe. Mai

dăunăzi, un discipol bine uitat m-a oprit pe stradă şi m-a invitat la o bere. Ce l-o fi

apucat? Mi-am amintit de figura lui memorabilă. Colegii îl porecleau „Detonatorul”,

pentru că îl indispunea tot ce ţine de îngrădiri. Un beculeţ roşu se aprindea în el când

zărea ceva supravegheat. Fructul oprit era pentru el cel mai dorit. Am făcut un

schimb de amabilităţi, întrebându-l, printre altele:

- Încă nu ţi-ai găsit partenera de viaţă?

- După Eminescu, proştii se însoară totdeauna, nebunii câteodată, înţeleptul

nicicând. Eu nu-s nici prost, nici înţelept. Mă delectez cu nebunii mai inspirate

precum: „Sărmanele cireşe coapte, ca buzele tale nu-s”.

Sub chipul maturizat al şoferului de TIR, descoperii romanticul de altă dată.

M-a măgulit cu memoria sa. N-a uitat figura de stil cu cireşele, pe care am scos-o,

drept comparaţie, din romanţa îndrăgită a lui taică-meu. După altă halbă de bere, i-

am mărturisit:

- Şi la bătrâneţe am rămas acelaşi tip vulnerabil în faţa florilor şi a cireşelor.

Mă bântuie imaginea cireşului din copilărie. Aştept cireşarul cu dublă semnificaţie:

luna în care m-am născut şi cea a fructelor timpurii. Este cosmogonică clipa

căţăratului pe un trup de copac, ca pe o nouă planetă, pe care o descopăr în fiecare

vară. Voi deveni o pasăre cu aripi moarte când nu mă voi mai agăţa de braţele

întinse ale cireşului.

- Să ştiţi, dom-profesor, că şi eu le-am dus dorul toată iarna. Să vă povestesc

cum m-a prins vara trecută un muşteriu la furat cireşe. Am sesizat un cireş altoit,

care s-a păstrat, ca prin minune, printre blocurile noastre cenuşii. Mi s-au aprins rău

poftele. Căsuţa părea nelocuită, cu uşile şi geamurile încătuşate în zăbrele mute.

Gardul era încins cu un brâu de sârmă ghimpată. Dădea senzaţia că nimic altceva nu

mai este viu în curte. Mi-am amintit de povestirile de război ale bunelului, cu

simbolul sinistru al sârmei ghimpate. Atunci, m-am hotărât să-l pedepsesc pe

fascistul care mai păstrează această sperietoare pentru oameni şi pentru păsările

cerului... O voce interioară îmi şopti: Dacă îţi doreşti fructul, urcă în copac! Gata, la

treabă. Mai întâi, ca un detectiv, bătui la portiţa zăvorâtă, apoi m-am iţit printre

crăpăturile gardului înnegrit. Poftele nu mai puteau fi oprite. Am luat cu asalt

cireşul, cu gândul la viitoarea cireşată, obţinută din boabele răscoapte.

- Trebuie să-ţi recunosc că aventura mă însoţeşte şi pe mine de mic. În

primul septembrie şcolăresc, confundam drumul spre şcoală cu cel dintre viile cu

struguri precoce sau de la harbuzărie. Nu voi uita până la moarte cum paznicul mi-a

ciuruit fundul cu sare, încât n-am făcut şcoală o săptămână, dormind numai pe burtă.

Dar haide, povesteşte mai departe întâmplarea ta.

148

- Amurgise de-a binelea de când pusesem scara, pregătită din timp, peste

ghimpii metalici. Am sărit în pom, mângâind cu tălpile rotunjimea cracilor de cireş.

După ce am savurat prima boabă, mi-am spus: Ura, sunt excelente! Am agăţat cu o

sârmă, pregătită şi ea din timp, găleata de o creangă a pomului. Uitasem definitiv de

pământul negru al păcatului. Dezmierdam fructele văduvite ca pe nişte gurguie. Îmi

imaginam că plutesc prin oceanul albastru al copilăriei, însoţit de larma graurilor.

- Mă face să regret că nu i-am dat cea mai mare notă la română, i-am spus

chelnerului cunoscut, care se apropiase de masa noastră. N-am descoperit dulcea

nebunie din el.

- Toate inimile în extaz sunt apte de nebunii, îmi continuă ideea comeseanul

meu, apoi îmi relată momentul culminant al aventurii sale, neaşteptat şi devastator:

- Un scârţâit tăios de portiţă ruginită m-a trezit din visare. Auzii vocea

surdă a proprietarului şi văzui cum dispare scăriţa mea de sub cireş. Nişte expresii

incriminatoare mi-au biciuit cugetul: Chem poliţia! Violare de domiciliu! Am simţit

un soi de frică, amestecată cu tristeţe şi furie. Dacă mă recunosc vecinii? Căutam cu

înfrigurare metoda de a-mi lua zborul cu demnitate, precum cocorii. Am încercat să

pactizez cu stăpânul-fantomă, dar acesta, deşi încă tinerel, s-a dovedit a fi de

moravuri vechi şi aspre, nu accepta nici un compromis. Nu-mi rămânea decât

speranţa într-o cădere reuşită. Un salt de atlet peste sârma ghimpată şi-mi pierdui

urmele printre blocuri. Acum ştiam bine de ce fugeam: nu de capcana în care m-am

prins singur, ci de nişte viziuni halucinante.

După ce-mi povesti aventura, se trezi moralistul din mine. Nu l-am certat

pentru încercarea de a obţine în mod „discret” nişte cireşe. I-am explicat sensul

zicalei „a fi în pom”. E starea pe care-a trăit-o în acea situaţie precară din vârful

cireşului.

- Vreţi să-mi sugeraţi că astăzi toţi suntem în pom, adică în cuşca de

nebuni?!

- Suntem supuşi unei torturi publice, - mi-am dat şi eu cu părerea. Apoi am

filozofat despre furtul de sine al fiinţei umane. I-am istorisit păţania cu hoţii care s-

au furişat noaptea la zarzărul din faţa blocului. Nu i-am privat de un deliciu, dar i-am

scăldat cu o găleată de apă pentru mototolirea florilor. Şi ursului îi place mierea, dar

nu-i civilizat, distruge fagurele.

- Nu vi se pare că întreg neamul a căzut adânc în extazul hoţiei? Cireşele

mele sunt floare la ureche pe lângă furtul de ţară...

Orice comentariu era de prisos. Băiatul cutreierase toată Europa cu TIR-ul

său, dansase polca pe furate la nemţi, gustase cel mai vechi vin de Porto...Nu era

cazul să alunecăm în politică sau în bărfe neînsemnate.

După întrevederea noastră lirică, mult timp am meditat asupra miracolului,

care l-a împins pe tânăr spre boabele de cireşe. Ceva lumesc, mi-am zis. Este aceeaşi

pasiune, ca şi furtul unui sărut ori ca energia tainică ce mişcă buzele femeilor spre

roze. În faţa poftelor dezlănţuite, nu rezistă nicio îngrăditură. Aceşti fantezişti sunt în

stare să dărâme şi cuşca de nebuni.

LOCUL ŞI SPIRITUL

149 antiteze NR.1/2011

Gheorghe A. M. CIOBANU

UN „GULLIVER“ ÎN ŢARA POEZIEI Deşi atâtea „Linii Maginot” şi „Schenden” sau acel „Prut” cu „ordin de a-l

trece”, cu toatele mobile sau dorind a fi eterne şi hulpave de jertfe şi eroi, deasupra lor, însă, spiritualitatea umană şi-a făurit Arcade, contopite cu dimensiunile Planetei, ca o altă sferă circumterestră de altitudine, Arcade, care nu cunosc ce-i o şenilă sau o Hiroşimă şi care nu cunosc Tratate sau „nu-i voie”. Cultura cu toate componentele şi rezultatele ei e o valoare deschisă tuturor, asemenea unui oxigen al vieţii.

