Argument

Sfântul Apostol Pavel, înștiințat fiind de unele dezbinări existente în sânul comunității creștinilor din Corint, le scrie acestora: „Trebuie să fie între voi și eresuri, ca să se învedereze între voi cei încercați.”(I Cor. 11, 19)

Așadar, apariția ereziilor în perioada de început a Bisericii și după acesta, cu toate că nu era un lucru benefic în sine, nu a adus nici un prejudiciu acesteia, ci dimpotrivă, deoarece din epocile de mari frământări a ereziilor trinitare și hristologice ea a dobândit un câștig de mare preț: dogma creștină s-a lămurit și s-a fixat în hotărâri sinodale și în scrieri patristice pentru totdeauna.

Sinodul al II-lea ecumenic din 381(Constantinopol), deși la el a participat un număr mic de episcopi, numai 150, contituie unul din cele mai importante evenimente din istoria creștinismului. Importața lui rezidă din faptul că în cadrul lui s-a definitivat învățătura ortodoxă despre Sfânta Treime, Biserică, despre Taina Botezului și eshatologie, învățături care până la acea vreme circulau în simbolurile baptismale ale Bisericilor locale expuse, însă, în cuvinte care puteau da naștere la mai multe interpretări.

Expunerea de credință alcătuită de Sinodul II ecumenic a reușit să cuprindă, într-o expunere concentrată, scurtă, precisă și substanțială, toate adevărurile fundamentale ale Revelației dumnezeiești, toate punctele principale ale credinței celei adevărate. Prin aceasta, ea dat Simbolului niceean forma unei mărturisiri date la Botez, mai bine-zis a lărgit vechea mărturisire de la Botez cu precizările impuse de necesitatea respingerii inovațiilor eretice.

Lucrarea mea tratează un subiect mult prea amplu, Simbolul constantinopolitan, fapt pentru care și modul de abordare al temei propuse se impune a fi unul de ansamblu.

Am atins în lucrarea de față problematici precum autenticitatea mărturisirii de credință, omisiunile, adaosurile, corecturile dogmatice și stilistice suferite de aceasta precum și pătrunderea sa în cult.

Țin să menționez că prezenta lucrare fiind o lucrare cu caracter mai mult informativ nu aduce nimic nou în câmpul de cercetare al tematicilor vizate, acest lucru revenind oamenilor avizați, specialiștilor care datorită temeinicilor cunoștințe acumulate sunt în măsură să vorbească despre chestiunile mai delicate care cer o clarificare.

1

Numirile simbolului

Rezultatul dezbaterilor Sfinților Părinți de la al II-lea Sinod Ecumenic (Constantinopol, 1 mai- 9 iulie 381) s-a concretizat în două acte și anume: un tomos doctrinar și Simbolul constantinopolitan1. Hotărârea dogmatică a tomosului, numită și expunerea de credință – το εκτεθεν – nu trebuie confundată cu simbolul alcătuit atunci, simbol care semnifica o parte distinctă a tomosului.

Simbolul constantinopolitan s-a păstrat în limbile greacă și latină. În actele oficile, el urmează imediat după canoanele sinodului. „Încă de la început, el se numea «Simbolul celor o sută cincizeci de Părinți» sau «Simbolul Constantinopolitan (Symbolum Constantinopolitanum)»”2 dar și „Simbolul Niceo-Constantinopolitan (Symbolum Nicaeno-Constantinopolitanum)” pentru faptul că revizuia și întregea simbolul de credință alcătuit de Sfinții Părinți adunați la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) cu articolele VIII- XII care vizau învățăturile referitoare la Sfântul Duh și Biserică.

Autenticitatea Simbolului constantinopolitan

Faptul că „actele acestui Sinod s-au pierdut și Simbolul perfecționat de el ne-a rămas expus pentru prima dată de-abia în actele Sinodului IV ecumenic de la Calcedon (anul 451)”3 le-a dat prilej unor teologi și istorici bisericești din Apus să afirme că Simbolul constantinopolitan nu ar fi opera celor o sută cincizeci de Părinți întruniți la Constantinopol în 381. Evident, reținerile lor pornesc din faptul că sinodalii de la 381 au stabilit, pe baza revelației, în articolul al VIII-lea al acestui simbol că Duhul Sfânt purcede numai de la Tatăl (το εκ του Пατρος εκπορευόμενον)— In. 15,26

1 Acest lucru reiese din Scrisoarea Sinodului întrunit la Constantinopol în vara anului 382, trimisă papei Damasus al Romei și episcopilor occidentali. După ce afirmă statornicia lor în „credința evanghelică hotărâtă de cei 318 Părinți de la Niceea... care ne învață să credem în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” și dezaprobă toate fracțiunile eretice existente la acea vreme, sinodalii adaugă: „Despre acestea veți putea să vă lămuriți mai pe larg, binevoind a căuta în tomosul întocmit de sinodul întrunit la Antiohia (379) și în expunerea — το εκτεθεν, alcătuită anul trecut (381), în Sinodul ecumenic de la Constantinopol, în care am mărturisit mai pe larg credința și am întocmit atunci actul de anatematizare contra inovațiilor eretice.” (P.G., LXXXII, col. 1216-1217 apud Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol (381)— 1600 de ani de la întrunirea lui, în „Ortodoxia”, nr. 3, 1981, p. 322)2 Ibidem3 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Sinodul II ecumenic și Simbolul niceo-constantinopolitan, în „Ortodoxia”, nr. 3, 1981, p. 362

2

— nu și de la Fiul (Filioque), adaos introdus unilateral de romano-catolici în Simbolul de credință.