O astfel de adiere de departe şi care a rodit, caracteristic nouă, şi pe „continentul carpato-dac”, este acel gen liric, numit oriunde ca fiind „haiku”. Precum la noi, cu formă fixă, sunt „sonetul”, „rondelul”, „gazelul” sau „rondoul”, aşa, în îndepărtata Japonie, e acel grup monostrofic, numit, secularic: haiku.

O formulă poetică, ce acoperă întregul spaţiu naţional al niponilor, de la sacralitate şi până la lectura „din metrou”. E o clepsidră, parcă, de buzunar, care măsoară liniştea arhipelagului, între două mici seisme. E unitatea „minutarică”, ce măsoară, pe fugă şi ordonat, minutul din patria lui Cio-Cio-San. El reflectă miniaturismul existenţial al acestui popor, care se grăbeşte să facă multe, repede şi mici, mai înainte de a apune Soarele. De mâine, începe o nouă „Eră”, la fel de „lungă”, ca ziua de ieri.

Spre deosebire de mega-continentele Terrei, care îşi au orele egale cu câte o „eră”, aici putem întâlni gigantele „Mahabarate” şi „Ramayane”, „Iliade” sau „Odissei”, „Nibelungi” sau „Divine Comedii”. Să ne amintim de legendara „Şeherezadă”, care, nici după „o mie şi una de nopţi”, nu şi-a terminat morganatica ei poveste. E aici o polarizare similară cu aceea din Universul nostru, oarecum, cunoscut.

Era firesc ca şi Patria lui Zamolxis şi a „Luceafărului” eminescian să cunoască această disjuncţie dimensională de „ori-ori”. Alături de mareea sadoveniană sau „Luceafărul” fără pereche, se întrupează „haiku”-ul strigăturilor de horă, acel „allegretto” mioritic, epigrama ocazională sau haiku-urile predestinate a fi „haiku”. În literatura contemporană, formula niponă de mai sus a devenit şi ea „de toate zilele”. Spectrul foarte larg al viziunii noastre, generată de o isterie, când epopeică sau când haiku, şi-a asimilat la dimensiunile fireşti şi pe aceasta, păstrându-i, în original sau nu, denumirea sa niponă.

Nu de puţine ori, şi urbea noastră muşatină a dăruit literaturii astfel de „picături lirice.” Unele au în ele autenticul originar, iar altele îşi permit „licenţe” creative şi ele.

Să ne oprim, aici, doar la un singur nume: Ioan Ţepordei, care ne-a dăruit de curând o „Pentalogie” de astfel de „molecule lirice”, fiind toate dublate de câte o grafică, realizată fiecare „haikunian”, grafică semnată de fiica sa, Oana. Miniaturismul merge şi la aspectul editorial, „volumele” posedând atributul de a fi „de poche”.

150

Aflându-ne în lumea acestui „atomism literar”, e imposibil de a se vorbi despre un anumit vizionarism sau despre o raportare a la o spaţio-temporalitate a acestora. Sunt „haiku-uri” sensibile şi atât.

Fiind europeni, ne permitem a surprinde, la fiecare „album”, câte „un numitor comun”, ca „natură, iubire, deveniri”. Peste tot, ca să parafrazăm, precum ne este „năravul”, un edict al Astronomiei fizico-matematice.

Haiku-urile de faţă, ca toate, de altfel, din istorie, manifestă o uşoară „deplasare spre violet”, pe „spectrul” poetic. Linearismul liric al versului haikuniano-ţepordeian este acum discontinuu, o traiectorie pe care nici geometria dinamicii cosmice nu o cunoaşte. Să fie o reflectare a unui Univers necunoscut sau un „încotro” al Universului nostru de acum? De aici şi o altă logică, un alt limbaj, o altă concepere filozofică a Lumii, Şi tot aici, o altă imagine a Infinitului, nu liniar sau curb, ci o „sigma” infinită de finituri. De aceea, poate, când sunt citite aceste scânteieri de gând, rămâne în noi un „sentiment de frontieră”.

În ansamblu, un haiku porneşte, intuim noi, de la o galaxie de concepte, care, prin autor, se distilează de foarte multe ori, până rămân doar câteva cuvinte corelate. Şi invers, cititorul, în urma lecturii unui asemenea „fir” poetic, se poate merge cu el retro, la „origine”, unde îl aşteaptă, prin creaţie proprie, o altă lume imensă de spusuri. De aici, şi existenţa necesară, fie că este, fie că va fi, a unei Estetici specifice haiku-ului, de care şi autorii şi cititorii să ţină seama. Poate de aici şi penetrabilitatea mai mare a genului de faţă în întreaga lume şi o mai mică accesibilitate – sau chiar de loc – a formelor noastre, mai ales a Glossei şi a Epopeii, în literatura niponă.

În lirica haikuniană a autorului nostru, se simt, cum e şi firesc, reflexe ale continentului şi ale istoriei noastre europene, reflexe care, repetăm, nu le aflăm în forma naţională niponă. E ceva aici care seamănă cu destinul estetic al „Doinei” noastre carpatice, specie care, asemenea „Patului lui Procust”, rămâne „Doină” numai atunci când e în „grădina carpatină”.

De remarcat în cele cinci volume de haiku-uri ţeparderiene absenţa oricărui titlu, dar, mai ales, nicăieri, nici pe coperte, nu se foloseşte cuvântul de baştină. Sunt doar „versuri – fulgi de zăpadă”, care, la căldura emanată de lectura noastră, imediat se topesc, rămânând în faţă doar cu grafica adiacentă. Totul pare realizat într-o geometrie „euclidiană” apartenenţă unui spaţiu „difuz”.

Pentalogia noastră haikuniană de azi este, în acelaşi timp, la fel în manieră „de poche” şi o succesiune, tot „penta” şi nu ilustrativă, ci în deplină concordanţă cu conţinutul fiecărui „zbor de H” în parte, de grafieri semnate de plasticiana Oana Ţepordei. Sunt vârfuri de penel, ce ating, fugar, frunze în cădere şi se aşează, apoi, pe pagini. Uneori, frunzele sunt două, dar nu un crâng. Ele degajă o aceeaşi semnificaţie de voalaj, de expansiune şi de părere, o fiinţare de o clipă, ca şi sunetele claviaturilor de pian. O evadare în plus, efemerului haiku.

Totul, o cupă de cristal, scăpată de sus şi ajunsă la noi, pe pământ, ca o alee, cu diferite petale.

IDEI/ATITUDINI/SEMNAL

151

Valentin ANDREI

ROMAN VLAD – UN TITAN AL

MUZICOLOGIEI MONDIALE

„Viaţa Maestrului Roman Vlad este plină de muzică,

aşa cum muzica sa este plină de viaţă!“ (Viorel Munteanu)

Precum Brîncuşi, Eliade,

Ionesco ori Cioran, unul dintre cei

care au compus parte a operei lor

departe de ţară, fiind totuşi asimilaţi

ca genii ale românilor, este Roman

Vlad, stabilit de mulţi ani în Italia.

Puţin cunoscut compatrioţilor săi,

nonagenarul care-şi desfăşoară

activitatea la Roma este recunoscut

de către străini drept unul dintre

marile spirite ale muzicologiei contemporane. Tocmai de aceea, dar şi pentru că

la ediţiile Vacanţelor muzicale din anii ‟80 prezenţa domniei sale la Piatra-

Neamţ a dat o deosebită valoare cursurilor de măiestrie componistică, în paginile

care urmează vă propun un portret al acestui român, care ne onorează prin

prestigiul său.