Toți cei care au contestat paternitatea Simbolului constantinopolitan, cu sau fără intenție, au neglijat să ia în considerare unele argumente istorice decisive care pledează în favoarea provenienței lui de la Sinodul II ecumenic, și anume:

1. Putem începe prin a reda conținutul Scrisorii de mulțumire adresată de Părinții Sinodului al II-lea ecumenic împăratului Teodosie la 9 iulie 381, în ziua închiderii sinodului: „În timpul în care ne-am întâlnit la Constantinopol, potrivit scrisorilor măriei voastre, mai întâi am reînnoit armonia dintre noi, apoi am stabilit articole scurte — σύντομοι όροι, confirmând credința Părinților de la Niceea și anatematizând ereziile contra ei, iar pe lângă acestea am stabilit și canoane speciale pentru bunul mers al Bisericilor.”4

E în afară de orice îndoială că prin „credința Părinților de la Niceea” se înțelege Simbolul Niceean, iar prin „articolele scurte” se înțelege desigur completările aduse acestui simbol și implicit Simbolul constantinopolitan care nu anula, în nici un chip, autoritatea Simbolului de la Niceea ci, dimpotrivă, accentua și mai mult importanța și valoarea lui.

2. Un document păstrat în limba latină sub titlul Canonum Constantinopolitanorum paraphrasis, folosit pentru prima dată de Pr. Prof. Ioan Rămureanu5, relatează în felul următor adăugarea la Simbolul niceean a celor cinci articole: „A fost convocat acest Sinod în timpul împăratului Teodosie cel Mare; și în acesta au alcătuit Sfântul Simbol al credinței — et in ea sanctum fidei Symbolum

perfecerunt. Căci primul Sinod (de la Niceea) a zis numai: «Credem și întru Duhul Sfânt». Iar Părinții acestui Sinod au zis: «Credem și în Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul și cele ce urmează».”6

3. Scrisorilor prezentate mai sus se alătură și Scrisoarea a II-a a Sfântului Grigorie de Nazianz către preotul Cledoniu, scrisă la un an după închiderea Sinodului al II-lea ecumenic, în 382: „Deoarece mulți, venind la cucernicia ta, cer informații despre credință și în acest scop mi-ai cerut și mie o definiție scurtă și o normă a credinței mele, am scris cucerniciei tale ceea ce știai și mai inainte de a-ți scrie, că eu nu am preferat niciodată și nici nu pot prefera altceva față de credința de la Niceea, formulată de Sfinții Părinți ce s-au întrunit acolo pentru desființarea ereziei ariene, ci sunt și voi fi, cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru credința aceea niceeană, întregind ceea ce s-a spus de ei nedeplin (το ελλειπως ειρημενον εκινοις) despre Duhul Sfânt.

4 Mansi, Sacrorum Conciliarum nova et amplissima collectio, Florentiae, t. III, col. 557 apud Pr. Prof. Ioan Rămureanu, op. cit., p. 3255 cf. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 3676 Mansi, op. cit., III, col. 575576 apud Pr. Prof. Ioan Rămureanu, op. cit., p. 326

3

Căci întru nimic nu se strică aceea, prin aceasta deoarece trebuie știut că Tatăl, Fiul și Sfântul Duh sunt o singură Dumnezeire, cunoscând că Duhul Sfânt este Dumnezeu.”7

Este limpede că Sfântul Grigorie de Nazianz, care a prezidat ședințele Sinodului al II-lea ecumenic în luna iunie 381, mărturisește în această scrisoare că în cadrul sinodului s-a întregit credința niceană cu referiri la persoana Sfântului Duh.

4-5. De mare însemnătate pentru autententicitatea Simbolului constantinopolitan sunt două omilii, Omilia a IX-a Catehetică și Omilia a X-a Catehetică, aparținând discipolului lui Diodor de Tars († înainte de 394), Teodor de Mopsuestia († 428), care a participat la Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol (381). Datorită relevanței pe care aceste omilii le au pentru originea simbolului redăm câteva fragmente din conținutul lor: „Așa cum făcuseră Părinții (de la Niceea) pentru mărturisirea credinței în Fiul, combătând nelegiuirea lui Arie, tot așa au făcut și aceștia (Părinții de la Constantinopol) în legătură cu Sfântul Duh, combătând pe cei care-L blasfemiau... A fost, așadar, bine, că Fericiții noștri Părinți au proclamat în Simbolul de credință că Duhul Sfânt este, împreună cu Tatăl și cu Fiul, de aceeași fire dumnezeiască; iar adăugarea acestor puține cuvinte a confirmat învățătura adevărată a Bisericii (care trebuie explicată celor ce se pregătesc pentru primirea Botezului) și care zice: «Și întru unul singur Duh Sfânt». De fapt nu există nici o diferență de sens între ceea ce puseseră Părinții noștri la Sinodul de la Niceea («Și întru Duhul Sfânt») și ceea ce au adăugat Părinții noștri la Sinodul de la Constantinopol («Și întru unul singur Duh Sfânt»). Pentru că Părinții de la Niceea au așezat formula «Și întru Duhul Sfânt» fiind convinși că unic este Duhul Sfânt, Care poartă acest nume, după cum învățăm și din Sfânta Scriptură; iar Părinții de la Constantinopol ne-au explicat limpede sensul prin acest: «Și întru unul singur Duh Sfânt» conformându-se în aceasta regulilor (νόμος) Scripturilor.”8