Roman Vlad s-a născut la 29 decembrie 1919, la Cernăuţi, localitate

cosmopolită, de certă influenţă austro-ungară. Spaţiul natal, în care şi-a petrecut

copilăria şi adolescenţa, i-a marcat din plin personalitatea care avea să fie una

polivalentă. Fiindcă tânărului student de la Conservatorul din Cernăuţi nu i-a

plăcut doar muzica. S-a interesat şi chiar a studiat în profunzime filosofie,

istorie, religie, limbi clasice, istoria culturii şi a artelor. Mediul prielnic şi

stimulator pentru formarea sa enciclopedică a fost influenţat şi de dascăli de

mare calitate. La Conservatorul amintit i-a avut ca îndrumători pe compozitorul

şi muzicologul Liviu Rusu (el însuşi cu studii de filosofie) şi pe pianistul Tit

Tarnavschi, primului datorându-i şi “deschiderea către avangarda interbelică,

înţelegerea lui Stravinski, a lui Schönberg…”3

După perioada studiilor din ţară, Roman Vlad merge la Roma, la

Academia „Santa Cecilia“, unde are marea şansă de a intra la clasa lui Alfredo

Casella, un bun prieten de-al marelui George Enescu. De altfel, Roman Vlad îl

evocă pe marele muzician în legătură cu momente importante ale vieţii sale:

„Enescu este o prezenţă apropiată sufleteşte, îndepărtată în timp. Relaţiile mele

cu Enescu au început în 1938, atunci când am sosit la Roma ca să studiez cu

3 Afirmaţie a Laurei Vasiliu cuprinsă în materialul intitulat Importanţa muzicologului Roman Vlad în

contextual ştiinţei muzicale din a doua jumătate a secolului XX, material publicat în volumul IX-X al “Revistei

Artes”, editura Artes, 2010.

152

Alfredo Casella, cel care era mare prieten cu el. Atunci am fost primit de Casella

cu mare entuziasm: «vii din ţara celui mai mare prieten şi binefăcător al meu!»

Pe urmă, nu mai mi-aduc aminte dacă în 1942 sau în 1943, am avut un Premiu

Enescu mulţumită şi lui Dinu Lipatti, care adusese de la Roma «Simfonietta»

mea. De asemenea, pe George Enescu am avut norocul să-l văd şi să-l ascult la

Paris, în 1947-1948, la unul dintre ultimele lui concerte. Şi pe urmă l-am mai

întâlnit la cursurile pe care le ţinea la Academia Chiggiana din Siena. Între 1951

şi 1953. Aşa că am o amintire foarte vie a lui George Enescu!”4

Dacă Roman Vlad are amintiri plăcute despre George Enescu – cine,

dintre cei care l-au cunoscut pe marele compzitor roman, n-ar avea?! – iată că se

întâmplă ca şi discipolii lui Roman Vlad să-l evoce la superlativ. Vorbind despre

mentorul său într-ale muzicologiei, profesorul universitar doctor Viorel

Munteanu, rectorul Universităţii de Arte „George Enescu“ din Iaşi, îl

caracterizează pe Roman Vlad ca având „vocaţie plurivalentă – de compozitor,

pianist, muzicolog, profesor şi conferenţiar, cariere împlinite exemplar de-a

lungul vieţii, care fac din maestru ceea ce George Enescu a numit «cinci într-

unul»! Adică o instituţie cultural spirituală de mare autoritate.“5

Viorel Munteanu, compozitorul şi muzicologul care l-a studiat

îndeaproape pe Roman Vlad, continuă: „cercetând aspectele esenţiale şi

trăsăturile stilistice ale creaţiei sale remarc, în primul rând, deschiderile sale spre

diferite tipuri de scriitură sau de sintaxe muzicale (clase de compoziţie). Astfel,

privit în contextul secolului XX, caracterizat de cele mai diverse direcţii,

curente, viziuni pragmatice şi modalităţi artistice din câte au existat vreodată,

Roman Vlad nu apare nici academist şi nici avangardist. Ci un autentic inovator,

cu forţă reală de intuire şi proiectare a noi orizonturi şi de comunicare a acestora,

caracteristice talentului şi sensibilităţii sale.“

Legat de compoziţia mai sus menţionată – Simfonietta – cu care a

obţinut şi primele mari succese, compozitorul însuşi afirmă: „ea reprezintă o

lucrare care s-a născut poate din impulsul adânc de a fixa pentru totdeauna în

imagini muzicale priveliştile şi atmosfera spirituală în care mi-am trăit copilăria

şi prima tinereţe. (...) Ar putea purta indicaţia enesciană «în caracter popular

românesc». Cu o singură excepţie, temele nu sunt împrumutate direct din

folclorul naţional, ci mai degrabă sunt inventate în spiritul melodiilor poporale.“

Este, neîndoielnic, vorba despre dorul de patria şi de pământul pe care le

părăsise. Motiv pentru care, în vremea anilor ‟80, la câteva decenii de la

stabilirea sa la Roma, Roman Vlad era de părere că „materialul folcloric poate fi

materia primă a unei arte autentic moderne cu specific naţional“. De altfel, prima

impresie creată de audierea Simfoniettei o reprezintă caracterul rapsodic, stilul

folcloric pastoral, asemănător suitelor aparţinând unor compozitori români din

prima jumătate a secolului XX (Marţian Negrea, Mihail Jora). La nivelul

percepţiei auditive, cumulată cu opiniile critice pertinente referitoare la filosofia

4 Roman Vlad povestind în revista „Melos” din martie 2005, material consemnat de Liliana Constantinescu.

5 Citat din articolul ROMAN VLAD – 90 publicat în volumul IX-X al “Revistei Artes”, editura Artes, 2010.

IDEI/ATITUDINI/SEMNAL

153 antiteze NR.1/2011

blagiană, se poate afirma că lucrarea circumscrie spaţiul românesc, cuprinzând

elemente din lumea arhaică a poporului nostru.

După al doilea război mondial, Roman Vlad îşi continuă activitatea de

pianist concertist şi compozitor, în paralel devenind unul din cei mai apreciaţi

muzicologi, susţinând conferinţe şi cursuri de muzicologie în toată Europa, în

S.U.A. şi Japonia. Un exemplu doar – între 1954-1955 susţine cursuri de

muzicologie la Summer School of Music în Dartington Hall.

Personalitate importantă a lumii muzicale italiene şi nu numai – director

artistic al Academiei „Filarmonica Romana“ (1955-1958 şi 1966-1969), co-

director al secţiunii muzicale din „Enciclopedia dello Spettacolo“ (1958-1962),

Preşedinte al Societăţii Italiene de Muzică Contemporană (1960), director

artistic al „Maggio Musicale“ (1964) şi al Teatrului Comunal din Florenţa

(1968-1972), Preşedinte al Società Aquilana dei Concerti (1973-1992),

superintendent al Operei din Roma şi director artistic la „Scala“ din Milano, co-

director al „Nuova Rivista Musicale Italiana“ (începând cu anul 1967), director

artistic al Orchestrei Simfonice RAI din Torino (1973-1989), Preşedinte al

Confédération Internationale des Auteurs et Compositeur (1980-1982 şi 1990-

1994), Preşdinte al Società Italiana degli Autori ed Editori (1987 până în 1993) –

Roman Vlad şi-a pus, prin munca şi talentul său, o întreagă lume la picioare.

Alte realizări în plan muzical sunt compoziţiile coloanelor sonore a

peste douăzeci de filme, în 1950 primind Premiul Nastro d'Argento pentru

partiturile sale cinematografice. Succesele sale cele mai mari din acest domeniu

sunt constituite de muzica filmelor Elena din Troia (1956) şi Viaţa lui Leonardo

da Vinci (1971), Romeo şi Julieta, Frumuseţea diavolului, Columna.

Referindu-se la ultimul film menţionat, în timpul prezenţei sale la

Vacanţele muzicale din 1986, Roman Vlad mărturisea: „în muzica filmului

«Columna» am folosit două motive muzicale din folclorul românesc – bocetul şi

doina. Doina am transcris-o în «partitura» dacilor, pentru lupta lor continuă, iar

bocetul – romanilor, pentru a plânge victoria lor. Care nu a fost de fapt o

victorie. De aceea au şi înălţat romanii Columna Traiană, în semn de respect

pentru cei învinşi.“6

Despre perioada de două săptămâni (27 iunie – 11 iulie) petrecută la

Vacanţele muzicale, Roman Vlad spunea că „zilele pe care am avut norocul să le

petrec la Piatra Neamţ, în tovărăşia muzicienilor de la conservatoarele din Iaşi şi

Bucureşti, împreună cu publicul atât de atent şi de călduros de aici, constituie o

importantă şi fericită experienţă în viaţa mea de om şi de artist. Sunt încântat de

atmosfera de intensă viaţă muzicală care domneşte în aceste zile la Piatra Neamţ,

de lucrările celorlalţi compozitori, pe care am avut ocazia să le ascult, şi de

înaltul nivel al concertelor la care am asistat. Sunt, de asemenea, recunoscător

tuturor celor care mi-au oferit prilejul să vizitez minunatele monumente din

această zonă, care mi-au îmbogăţit şi mi-au lăsat amintiri care nu se vor şterge

niciodată din memoria mea.“

6 Interviu intitulat Cunoaşterea muzicii înseamnă cunoaşterea universului publicat ziarul „Ceahlăul” şi semnat

de Horia Constantin Alupului-Rus.

154

Revenind la personalitatea muzicologului, ar fi de menţionat

numeroasele recunoaşteri oficiale, dintre care amintim doar câteva: Doctor

Honoris Causa al National University of Ireland (1974), membru al Koninlijke

Academie voor Wetenschappen, Letteren en SchoneKunsten din Belgia,

Commandeur des Art et des Lettres al Académie des Arts et des Lettres în

Franţa.

Lucian STROCHI

Portretul la Ştefan Potop

Se spune că portretul este cea mai dificilă

probă prin care poate trece un pictor.

Şi asta din mai multe motive: dacă e prea fidel

modelului, portretul suferă concurenţa neloială a

fotografiei ajunse la performanţe incredibile; dacă se

îndepărtează prea mult de model va eşua în caricatură,

în şarjă prietenească, trădând invariabilele ce fac

recognoscibilă o personalitate, portretul devenind

altceva, o compoziţie mai mult sau mai puţin

abstractă.

Adevăratul artist trebuie să aleagă, cred, o

cale de mijloc: să confere portretului personalităţii

alese destule personalizări, astfel încât modelul să se

recunoască în interpretare, dar portretul realizat să poarte şi amprenta, stilul

artistului, acea marcă înregistrată, unică.

Ştefan Potop a ales această ultimă cale, chipurile sale grupându-se în

câteva categorii, uşor detectabile în ultima sa expoziţie din 1 martie 2011, de la

Galeriile „Lascăr Vorel” din Piatra-Neamţ.

În prima categorie de chipuri s-ar afla

portretele unor scriitori şi critici de artă precum

Cristian Livescu, Lucian Strochi, Valentin

Ciucă, Corneliu Antim, Emil Nicolae, precum

şi cele ale unor confraţi de breaslă (Gheorghe

Vadana, Constantin Filimon, Lucky şi Iulia

Hălăucescu, ultimele două tablouri fiind replici

pline de căldură ale unor spirite dispărute

neaşteptat dintre noi, artistul plecând de la un

cunoscut diptic al Iuliei Hălăucescu).

Portretele sunt decupate corect, se

respectă profilul psihosomatic al personajului,

IDEI/ATITUDINI/SEMNAL

155 antiteze NR.1/2011

cu unele accente deformatoare care,

poate surprinzător, nu trădează, ci

măresc expresivitatea subiecţilor.

Pictorul Ştefan Potop a

înţeles (după îndelungi căutări

artistice) un lucru extrem de

simplu: un portret va fi izbutit nu

dacă se respectă detaliile (ca într-

un portret-robot), ci întregul, prin

linii de forţă concentrate …central,

aşa cum îl percepem cu toţii

cotidian, ori de câte ori

recunoaştem o persoană într-o

fracţiune de secundă. (E o tehnică

folosită foarte recent de Scotland

Yard şi de alte câteva servicii

secrete, cu foarte bune rezultate,

procentul de identificare corectă

fiind de peste 80 %!)

O a doua categorie de

portrete au o istorie mai complicată: se pleacă din alambicul ce distilează umorul

de Tazlău, produs unic, inconfundabil şi se ajunge la accente expresioniste, acele

strigăte ce au drept cap de serie celebrul strigăt al lui Edward Munch. Sunt

portretele lui Ioan şi Zoli, ţărani ot Tazlău, hâtri chiar în disperare, variantă

originală a deja celebrului Râsu‟-Plânsu‟ stănescian.

A treia categorie, cea a compoziţiilor cu fauni, include personaje precum

însuşi autorul, încadrat de doi preşedinţi francofoni, meditând la … eternul

feminin printre viţe, vicii şi struguri sau, aceiaşi preşedinţi, discutând calmi la un

pahar şi de vorbă.

Ultima categorie, cea a portretelor cu/de copii, îi permite autorului

nemţean un dialog de… apropiere cu Nicolae N. Tonitza, portretele lui Ştefan

Potop impresionând prin diversitatea abordărilor şi a soluţiilor găsite, chiar dacă

un aer candid, inocent, angelic pluteşte peste toate aceste portrete.

Ies din categoriile propuse două lucrări, să le numim canonice, un

Autoportret şi un portret al fiului său, Vlad, şi el un artist al imaginii.

Până a ajunge la complexitatea şi fascinaţia portretului, Ştefan Potop a

traversat câteva etape, cu rezultate dintre cele mai interesante. Reţinem,

îndeosebi, perioada magico-folclorico-fantastică cu numeroase şi memorabile

reuşite, de la portrete-măşti cu ochi dubli până la păsări măiestre cu coroniţă de

cap, ca la prinţesele bizantine.

Prezenta expoziţie cuprinde în total 25 de lucrări, dar artistul are mult

mai multe portrete, unele mai vechi, intrând chiar într-un folclor …urban şi

artistic, altele încă „verzi”.

156

Lista portretiştilor din Neamţ este destul de lungă: pictorii C.D. Stahi,

Lascăr L. Vorel, Aurel Băeşu, Iulia Hălăucescu, Eugen Crăciun, Letta

Mironescu, Dumitru D. Irimescu, Nicolae Milord, Iosif Haidu, Mihai Agape,

Dumitru Bezem, Mircea Răzvan Ciacâru, Violeta Dinu, Ioan Popei, sculptorii

Dimitrie Tronescu, Pompiliu Clement, Mihai Onofrei, Richard Hette, Silviu

Bejan.

În această restrictivă şi onorantă listă, Ştefan Potop se integrează firesc,

fără complexe, prin talentul său viguros, prin ochiul sigur şi prin mâna sa

inspirată.

Cecilia ANDREI

CULTURA ASTĂZI

„Lipsa culturii înseamnă ceea ce a însemnat întotdeauna:

civilizaţie ruşinoasă şi de aici cădere sigură.“ (Gaudi)

Trăim vremuri de debusolare. De haos, chiar. Vremuri de criză. Criză

financiară, criză de idei… Dar mai ales criză morală. Ale cărei efecte sunt

binecunoscute şi mai ales simţite de oamenii de rând.