În Omilia a X-a Catehetică, enumeră adaosurile făcute la Simbolul niceean de Părinții Sinodului al II-lea ecumenic de la Constantinopol: „«Credem întru-unul Duhul Sfânt, care de la Tatăl purcede»; «Duhul adevărului»; «Duhul de viață făcător»; «O Biserică universală (sobornicească)»; «iertarea păcatelor»; «învierea trupurilor și viața de veci»”.9

6. De cea mai mare importanță, însă, este mărturia celor peste 520 de părinți episcopi, participanți ai Sinodului al IV-lea ecumenic de la Calcedon (451), cel mai numeros Sinod al antichității creștine. Despre originea și paternitatea Simbolului constantinopolitan ei se exprimă astfel: „Credința celor 318 Părinți rămâne neatinsă; iar față de cei care se luptă cu Duhul Sfânt, confirmă învățătura despre ființa Duhului

7 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 3668 Teodor de Mopsuestia, Omilii Catehetice, trad. de Ion Paraschiv, în revista „Glasul Bisericii”, nr. 5-6, 1973, p. 503-5049 Pr. Prof. Ioan Rămureanu, op. cit., p. 327

4

Sfânt, predată mai târziu de cei 150 de Părinți adunați în Capitală, învățătură pe care aceia au făcut-o cunoscută tuturor, nu ca și când ar fi introdus ceva ce lipsea, ci arătând cu mărturii scripturistice ideea lor despre Sfântul Duh contra acelora care au îndrăznit să-i nege stăpânirea.”10

Privind cu sinceritate la aceste mărturii nu putem decât să zicem împreună cu Arhiepiscopul Hrysostomos Papadopoulos: „Acest simbol n-a existat înainte de sinod, nici la Epifaniu al Ciprului, nici la Chiril al Ierusalimului, ci a fost compus în el și predat Bisericii de el. Conținutul lui e de perfect acord cu opera sinodului și cu chestiunile dogmatice care l-au preocupat.”11 Toți conducătorii religioși și politici care i-au succedat istoric l-au recunoscut ca fiind opera celor „318 Sfinți Părinți și învederat de către cei 150 Sfinți Părinți”; înainte și după Sinodul al III-lea Ecumenic Simbolul niceean, perfecționat la Constantinopol în 381, continua să fie numit „credința Niceii”.12

Cateva reflexii asupra acestui simbol ca întreg

În comparație cu simbolul alcătuit în anul 325 la Niceea, Simbolul constantinopolitan prezintă anumite deosebiri dintre care: patru omisiuni și zece adaosuri dintre care cinci sunt corectări dogmatice și stilistice care se erau necesare pentru a defini credința ortodoxă împotriva erezilor vremii. Cu privire la omisiunile și corectările care s-au făcut în vechea mărturisire de credință (Simbolul niceean) trebuie amintit că „stabilirea de noi formule dogmatice nu înseamnă introducerea de dogme noi, pentru că conținutul dogmei e deosebit de formula dogmatică... Adevărul (conținutul) dogmei este neschimbabil, iar formulele dogmatice se pot schimba (perfecționa)... De obicei formula nouă lărgește numai formula mai veche, exprimă mai perfect laturi parțiale ale aceleiași credințe.”13

Mai înainte de a trece la analiza rolului acestor diferențe în Simbolul de credință considerăm imperioasă expunerea simbolului așa cum a fost predat de cei 318 Părinți de la Niceea:

10 Mansi, Conciliorum amplissima Collectio, VIII, col. 113 AB apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Hotărârile dogmatice ale Sinodului II Ecumenic (381) în spiritualitatea ortodoxă, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 7-8, 1981, p. 79711 Hrisostomos Papadopoulos, Sinodul al II-lea Ecumenic, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 5;7;8;9, 1925, p. 52012 Ibidem, p. 518-51913 P. Victorov, O pravosiavnom ponimunii dogmata, în „Revista Patriarhiei din Moscova”, 1956, nr. 8, p. 51 apud Pr. Dumitru Stăniloae, Noțiunea dogmei, în rev. „Studii Teologice”, nr. 9-10, 1964, p. 541

5

„Credem într-unul Dumnezeu, Tatăl-Atotțiitorul, făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute.