O personalitate a lumii artistice contemporane, Gheorghe Costin,

prezent la ultima (sper şi nu cea de pe urmă!) ediţie a Vacanţelor muzicale, făcea

o observaţie pertinentă: din vocabularul oamenilor politici lipseşte cu desăvârşire

cuvântul „cultură“. Aşa că, ce mai putem spune despre efectele crizei în şi din

cultură?! Pe de altă parte, ceea ce se observă este că oamenii se întorc spre

cultură, spre actul artistic – fie spectacol de teatru, balet, expoziţii sau lansări de

carte. Oare aceasta este soluţia de a ieşi din criză? Se pare că da. Se pare că

oamenii sunt sătui de ceea ce văd, de ceea ce aud şi îşi caută refugiul în cultură –

aşa cum făceau înainte de ‟89. Paradoxal, e că avem de a face cu feed-back-ul

chiar înainte de a le face oamenilor o ofertă culturală cu adevărat serioasă. Tot

paradoxal, se pare că semnul că ne trebuie cultură – aşa cum bine grăia Nicolae

Iorga cam acum o sută de ani (!) cum că „ni trebuie cultură tuturora de sus până

jos, o cultură care să fie a noastră, cărţi pe rândurile inspirate ale cărora să cadă

deopotrivă lacrima înaltei, bogatei doamne şi a sătencii, cărţi smulse de mâini

nerăbdătoare până unde răsună graiul acestui neam” – vine în primul rând de la

public. De la consumator. Iar datoria noastră, a celor care ne desfăşurăm

activitatea şi care – cum ar zice guvernanţii – ne luăm leafa din acest domeniu,

este aceea de a veni în sprijinul lor.

Ce am mai putea spune despre un segment important al culturii

neamului românesc, cultura tradiţională?! Este ea în pericol?

Se pare că da. Conform unui studiu efectuat în judeţul Neamţ, la

întrebarea „consideraţi că în localitatea dumneavoastră sunt obiceiuri pe

IDEI/ATITUDINI/SEMNAL

157 antiteze NR.1/2011

cale de dispariţie?”, s-au primit răspunsuri diverse. Astfel, sunt

considerate pe cale de dispariţie: obiceiuri tradiţionale de nuntă, de botez,

de înmormântare, obiceiuri care se desfăşoară la sărbătorile religioase:

hramuri, Lăsatul secului, Sf.Andrei, Paşti, taraful tradiţional, hore săteşti,

dansuri populare, Şezătoarea, Claca, Serbări câmpeneşti, portul popular,

meşteşuguri (ţesutul, torsul lânii, cusutul cojoacelor, sumanelor,

confecţionarea costumelor, a coşărcilor din lemn de alun şi a butoaielor,

dogăritul, dulgheritul, cioplitul, potcovăritul, drăniţitul). Şi asta nu e tot. Surprinzător, au fost menţionate în mai multe

chestionare obiceiuri de Crăciun şi de Anul Nou, teatru folcloric: Agapia,

Alexandru cel Bun, Bălţăteşti, Bicazu Ardelean (Capra de la Toşorog),

Boghicea, Borleşti, Bozieni (Capra, Artiştii, Cerbul, Căluţul, Haiducii), Ceahlău

(Capră, Urs, Jian), Costişa, Dobreni, Dochia (Capră, Urs, Jian), Drăgăneşti,

Dulceşti, Dumbrava Roşie, Gherăieşti (Colindat, Pluguşor, Sorcova, Semănatul,

Jocul caprei, Jocul ursului), Grumăzeşti (Jianu, Bujor, Arnăuţi, Urs, Capră),

Horia (Colindatul, Căluţul, Capra, Ursul, Banda de haiduci, Buhaiul, Plugul,

Banda de artişti), Negreşti (Jianu, Hora de Anul Nou), Petricani, Piatra Şoimului

(Lucan, Jianu), Pipirig, Ruginoasa, Săbăoani, Săvineşti, Stăniţa, Ţibucani

(Pluguşorul tras de boi), Văleni (Jocul căiuţilor, Jocul caprei, Jocul ursului),

Vânători, Zăneşti.

Faptul că deja unii oameni îşi pun întrebări şi că semnalează unele

pericole este un semn bun. Un semn că încă nu este totul pierdut cu desăvârşire.

Este semnul că încă pe unii îi mai interesează soarta unor tradiţii, unor obiceiuri

moştenite din moşi-strămoşi. Dar...

Pentru ca acest fir invizibil care ne leagă încă de înaintaşii noştri să nu

se rupă şi să nu fie totul iremediabil pierdut, acum, la început de mileniu trei,

mileniu al comunicării, trebuie să acţionăm. Cu toţii. De la vlădică până la

opincă. Cum zice ţăranul român, „geaba trudă dacă nu-i şi vrere. Iar rolul nostru,

al celor care lucrăm în mediul şi domeniul culturii – indiferent dacă este ea de

masă ori cultură înaltă – este de a mijloci comunicarea dintre meşteşugari,

rapsozi, în general, artiştii populari şi forurile superioare, cele dătătoare de legi,

de oportunităţi şi, în multe cazuri, şi de bani.

În acest scop, Centrul pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare”, de

ceva vreme – adică de ani de zile – a iniţiat şi implementat diverse proiecte şi

programe legate direct de cultura tradiţională, cum ar fi: Festivalul de Datini şi

Obiceiuri „Steaua Sus Răsare” (ajuns la a XLI-a ediţie), Festivalul Internaţional

de Folclor „Ceahlăul” (cu paisprezece ediţii, întrerupt anul acesta din motive

financiare), Stagiunea de Folclor a Ansamblului „Floricică de la Munte”,

„Şezători în judeţul Neamţ”, Festivalul Judeţean al Formaţiilor de Dansuri

Populare „Armindeni – Cheile Bicazului”. Şi exemplele ar putea continua.

158

Cornel GALBEN

PORTRETE DE PERSONALITĂŢI

NEMŢENE

George Aaron Născut pe 27 decembrie 1952, în Podoleni, Judeţul Neamţ, graficianul

Gheorghe Aron, pe numele său din cartea de identitate, şi-a început studiile în

localitatea natală, unde a deprins între altele şi desenul, pasiunea lui de o viaţă.

Şi-a deschis prima expoziţie personală la Bacău, în 1969, urmată de

altele tot aici (1970, 1976), dar şi la Slănic Moldova (1975), Focşani (1977), Iaşi

(1977) şi Bucureşti (1979 - Galeriile „Amfiteatru“, 1982 - Sala „Confluenţe“,

1983 - Sala „Schiller“). Lucrările sale au figurat, de asemenea, în expoziţii

colective prilejuite de Anuala Filialei U.A.P. Bacău (1970), Anuala Convenţiilor

SF (1980, 1989), Anuala profesorilor de desen din Bacău (1982) şi Atelier „ 35,

Timişoara (1987).

Student, un timp, la Heidelberg, el a expus aici, devenind vedeta

Atelierului Fest ‟92 şi a altor reuniuni atât în Germania, cât şi în Italia. Criticii de

specialitate l-au receptat elogios, scriind despre expoziţiile sale de la Eurocon

‟82 (Münchengladbach), Eurocon ‟84 (Bringhton) ori cele deschise la Galeria

„HartmannStrasse“ din Ludwigshafen (1991), Salonul de toamnă al Grupului

artiştilor din Heidelberg (1992), când şi-a etalat lucrările alături de chinezul

Yang Qi, Atelier Fest ‟92 din Edinladung ş.a.