Și într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, Unul-Născut, adică din ființa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut , deoființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut, atât cele din cer, cât și cele de pe pământ,

Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire a coborât și S-a întrupat și S-a făcut Om,

a pătimit

și a înviat a treia zi

și S-a înălțat la ceruri

și va veni să judece pe vii și pe morți.

Și întru Duhul Sfânt...”14

Dintre cele patru misiuni pe care Simbolul constantinopolitan le înfățișează față de Simbolul mai sus redat (cel niceean) cea mai împortantă este formula «τουτεστιν εκ της ουσιας του Пατρος» (adică din ființa Tatălui), formulă îndreptată direct împotriva ereziei ariene dar care a fost scoasă din simbol întrucât din disputele ulterioare dintre arieni și ortodocși ea putea fi interpretată în sens semiarian sau în sens subordinațian.15

a. Modificările aduse Simbolului niceean

Începem prin a enumera adaosurile care au fost făcute de către Părinții Sinodului al II-lea Ecumenic în cuprinsul Simbolului niceean, adaosuri care au importanța lor pentru că ele lămuresc, lărgesc și întăresc sensul acestui simbol fără să modifice în genere conținutul lui. Acestea sunt următoarele:

1) „făcător al cerului și al pământului”(«ποιητην ουρανου και γης») împotriva ereziei marcioniților și a maniheilor care negau că Dumnezeu, spirit suprem și absolut 14 Cf. Henr. Denzinger et Clem. Bannwart S. J., Enchiridion Symbolorum, Friburg, 1928, p. 29-30 apud Pr. Prof. Constantin Galeriu, Sinodul II Ecumenic și învățătura despre Duhul Sfânt, în revista „Ortodoxia” nr. 3, 1981, p. 386-38715 Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol: Învățătura despre Sfântul Duh și Biserică, Simbolul constantinopolitan, în revista „Studii Teologice”, nr. 5-6, 1969, p. 365

6

perfect, poate fi Creatorul lumii materiale deoarece, în atingere cu materia El s-ar întina, materia fiind sediul răului și deci, după concepția lor, rea în sine;

2) „mai înainte de toți vecii”(«προ παντων των αιωνων») îndreptată împotriva celor doi eretici, Marcel de Ancira și Fotin de Sirmium, care susțineau că înainte de întrupare, Iisus Hristos, nu exista ca Fiu al lui Dumnezeu, acest atribut dobândind-ul numai după nașterea Sa din Fecioara Maria;

3) „a coborât din cer și din Duhul sfânt și din Maria Fecioara”(«καθελθιντα εξ

ουρανου και εκ Пνευματος Αγιου και Μαριας της Παρθενου») formulare împotriva lui Apolinarie de Laodiceea care, pornind de la concepția trihotomică a lui Platon, învăța că la întrupare, Domnul nostru Iisus Hristos, a primit un trup omenesc cu suflet nerațional deoarece locul rațiunii sau al minții a fost luat de Logos; el știrbea astfel integritatea naturii umane în persoana Mântuitorului;

4) „S-a răstignit pentru noi pe vremea lui Ponțiu Pilat și a pătimit și s-a îngropat”(«σταουρωθεντα τε υπερ ημων επι Ποντίου Πιλάτου και πάθοντα και

παφέντα») întregire îndreptată împotriva aceluiaș ereziarh, Apolinarie, pentru a accentua și mai mult natura omenească a lui Hristos;

5) „șade de-a dreapta Tatălui și a cărui împărăție nu va avea sfârșit”(«καθεζόμενον εκ δεξιων του Πατρός ου και της βασιλείας ουκ εσται τέλος») contra lui Fotin de Sirmium, care nega existența eternă a lui Iisus Hristos ca Dumnezeu-om; de asemeni adaosul are în vedere mărirea la care natura omenească a Domnului Iisus Hristos a fost înălțată.16

b. Articolul al VIII-lea

Cu toate că am punctat mai înainte modificările făcute asupra textului Simbolului niceean, cele mai importante sunt, desigur, cele cinci articole de credință, VIII- XII, referitoare la Sfântul Duh, Biserică, Botez, eshatologie, care întregesc acest simbol în spiritul Sfintei Scripturi și al Sfintei Tradiții.

După ce mărturisește credința Bisericii în Dumnezeu-Tatăl (art. I) și în Dumnezeu-Fiul (art. II-VII), Simbolul de credință mărturisește credința în Sfântul Duh, a treia persoană a Sfintei Treimi: „Și întru Duhul Sfânt, Domnul, de viață făcătorul, Care din Tatăl purcede, cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit, Care a grăit prin prooroci.” Sfinții Părinți de la Sinodul I Ecumenic în Simbolul de credință alcătuit atunci doar aminteau că Biserica crede în existența Sfântului Duh ca persoană treimică; aceasta datorită faptului că ei s-au preocupat îndeosebi de precizarea învățăturii despre dumnezeirea Logosului și anume a acelor laturi în care ortodoxia se

16 Hr. Andruțos, Simbolica, trad. de Prof. Iustin Moisescu, Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955, p. 28

7

ciocnise cu arianismul. Prin acest articol, al VII-lea, Sfinții Părinți au expus în cuvinte dumnezeirea, egalitatea și consubstanțialitatea Duhului cu Tatăl și cu Fiul în contextul noilor provocări iscate de pnevmatomahi.