Revenit în ţară, s-a retras într-o mansardă insalubră de pe Aleea Parcului

din Bacău, unde, măcinat de o boală incurabilă, n-a mai fost capabil să lupte,

părăsind această lume în ziua de 19 iulie 1999 şi lăsând o operă risipită prin

colecţii particulare, almanahuri şi în paginile unor publicaţii („Varietăţi“,

„Flacăra“, „Imparţial de Bacău“), cărora le trimitea, din când în când, şi versuri.

Ignoranţa de care a dat dovadă colectivitatea băcăuană, insensibilă la

suferinţa lui fizică şi morală, poate că îi va sensibiliza pe viitorii Mecena, datori

să-l readucă în conştiinţa publică, fie prin expoziţii, fie publicându-i un album,

meritat cu prisosinţă. Aceasta cu atât mai mult cu cât, până în ultima clipă, el a

visat că va putea, totuşi, vernisa „Ofrandă utopiei“, o expoziţie „cum n-a mai

fost“, bazată pe linie – cuvânt – invenţie, cea de a treia componentă fiind

alcătuită din elemente ale propriei dialize.

Mihai Pauliuc Mihai Iosif Pauliuc, fiul mecanicului Iacob Pauliuc şi al Elisabetei (n.

Voloniuc), casnică, şi-a început studiile în satul natal, continuându-le la Piatra

Neamţ, dar, cum însuşi mărturiseşte, nu a „fost niciodată în posesia unui act

IDEI/ATITUDINI/SEMNAL

159 antiteze NR.1/2011

doveditor de învăţătură... metodică”. Asta nu l-a împiedicat să citească toată

viaţa şi, mai ales, să scrie, morbul acesta căpătându-l în vremea cătăniei, când, în

1952, a şi fost publicat într-o revistă militară.

Reîntors la vatră, a colaborat cu publicistică la ziarele „Flacăra“ din

Piatra Neamţ şi „Luptătorul“ din Bacău, iar din 1960, când s-a mutat la Oneşti, a

devenit unul din animatorii gazetelor uzinale „Cauciucul“, „Chimistul“ şi

„Petrochimistul“, în paginile cărora a publicat de toate, exersându-şi condeiul cu

predilecţie în genul aforistic, în care a excelat. A lucrat, de asemenea, în redacţia

ziarului „Oneştiul nou“, ca secretar de redacţie, şi al Staţiei de Radioficare

Oneşti, concomitent trimiţând corespondenţe cotidianelor „Steagul roşu“,

„Scînteia“ şi „România liberă“.

S-a implicat, totodată, în viaţa culturală a urbei de pe Trotuş, activând în

cadrul cenaclurilor „G. Călinescu” şi „Junimea nouă”, al Cineclubului Casei de

Cultură a Sindicatelor şi al Societăţii Culturale „G. Călinescu” (devenită, din

1991, Fundaţie Naţională), fiind o prezenţă aproape nelipsită de la recitalul liric

„Poetul în Cetate” şi de la activităţile celor două mari biblioteci ale oraşului.

O bună parte din creaţia sa lirică şi aforistică a fost inserată în paginile

revistelor „Albina“, „Amfiteatru“, „Ateneu“, „Caietele Teatrului Bacovia“,

„Cronica“, „Jurnalul literar“, „Rebus“, „Tribuna“, iar după 1989, în „Ecran

Magazin“, „Flacăra“, „Rebus“, „Magazin T“, „Moftul român“ş.a. S-a numărat,

totodată, printre fondatorii săptămânalului „Curierul de Oneşti“, colaborând cu

tablete, interviuri, articole, maxime şi aforisme la noile publicaţii băcăuane

„Deşteptarea“, „Curieru“l, „Monitoru“l, „Trotuş expres“, „Ziarul de Bacău“,

„Viaţa băcăuană“, la aceasta din urmă făcând parte şi din colectivul de redacţie.

Zicerile sale au delectat în nenumărate dimineţi ascultătorii Radio

România Actualităţi, selectate şi citite, cu vocea-i inconfundabilă, de Paul

Grigoriu. Parte din ele au fost traduse în italiană de Cicerone Cernegura, care le-

a publicat în revista „Sitarius“, sau au fost preluate din volume şi inserate în

reviste din Montreal („Luceafărul“) şi New York („Lumea nouă“).

Editorial a debutat cu versuri în 1973, când a publicat pe cont propriu, la

Editura Litera, volumul Înainte de miazăzi, urmat peste trei ani, tot aici, de o

nouă carte de poezie: La marginea liniştii. Deşi ambele apariţii s-au bucurat de

ecouri favorabile în presa literară, până în 1991 nu a mai izbutit să-şi vadă

înmănuncheate creaţiile în pagini de carte, excepţie făcând doar includerea sa, cu

poezie, în antologia Jurnalul literar II (Municipiul Gheorghe Gheorghiu-Dej,

1982) şi, cu publicistică, în Almanahul „Ateneu“.

Convins că un simplu aforism poate ţine piept uneori şi unui regiment

de cuvinte, a revenit în forţă pe scena editorială, publicând aproape an de an cel

puţin un volum de maxime şi cugetări, versuri, cronici ori interviuri. A început

cu Delictul prejudecăţii. Vorbe ca lumea (Bacău, 1991) şi a continuat, la Editura

Plumb din Bacău, cu Exerciţii de recuperare. Cugetări cu... scaun la cap (1992),

Oul lui Columb. Meditaţii... cordiale (1993), Înscrisuri de buzunar (Poeme

aproape uitate (1995), Totul pe o carte. Cugetări... antume (1995), Preţul

hârtiei. Ziceri la... purtător (1997), Calitatea de martor. Cronici “aproape”

160

normale (1998), Microfoane... interceptate. Netăceri la.... Post Meridian (1998),

Degetul arătător. Scene din viaţa... provincială (2000), Scrieri pestriţe. Carte

de... credit (2001), Incursiuni în labirint. Memoria.... oralităţii (2001) şi Sondaj

de opinie. Conversaţii... confortabile (2001). Acestora li s-au adăugat Dialoguri

pe... pâine (Şi alte vorbe ca.... lumea (1999), Meditaţii în bucătărie. Şi alte

cântece de pierzanie (1999), ambele apărute la Editura Alter Ego din Oneşti,

Vorbe din... cuvinte. Alte conversaţii confortabile (Editura Corgal Press, Bacău,

2002) şi Viaţa la 60 de carate. Exerciţii de recuperare cu Neculai Doileţ

(Editura Magic Print, Oneşti, 2003).

Prefaţate, postfaţate sau însoţite de aprecieri critice semnate, între alţii,

de Laurenţiu Ulici, Cicerone Cernegura, Nicolae Ciobanu, George Corbu, Vasile

Sporici, Mircea M. Ionescu, mozaicatele sale volume au avut, din păcate, o

difuzare precară, nereuşind să-l impună în atenţia autorilor de dicţionare. Lăsând

lucrurile să curgă de la sine, n-a intrat nici în rândurile membrilor Uniunii

Scriitorilor, deşi creaţia poetică şi cea aforistică l-ar fi îndreptăţit să aibă acest

râvnit, de alţii, statut.

Stins în urma unei boli care i-a măcinat trupul în ultimii ani (decedat la

31 octombrie 2006, la Oneşti, judeţul Bacău), rămâne în sarcina viitorilor critici

şi cercetători ai fenomenului literar să-l descopere, iar în cea a editorilor să dea

tiparului volumele pe care le anunţase deja: Pe o singură strună (Poeme boeme),

Odiseea aforismelor şi Scrieri... nescrise.