Astfel ajungem la analiza fiecărei numiri care a fost atribuită Sfântului Duh în articolul VIII al mărturisirii de credință:

Domnul (ο Κύριος)17

Acest apelativ, precum și celelalte numiri, au la bază mărturia Sfintei Scripturi: „Domnul este Duh, și unde este Duhul Domnului, acolo este și libertate.”(II Cor. 3, 17) Sfinții Părinți au reliefat acest nume, tocmai pentru a pune în lumină, asa cum am punctat și mai sus, personalitatea și egalitatea Duhului Sfânt cu celelalte ipostasuri ale Prea Sfintei Treimi în fața pnevmatomahilor. El poate fi pus în corelație cu aceeași denumire pe care Simbolul Niceo-Constantinopolitan, în articolul II, o acordă Mântuitorului: „Și într-unul Domn Iisus Hristos”.

de viață făcătorul (το ζωοποιουν)De asemeni, aceast atribut poate fi corelat cu caracteristica de „făcător al

cerului și al pământului”, de „făcător al tuturor celor văzute și nevăzute” atribuita Tatălui. Prin urmare, dacă prin apelativul de Domn se scotea în evidență egalitatea Duhului Sfânt cu Fiul, prin atributul „de viață făcătorul” se remarcă dumnezeirea Sa în raport cu Tatăl. Caracteristica aceasta își găsește temei în cuvintele Mântuitorului consemnate de evanghelistul Ioan: „Duhul este cel ce dă viață; trupul nu folosește la nimic.”

Care de la Tatăl purcede (το εκ του Πατρός εκπορευόμενον)Și aici, Sfinții Părinți întruniți în sinod, urmau fidel Revelației. Purcederea

Duhului Sfânt de la Tatăl este, cum bine se cunoaște, fără echivoc exprimată în Sfânta Scriptură. Mântuitorul Însuși o face cunoscută: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine.”(In. 15,26)

Purcederea este una din minunatele taine ale Sfintei Treimi. Dintotdeauna Biserica dreptmăritoare a rămas fidelă descoperirii făcute de Fiul lui Dumnezeu cu privire la persoana Duhului Sfânt recunoscându-și neputința de a pătrunde în adâncurile infinite ale măreției slavei divine. Iată ce spune despre aceasta Sfântul Grigorie de Nazianz: „Ce este așadar purcederea? Spune tu cum este nenașterea Tatălui și eu îți voi explica natura nașterii Fiului și natura purcederii Duhului și vom fi

17 Numirile Sfântului Duh în limba grecă sunt luate din studiul Pr. Prof. Ioan Rămureanu citat la nota 15

8

loviți amândoi de nebunie din cauza scrutării iscoditoare a tainelor lui Dumnezeu.”18

Același lucru îl spune și Sfântul Ioan Damaschin: „Numai Fiul este născut, căci s-a născut fără de început și în afară de timp din ființa Tatălui. Numai Duhul Sfânt purcede din ființa Tatălui nu prin naștere ci prin purcedere. Astfel ne învață Sfânta Scriptură. Dar modul nașterii și al purcederii este nepătruns de minte.”19

„În Apus însă, teologii scolastici au încercat să lămurească nașterea și purcederea pornind de la analogii psihologice. Este drept că și Fericitul Augustin s-a folosit de această metodă, însă întotdeauna a văzut în ea o metodă comparativă care ar fi putut ajuta minții omenești să se apropie întrucâtva de taina Treimii, dar nicidecum nu socotea aceasta o explicare rațională a raporturilor dumnezeiești intertreimice.”20

Biserica Ortodoxă a considerat și consideră formula „Care de la Tatăl purcede” exprimare deplină și suficientă a credinței sale. „În schimb în Apus, începând cu veacul al V-lea, teologie trinitară a luat o altă orientare: pentru a putea apăra dumnezeirea Fiului în lupta cu arienii și pentru a evidenția legătura dintre Sfântul Duh și Fiul, teologii apuseni au început să susțină – de la caz la caz și în chip sistematic – că Sfântul Duh purcede de la Tatăl și de la Fiul («Filioque»).”21 După cum bine știm, acestă învățătură neîntemeiată pe Revelație a constituit una din cauzele cele mai importante în declanșarea schismei de la 1054 și continuă să fie și astăzi una din piedicile care stau în calea unirii celor două Biserici.

„Să spunem deci despre Duhul Sfânt numai cele ce sunt scrise; să nu iscodim pe cele ce nu sunt scrise. Însuși Duhul Sfânt a grăit în Scripturi... Să spunem deci ceea ce a grăit El despre Sine însuși; să nu îndrăznim a spune ceea ce n-a grăit!...”22(Sfântul Chiril al Ierusalimului)

Cel ce împreună cu Tatăl este închinat și slăvit

18 Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci Cuvântări despre Dumnezeu, trad. de Pr. Gh. Tilea și Nicolae I. Barbu, Editura Herald, 2008, p. 11319 Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de Pr. D. Fecioru, Editura Scripta, București, 1993, p. 2720 Arhim. Pierre L’Huillier, Însemnări despre Simbolul de credință, prezentare de Paraschiv V. Ion în rev. „Glasul Bisericii”, nr. 3-4, 1969, p. 34221 Ibidem; Putem reține aici și câteva date istorice despre itinerarul adosului „Filioque” în Apus. El este semnalat pentru prima oară la Sinodul I de la Toledo din 447, în Spania, apoi la Sinodul III de la Toledo, din 589, de unde s-a introdus apoi în Franța, Germania, Anglia și Italia de nord. În sinodul din noiembrie 809, de la Aquisgranum (Aachen, Aix la Chapelle), prezidat de împăratul Carol cel Mare, adaosul a fost impus în tot imperiul carolingian. Cu toate că au fost voci care au protestat împotriva adaosului „Filioque” precum papa Leon al III-lea (795-816) care a poruncit să se graveze pe două plăci de argint Simbolul niceo-constantinopolitan în grecește și latinește, fără acest adaos, pe care le-a așezat pe ușa intrării catedralei Sfântul Petru, introducerea adaosului în întrega Biserică Romano-Catolică s-a făcut de către papa Benedict al VIII-lea (1012-1024), în 14 februarie 1014, la cererea împăratului german Henric al II-lea (1002-1024), cu ocazia încoronării sale. (Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, EIBMBOR, București, 2004, p. 256 22 Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, trad. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 2003, p. 272

9

Este singurul articol din simbol în care Sfânta Treime este invocată în întregime. Prepoziția „cu” arată unitatea și egalitatea Treimică, a Duhului cu Tatăl și cu Fiul.23 De observat că din această formulare care arată identitatea și egalitatea în ființă a Duhului cu celelalte persoane treimice lipsește termenul nescripturistic ομοούσιος („de o ființă”)pe care Părinții nu l-au aplicat și Duhului Sfânt, probabil, „pentru a nu îndepărta pe unii creștini conservatori care se temeau de orice formulare nouă – chiar dacă ea exprima cu desăvârșire învățătura neîndoielnică a Bisericii”24 și pentru a nu da prilej de discuții pnevmatomahilor, așa cum s-a întâmplat după Sinodul I Ecumenic de la Niceea din 325, când arienii și semiarienii l-au combătut cu înverșunare.25 Din aceleași considerente, probabil, nu au folosit și termenul convențional „Dumnezeu” în scopul mărturisirii dumnezeirii Duhului Sfânt.

Care a grăit prin proorociPrin aceste cuvinte este redată una din funcțiile pe care le îndeplinește Sfântul

Duh în iconomia mântuirii și anume, aceea de Luminător și Inspirator al oamenilor cu scopul de a face cunoscută acestora voia Treimii prin profeți. „Duhul Sfânt descoperă în lume pe Fiul lui Dumnezeu, pentru că El este revelatorul aceluiaș Fiu dumnezeiesc și pe plan veșnic, de aceea este și numit de către Sfântul Apostol Pavel «Duh al revelației» (Efes. 1,17)”26 Încă și Sfântul Apostol Petru grăiește în acest sens: „Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit purtați fiind de Duhul Sfânt.”(II Petru 1,21) Conform Pr. Prof. Constantin Galeriu, textul acesta a stat la baza formulei din Simbol.

Din cele spuse până aici cu privire la articolul al VIII-lea din Crez tragem concluzia că în acest articol „este dezvoltată o întregă învățătură care întărește egalitatea în cinstire și deoființimea celei de a treia persoane din Sfânta Treime, a Sfântului Duh.”27 Denumirile pe care le primește El au rolul să ne arate caracterul personal prin care El se distinge în viața treimică, totodată însă au și rolul „de a ne arăta sensul în care El participă la opera creației și a răscumpărării, la întemeierea Bisericii și la îndumnezeirea făpturii.”28

c. Articolul al IX-lea

23 Pr. Prof. Constantin Galeriu, op. cit., p. 40224 Arhim. Pierre L’Huillier, op. cit., p. 340-34125 Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Șesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală, vol. I, EIBMBOR, București, 1987, p. 31826 Pr. Conf. Ilie Moldovan, Învățătura unitară despre Sfântul Duh și despre Biserică exprimată în Simbolul de credință la Sinodul al doilea Ecumenic (381), în rev. Ortodoxia, nr. 3, 1981, p. 42127 Nikos A. Matsoukas, Teologie Dogmatică și Simbolică, vol. II, trad. de Nicușor Deciu, Editura Bizantină, București, 2006, nota 74, p. 7528 Pr. Conf. Ilie Moldovan, op. cit., p. 418

10

Dacă articolul VIII din Simbol insistă asupra dumnezeirii Duhului, articolul IX ne arată locul însuși de acțiune a Lui, Sfânta Biserică. De fapt, învățătura despre Biserică nu este mărginită numai la acest articol ci se continuă cu celelalte formule, până la încheierea mărturisirii, fapt confirmat de următoarele cuvinte din simbol: „Întru una, sfântă... mărturisesc... aștept...”, cu alte cuvinte credința în Taina Botezului ca act de absolvire al păcatelor și nădejdea în viața veșnică se dobândesc în (întru) Biserică.