Constantin TOMŞA

LA TÂRGU-MUREŞ, O EXCELENTĂ

REVISTĂ DE CULTURĂ Numărul 4 (26)/aprilie 2011 al Revistei „VATRA VECHE” 2009,

redactor-şef Nicolae Băciuţ, (continuatoarea revistei „Vatra” 1971, urmaşă a revistei „Vatra, foaie ilustrată pentru familie”, 1894), este editat de Asociaţia „Nicolae Băciuţ” (preşedinte Sergiu-Paul Băciuţ) în condiţii grafice excelente şi ilustrat, de la prima la ultima pagină cu reproduceri color din lucrările Magdalenei Chirilov, prezentată de Mariana Cristescu în ultimele două pagini.

Cu un sumar deosebit de bogat, numărul este structurat cu pricepere, în aşa fel încât cuprinde toate compartimentele ce se impun într-un adevărat „lunar de cultură”, care îşi propune „susţinerea şi promovarea valorilor cultural – artistice şi profesionale”. Mai întâi, Nicolae Băciuţ invită pe cititori la o dezbatere incitantă, propunând tema – „Prietenia/duşmănia literară”. De remarcat menţinerea în actualitate a revistei prin diverse texte ce au în vedere: numirea noului mitropolit al Clujului... („Scrisoare deschisă către ÎPS Andrei, mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului”) şi a „Noului egumen la Schitul românesc «Prodromu» din Sfântul Munte”, ambele texte semnate de redactorul-şef, precum şi referiri la desfăşurarea Zilei Culturii Naţionale (Ion Nete).

IDEI/ATITUDINI/SEMNAL

161 antiteze NR.1/2011

Foarte bine reprezentat este compartimentul dedicat unor probleme de istorie, de teorie literară, de artă şi de filozofie, prin eseuri şi studii semnate de: Bianca Osnaga („Meditaţia eminesciană. Sensuri tragice”), Mircea Moţ („Spre un echilibru necesar”, cu referiri la unele semnificaţii simbolice în „Punguţa cu doi bani” de Ion Creangă), Mihaela Bal („Nebunii vechi şi noi ai oraşului după Craii de Curtea Veche”), Lucreţia Bogdan („Poemul dramatic «Meşterul Manole» de Valeriu Anania”), Tamara Constantinescu („Condiţia umană şi artele”), Laura Silea („Omul romantic – dinspre ocultism spre viziunea Logosului”), Daniel Mureşan („Omul se înalţă”), acestora adăugându-li-se continuările din numerele precedente semnate de Cosette Herţa, Carmen Ardelean, Aurel Hancu, Adela Lungu-Schindler.

Cel mai bogat compartiment este acela al noutăţilor editoriale din toate genurile şi speciile literare, dar nu numai, şi din zone geografice diferite, altele decât cea locală, inclusiv din diasporă, prin note semnal, recenzii, cronici literare semnate de: Al. I. Brumaru („Şcheii Braşovului”, de Alexandru Surdu), Elena M. Cîmpan („Absidă pentru luna a treia”, de Valentin Marica), Tudor Negoescu („La Lilieci. Şase cărţi în căutarea lui Marin Sorescu”, de Marin Barbu), Menuţ Maximinian („Eseul de cleştar”, de Elena M. Cîmpan, „Cuvinte pentru suflet”, de Alexandru Vidican, „Butelia cu oxigen”, de Andrei Noldovan), Carmen Ardelean („Scriitori vrânceni de ieri şi de azi”, de Mircea Dinutz), Adrian-Dinu Rachieru („Insomnii lirice”, de Anica Facina), Mircea Moţ (“Poetica elementelor în lirica lui Lucian Blaga”, de Lăcrămioara Solomon), George Sorescu („Viaţa ca iluzie şi clipa ca destin”, de Nicolae Bălaşa), Dumitru Velea („Scrisori din delira”, de Constantin Câmpeanu), Cezarina Adamescu („Jurnal pe bilete de autobuz”, de Anni-Lorei Mainka), Geo Constantinescu („Pe căi de nimeni ştiute”, de Flavia Cosma), Iulian Chivu („Basme populare româneşti”, de Gr. Creţu), Ana-Irina Iorga („Un secol de arte frumoase”, de Valentin Ciucă) ş. a.

Creaţia literară este mai puţin prezentă. Am reţinut: poezie (Vasile Mic, Andrei Fischof şi eleva Maria Şorici din Chişinău), proză (Magdalena Chirilov şi Daniel Drăgan), pamflet (Hidra N. T., probabil, pseudonim), jurnal (Ovidiu Ivancu). Nu putem să omitem prezentarea pe care Gheorghe A. Stroia o face lui Constantin Severin, poet, publicist, artist plastic, şi, nu în ultimul rând, semnalăm portretul, alcătuit de Cleopatra Lorinţiu, lui Aurel-Dragoş Munteanu, completat cu o parte din corespondenţa acestuia.

La fel de interesante sunt interviurile cu diferite personalităţi ale lumii culturale realizate de: Nicolae Băciuţ (cu monahul nonagenar Dionisie Ignat, de la Chilia „Sf. Gheorghe” de pe Muntele Athos, în 2003), Luminiţa Cornea (cu ÎPS Ioan Sălăgean), Rodica Lăzărescu (Mircea Dinutz), Liliana Moldovan (Ovidiu Pecican), Menuţ Maximinian (Dorel Cosma), Mirela-Corina Chindea (Sergiu Lupşe), precum şi textele despre viaţa culturală din Basarabia, semnate de Nicolae Băciuţ, Dimitrie Poptămaş, Raia Rogac, Claudia Şatravca.

Aşadar, Revista „Vatra Veche” de la Târgu-Mureş, prin tematica şi prin aria de cuprindere a autorilor şi a cărţile puse în discuţie, se dovedeşte a fi o publicaţie cu largă deschidere ca spaţiu, atentă la valoarea operelor şi a problematicii abordate.

162

DIN VIAŢA SOCIETĂŢII

SCRIITORILOR

DIN JUDEŢUL NEAMŢ

Adunarea generală anuală În ziua de 31 martie 2011, în sala Cupolă a Bibliotecii Judeţene din

Piatra Neamţ, a avut loc Adunarea generală anuală a Societăţii Scriitorilor din

judeţul Neamţ. În deschidere, Cristian Livescu, preşedintele SSJN, a prezentat

darea de seamă privind activitatea desfăşurată în perioada 2010-2011,

considerată ca una de relansare a acestei organizaţii. Cu un statut complet

renovat şi îmbunătăţit, reînregistrat la Judecătoria Piatra Neamţ, în pas cu

procesul de modernizare a fundaţiilor şi organizaţiilor neguvernamentale, a

societăţii civile în ansamblu, SSJN şi-a propus să devină o prezenţă vie, de

autoritate, în viaţa publică nemţeană, să contribuie la promovarea creativităţii, în

spiritul libertăţii de expresie şi de gândire, dar şi al rigorilor estetice. În material

s-au făcut referiri la numărul crescut de evenimente şi manifestări literar-artistice

organizate (lansări de carte, medalioane, evocări, recitaluri de poezie), la Gala

Premiilor SSJN şi acordarea unor titluri de Membru de onoare, la Cenaclul

literar „C. Hogaş”, precum şi la editarea revistei „Antiteze”, proiect susţinut de

Consiliul Judeţean Neamţ şi asupra căruia s-au concentrat atenţia şi interesul

membrilor Societăţii.

Adunarea generală a aprobat Raportul responsabilului financiar şi al

cenzorului, bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul în curs, precum şi

componenţa colegiului de redacţie al revistei „Antiteze” pentru anul 2011. De

asemenea, a fost cooptat în colectivul de conducere scriitorul Dorin Ploscaru. În

atenţia Societăţii se află următoarele obiective: Agenda proprie de acţini şi

evenimente; lărgirea contactelor cu organizaţii similare din ţară şi din străinătate;

reorganizarea cenaclului „C. Hogaş”, care să devină unul al tinerilor condeieri;

contribuţie la organizarea Târgului de carte „Libris” şi a unor standuri de carte al

scriitorilor nemţeni.