Biserica una. Iisus Hristos a întemeiat numai o singură Biserică căreia El i-a făgăduit ajutorul Său: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.”(Matei 28, 20) „Unitatea Bisericii este o realitate corporală, unitatea unui «trup», iar «trupul» este al lui Hristos, deoarece Hristos îl posedă cu adevărat în calitate de cap al lui.”29 Duhul Sfânt are rolul de a însufleți, de a susține și de a unifica Trupul tainic. De aceea, în realitatea empirică, numeroasele „Biserici locale”(sau comunități locale) despre care auzim vorbindu-se în epistolele sfinților apostoli subzistă în unitatea și plenitudinea pe care Biserica ecumenică o are de la Sfântul Duh. Astfel, cu toate că numărul Bisericilor locale sporește, această unitate se păstrează. „Este ceea ce prezintă așa de sugestiv Sfântul Ciprian al Cartaginei în cunoscutul său tratat «Despre unitatea Bisericii», când zice că aceasta, deși una, se răspândește într-o mulțime de Biserici prin rodirea ei bogată; prin lumina Domnului ea își întinde sau își împrăștie razele pe întreagă suprafață a pământului.”30

Biserica sfântă. Am spus că locul de acțiune al Duhului este Biserica. Prin Biserică, Duhul Sfânt este prezent în lume într-un mod deosebit de felul prezenței și lucrării Sale pretutindeni în creație. Astfel, sfințenia, dintr-un atribut primordial al Duhului și al întregii Treimi, de altfel, devine și o însușire a Bisericii.

Biserica sobornicească. Această particularitate a Bisericii se reflectă și în cuvintele Sfântului Apostos Pavel: „Nu este deosebire între iudeu și elin, pentru că Același este Domnul tuturor, Care îmbogățește pe toți cei ce-l cheamă pe El.”(Romani 10,12) În mediul ecleziastic termenul καθολικός, care în mediul laic se traduce prin „general”, capătă o însemnătate aparte: sobornicitatea (catolicitatea), însușire pe care a posedat-o Biserica încă de când ea era formată dintr-o ceată de ucenici și pe care o posedă în aceeași măsură și astăzi când este răspândită în toată lumea.31

Biserica apostolească. Biserica este definită apostolească pentru că a fost întemeiată de Mântuitorul prin Apostoli și pentru că păstrează bunăvestirea Lui transmisă peste veacuri prin succesiune apostolică. Așadar, acest atribut i se acordă Bisericii din două motive: la întemeierea ei stă alegerea Sfinților Apostoli, prin a căror succesiune se face transmiterea neîntreruptă a harului divin și, Biserica păstrează

29 Ibidem, p. 42430 Pr. Prof. Ioan G. Coman, Sinoadele ecumenice și importanța lor pentru viața Bisericii, în revista „Ortodoxia”, nr. 3, 1962, p. 29631 Arhim. Pierre L’Huillier, op. cit., p. 345

11

întreagă și neschimbată învățătura Mântuitorului, așa cum ne-au comunicat-o prin viu grai și prin scris Sfinții Apostoli. Vorbind în acest sens, Arhimandritul Pierre L’Huillier spune că „apostolicitatea” este sinonim cu „cea adevărată” și de aceea „apostolicitatea” se poate referi numai la Biserica Ortodoxă pentru că numai ea păstrează nealterată învățătura Apostolilor.32

În continuare se vorbește despre Taina Botezului (art. X) nu pentru că celelalte taine nu se practicau, ci pentru a sublinia că această taină este absolut necesară pentru intrarea creștinilor în Biserică. Articolul al XI-lea afirmă credința în învierea morților, iar ultimul, al XII-lea, credința în viața viitoare.

Introducerea Simbolului constantinopolitan în cult

Simbolul de credință constantinopolitan, care a constituit fundamentul doctrinar al celorlalte sinoade ecumenice a fost introdus în rânduiala Sfintei Liturghii mai întâi în Antiohia de patriarhul monofizit Petru Gnafevs sau Fullo, după anul 471, în timpul împăratului bizantin Leon I (457-474).

Patriarhul Timotei al Constantinopolului (512-518) a dispus ca Simbolul niceean să se rostească la fiecare slujbă, înlocuind astfel veche practică de a fi rostit numai o dată pe an, în Vinerea Patimilor, de către catehumenii care urmau să primească Botezul. Mai târziu, în anul 567, Simbolul niceean a fost înlocuit, printr-un edict dat de împăratul bizantin Iustin al II-lea (565-578), cu Simbolul constantinopolitan, care se rostește până azi la Sfânta Liturghie și la alte slujbe religioase în toate Bisericile Ortodoxe.33

„Introducerea Simbolului Niceo-Constantinopolitan în Sfânta Liturghie este dovada că el se bucura de cea mai mare autoritate în Biserică, precum și dovada că această preluare a corespuns nevoilor reale ale vieții Bisericii și nu a fost doar o preluare în sens tradiționalist.”34