Au fost aprobate noi primiri în rândul membrilor Societăţii: Vasile Popa

Homiceanu, Rodica Teofănescu Cocan, Luminiţa Muscalu, Mihai Niculiţă, Radu

Miron Tudorel, Olga Elionora Loghin, Aspazia Sandu, Nicolae Alexandrescu,

Mihai Andriş, Georgeta Simon Bota Botescu.

Eveniment

Lansarea romanului „Nemuritorii din Agapia”

de C. V. Gheorghiu Un veritabil eveniment cultuaral l-a prilejuit apariţia la începutul acestui

an, la Editura Crigarux din Piatra Neamţ, a romanului „Nemuritorii din Agapia”

de Constantin Virgil Gheorghiu (1916-1992), în traducerea din limba franceză a

dr. Virgil Răzeşu, traducerea care a beneficiat de suportul dactilogramei adnotate

IDEI/ATITUDINI/SEMNAL

163 antiteze NR.1/2011

de reputatul scriitor şi preot, originar din spaţiul nemţean (n. la Valea Albă,

Războieni), pe care revista noastră l-a prezentat pe larg într-un număr anterior.

Prefaţa şi aparatul critic al ediţiei sunt semnate de dr. Cristian Livescu. Cartea,

bine primită de publicul larg, a fost lansată la Piatra Neamţ, sala Amfiteatru a

Bibliotecii Judeţene şi sala de conferinţe a Fundaţiei „Dreptcredinciosul Voievod

Ştefan cel Mare şi Sfânt”; la Roman, în sala Muzeului de Artă (unde – în afară

de realizatorii ediţiei – au avut intervenţii: prof. Gheorghe A. M. Ciobanu,

scriitorul Mircea Bostan şi muzeograf Mihaela Ciobanu); Bicaz (Biblioteca

oraşului, unde au vorbit: prof. Dragomir Oprea şi Ion Asavei); Liceul particular

„Aurora Ouatu” din Piatra Neamţ (au vorbit: prof. Elena Popa şi scriitorul Dan

Iacob), precum şi în Sala de consiliu a Primăriei Crăcăoani (unde au vorbit: prof.

Laurenţiu Teodosiu, bibliotecara Elena Andrişoaia şi Petre Zamfir, primarul

comunei Crăcăoani).

Alte lansări de carte

■ Joi 24 martie 2011, în prezenţa unui public numeros, la Biblioteca

judeţeană „G. T. Kirileanu” a avut loc întâlnirea cu scriitorul Mihai Pascaru,

autor al volumelor Grămadă ordonată, poezie (Ed. Art Pres Timişoara) şi

Piramida. Satul şi copilăria lui Andrei Dumitriu, proză (Elikon, 2010).

Actualmente profesor la Catedra de Sociologie a Universităţii „1 Decembrie

1918” din Alba Iulia, unde s-a stabilit după terminarea studiilor la Universitatea

„Babeş-Bolyai” din Cluj Napoca, Mihai Pascaru este originar din judeţul Neamţ

(n. 2 aug. 1959, sat Topoliceni, com. Poiana Teiului), debutând literar în

cenaclul „Dacia” din Piatra Neamţ. Cu acest prilej, autorul a dorit să reînnoade

legăturile cu mişcarea literară nemţeană, oferind o seamă de mărturii despre sine

şi activitatea ştiinţifică pe care o desfăşoară. Despre cărţile sale au vorbit:

Cristian Livescu, Virgil Răzeşu, Dorel Rusu şi Constantin Tomşa, iar Dan Iacob

a susţinut un recital din creaţia oaspetelui. ■ Genul memorialului de călătorie a

fost suscitat de lansarea volumului Călător în timp. Itinerarii europene de Virgil

Savin (Ed. Crigarux, 2011). Autorul s-a făcut cunoscut prin îngrijirea cu

competenţă a monografiei „Viaţa filosofului Vasile Conta” de Mihai David

Ghindăoani, o restituire preţioasă despre figura marelui gânditor, originar din

judeţul Neamţ. Au recenzat noua apariţie criticii Constantin Tomşa şi Cristian

Livescu. ■ Cartea de poezie Cerul fluid de Mihai Niculiţă (Ed. Crigarux, 2011)

s-a bucurat de o caldă primire, cu prilejul lansării ei la Biblioteca judeţeană din

Piatra Neamţ. Prezentarea a fost susţinută de prof. Vlad Vlas şi de criticii

Constantin Tomşa şi Cristian Livescu. La Borca, recenziile pe seama aceleiaşi

cărţi au fost prezentate de Constantin Tomşa şi Dan Iacob. ■ Rătăcind printre

cuvinte de Mihai Andriş, volum de poezie, a fost prezentat pe 14 ianuarie 2011,

la Biblioteca Judeţeană, fiind prefaţată de invitaţii autorului: Aurelia Simionică,

Mihai Hanganu şi Cristian Livescu. ■ Joi, 17 martie, la Biblioteca Judeţeană, s-a

lansat volumul “Psihologia infidelităţii, manual de supravieşuire”. Autoarea,

psihoterapeuta Ramona Covrig, fiind specialistă în terapie de cuplu consiliere

maritală, premaritală,propune o analiză a mecanismelor ce declanşează diferite

164

forme de manifestare a infidelităţii. Acoperind o arie largă de întrebări cu privire

la fenomenul studiat,volumul constituie o bună lectură pentru cunoasterea de

sine si pentru o gestionare agreabilă a relaţiilor de cuplu. ■ Joi, 7 aprilie,

subsemnatul autor, Emil Ariton, a lansat cartea Jucăria de versuri a zodiacului,

o încercare de împăcare a tălmăcirilor astrologice cu aventura poeziei. Spre

deosebire de celelalte cărţi de poezie editate anterior, (“Transplant de

sinceritate” în 2007 şi “Răstălmăciri, fantezii, retrostihuri”2009) în acest volum

s-a folosit intertextualitatea, ca modalitate de a scrie un text după alt text şi de a-

l converti din prozaic în liric, spre o apropiere a scrisului de maniera

postmodernistă. Cartea are o prefaţă semnată de scriitorul băcăuan Calistrat

Costin şi o postfaţă pe copertă de profesorul Constantin Tomşa. ■ Marţi, 3 mai,

a fost lansată cartea Scribul Domnului de Lavina Obreja, un nume nou între

autorii nemţeni. Autoarea, absolventă a Facultăţii de Sociologie şi Psihologie şi

studentă în ultimul an al Academiei de Muzică şi mai este în anul II al Facultăţii

de Limbi şi Literaturi Străine (franceză). Printre diversele sale preocupări,

poezia este “o rugăciune a inimii, a sufletului care aspiră la taină şi face din ea

pecete a cxistenţei” cum afirmă în postfaţa cărţii Cristian Livescu.

Emil Ariton

Trofeul de Excelenţă pentru Cezar Ţucu La Simpozionul internaţional „Universul ştiinţelor”, organizat în luna

martie de Universitatea „Alexandru I. Cuza” din Iaşi, profesorul Cezar Ţucu a

obţinut Trofeul de Excelenţă, pentru lucrarea „Poezia matematicii”, o translaţie a

universului „realelor” spre lirism şi trăirile omului postmodern, mereu în

aşteptarea energiilor pozitive şi revigorante ce pot veni şi din sferele ştiinţei.

Cezar Ţucu, membru al SSJN, a publicat recent un nou volum (al şaptelea) de

poezie, „Scrisori neterminate”, la Ed. Universitas XXI din Iaşi, în nota umorului

robust, propriu grupării literare „Hâtrii Tazlăului”, printre ai cărei iniţiatori se

află de un deceniu şi mai bine.