Concluzii

32 Ibidem33 Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Șesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, Istoria bisericească universală, vol. I vezi pt citare coperta p. 337-338; vezi și Pr. Nicolae Chifăr, Istoria creștinismului, vol. II, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 2000, p. 6534 Diac. Asist. Ion Caraza, Simbolul Niceo-Constantinopolitan în viața și spiritualitatea Bisericii, în revista „Ortodoxia”, nr. 3, 1981, p. 439

12

Alcătuit pe osatura simboalelor baptismale și având precizată în sensul autentic ortodox învățătura despre Sfânta Treime, Simbolul Niceo-Constantinopolitan și-a găsit locul cuvenit în viața Bisericii, luând locul simboalelor locale la slujba Botezului, la Sfânta Liturghie și în alte practici ale cultului. El a devenit astfel simbolul de credință al Bisericii ecumenice fiind considerat până astăzi „cel mai prețios tezaur de credință pe care l-a transmis vechea Biserică Ecumenică nedespărțită, întrucât el cuprinde, într-o expunere concentrată, scurtă, precisă și substanțială, toate adevărurile fundamentale ale Revelației dumnezeiești, toate punctele principale ale credinței celei adevărate și ale teologiei creștine.”35 Altfel spus însuși simbolul poate fi numit ecumenic deoarece este recunoscut de toate confesiunile și sectele, afară de unitarieni.36

Importanța Simbolului de credință rezidă din faptul că este o mărturisire completă și implicit o mărturisire dreaptă a credinței pe care de multe ori, din păcate, creștinul zilelor noastre o mărturisește formal. Mărturisirea credinței prin Simbolul constantinopolitan trebuie să se facă în mod conștient și asumat deoarece prin el propovăduim în Treime pe Singurul Dumnezeu de care atârnă întrega noastră existență. În fond, o mărturisire implică și o trăire.

Bibliografie

35 Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol: Învățătura despre Sfântul Duh și Biserică, Simbolul constantinopolitan, în revista „Studii Teologice”, nr. 5-6, 1969, p. 37336 Ion Mihălcescu, Compendiu de Teologie Simbolică, Tipografie Cărților Bisericești, București, 1902, p. 34

13

A- Scrieri biblice

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2008

B- Scrieri patristice

1. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, trad. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 20032. Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci Cuvântări despre Dumnezeu, trad. de Pr. Gh. Tilea și Nicolae I. Barbu, Editura Herald, 20083. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de Pr. D. Fecioru, Editura Scripta, București, 19934. Teodor de Mopsuestia, Omilii Catehetice, trad. de Ion Paraschiv, în revista „Glasul Bisericii”, nr. 5-6, 1973

C- Lucrări de specialitate

1. Andruțos, Hr., Simbolica, trad. de Prof. Iustin Moisescu, Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 19552. Matsoukas, Nikos A., Teologie Dogmatică și Simbolică, vol. II, trad. de Nicușor Deciu, Editura Bizantină, București, 20063. Mihălcescu, Ion, Compendiu de Teologie Simbolică, Tipografie Cărților Bisericești, București, 19024. Rămureanu, Pr. Prof. Ioan, Istoria Bisericească Universală, EIBMBOR, București, 2004,5. Pr. Prof. Ioan Rămureanu Pr. Prof. Milan Șesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală, vol. I, EIBMBOR, București, 1987

C- Studii și articole

14

1. Caraza, Diac. Asist. Ion, Simbolul Niceo-Constantinopolitan în viața și spiritualitatea Bisericii, în revista „Ortodoxia”, nr. 3, 19812. Coman, Pr. Prof. Ioan G., Sinoadele ecumenice și importanța lor pentru viața Bisericii, în revista „Ortodoxia”, nr. 3, 19623. Galeriu, Pr. Prof. Constantin, Sinodul II Ecumenic și învățătura despre Duhul Sfânt, în revista „Ortodoxia” nr. 3, 19814. L’Huillier, Arhim. Pierre, Însemnări despre Simbolul de credință, prezentare de Paraschiv V. Ion în rev. „Glasul Bisericii”, nr. 3-4, 19695. Moldovan, Pr. Conf. Ilie, Învățătura unitară despre Sfântul Duh și despre Biserică exprimată în Simbolul de credință la Sinodul al doilea Ecumenic (381), în rev. Ortodoxia, nr. 3, 19816. Papadopoulos, Hrisostomos, Sinodul al II-lea Ecumenic, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 5;7;8;9, 19257. Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Hotărârile dogmatice ale Sinodului II Ecumenic (381) în spiritualitatea ortodoxă, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 7-8, 19818. Rămureanu, Pr. Prof. Ioan, Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol: Învățătura despre Sfântul Duh și Biserică, Simbolul constantinopolitan, în revista „Studii Teologice”, nr. 5-6, 19699. Idem, Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol (381)— 1600 de ani de la întrunirea lui, în „Ortodoxia”, nr. 3, 198110. Stăniloae, Pr. Dumitru, Noțiunea dogmei, în rev. „Studii Teologice”, nr. 9-10, 196411. Idem, Sinodul II ecumenic și Simbolul niceo-constantinopolitan, în „Ortodoxia”, nr. 3, 1981

15