silvotehnica

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Silvicultură II Silvotehnică 2006-2007 ________________________________________________________________________________________________

PARTEA A II-A SILVOTEHNICA CAPITOLUL 1.

ÎNTEMEIEREA (REGENERAREA) PĂDURII CULTIVATE

1.1. Aspecte generale

Întemeierea (regenerarea) pădurii cultivate este partea silvotehnicii care se ocupă de

reînnoirea sau refacerea unei păduri îmbătrânite, exploatate sau distruse din vreo cauză oarecare

(Negulescu, în Negulescu şi Damian, 1966).

Modul de întemeiere a pădurii cultivate derivă din cel care a permis regenerarea timp

îndelungat a pădurii virgine, instalată doar pe cale naturală sub acţiunea întâmplătoare a factorilor

mediului natural (este un proces pur natural – Constantinescu, 1973). În pădurea cultivată însă,

regenerată pe cale naturală sau artificială, omul intervine în mod conştient, planificat şi consecvent,

pentru instalarea şi dezvoltarea seminţişului (lăstărişului) necesar constituirii unui nou arboret. În

acest scop se stabilesc, în mod planificat, căile şi metodele de regenerare, precum şi mijloacele

tehnice şi economice prin care se poate ajunge la întemeierea unei păduri.

Regenerarea pădurii cultivate (mai ales pe cale naturală) se corelează, într-un tot unitar şi

inseparabil, cu intervenţiile pentru recoltarea (exploatarea) arborilor din vechea generaţie

(Vanselow, 1931; Morozov, 1952). În acest caz, deoarece suprafaţa de exploatare este, totodată, şi

suprafaţă de regenerare, actul exploatării pădurilor, care este unul economic şi cultural şi prin care

se satisfac nevoi prezente, trebuie să urmărească şi instalarea unei noi generaţii de arbori, care să

acopere nevoile viitoare de lemn ale societăţii (Constantinescu, 1973).

Nu în toate cazurile între exploatare şi regenerare există o astfel de corelaţie, care ar putea

conduce la concluzia falsă că întemeierea pădurii este doar o consecinţă a exploatării. O excepţie

de la regulă o constituie cazurile în care pădurea cultivată se instalează pe terenuri goale, lipsite de

vegetaţie forestieră, unde exploatarea nu joacă nici un rol.

1.2. Condiţii de producere a regenerării în pădurea cultivată

În general, ca şi în pădurea virgină, regenerarea pădurii cultivate poate avea loc sub masiv

(sub adăpostul arboretului bătrân), pe teren descoperit, respectiv în margine de masiv. În fiecare

din aceste situaţii se poate recurge la regenerarea naturală sau artificială, generativă (din sămânţă),

vegetativă (din lăstari sau drajoni) şi mixtă.

1.2.1. Regenerarea sub masiv (sub adăpostul arboretului bătrân)

În pădurea cultivată, regenerarea sub masiv este cea mai frecvent folosită metodă de

regenerare, la care se face apel atât în pădurile de codru cât şi, în anumite cazuri, în cele de crâng.

- 1 -


În acest caz, adăpostul arboretului bătrân formează un acoperiş care este atât protector contra

factorilor vătămători (îngheţ, arşiţă, vânt), cât şi o piedică pentru unii factori folositori (lumină,

umiditate, în unele cazuri căldură) (Constantinescu, 1973).

Ca şi în pădurea virgină, factorul cu influenţa majoră asupra procesului de regenerare în

pădurea cultivată este lumina. Din acest motiv, pentru a se putea asigura lumina necesară şi, deci,

condiţii favorabile pentru instalarea şi dezvoltarea seminţişului dorit, arboretul trebuie parcurs cu

lucrări (tăieri), care sunt fie concentrate fie dispersate pe suprafaţa aflată în exploatare şi regenerare.

În general, regenerarea sub masiv se poate realiza în condiţii favorabile pe cale naturală din

sămânţa produsă de arboretul matur. În anumite situaţii însă, când regenerarea naturală este

compromisă sau incompletă ori se urmăreşte şi instalarea altor specii de valoare, se poate recurge şi

la cea pe cale artificială.

După felul în care sunt conduse tăierile şi modul în care se produce instalarea noii generaţii,

modalităţile de regenerare sub masiv sunt următoarele (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959;

Florescu, în Negulescu et al., 1973):

• regenerarea sub masiv în păduri de codru, prin extrageri cu caracter continuu, care este

specifică pădurilor pluriene tratate în codru grădinărit. În astfel de arborete se recoltează an de

an sau la intervale scurte (în general de 5-10 ani – aşa-numita rotaţie), pe alese, arbori distribuiţi

dispersat şi cu dimensiuni mari. Prin extragerea acestor arbori se crează în punctele respective

condiţii ecologice favorabile instalării unei noi generaţii de seminţiş după fiecare fructificaţie.

• regenerarea sub masiv în păduri de codru, prin rărirea neuniformă şi treptată (progresivă) a

pădurii. Această metodă se foloseşte mai ales în cazul pădurilor amestecate parcurse cu tăieri

progresive (în ochiuri) sau cu tăieri jardinatorii, unde arboretul se parcurge în mod neuniform

prin deschiderea de ochiuri, în fiecare an de fructificaţie, în punctele cele mai favorabile pentru

instalarea seminţişului. Aceste ochiuri, pe măsura creşterii şi dezvoltării seminţişului, se răresc

ulterior progresiv până se racordează între ele (se elimină ultimii arbori bătrâni), atunci când

noul arboret a ajuns la independenţă biologică.

• regenerarea sub masiv în păduri de codru, prin rărirea treptată şi uniformă a pădurii. Această

metodă se adoptă mai ales în cazul unor păduri pure şi relativ omogene parcurse cu tăieri

succesive (uniforme) şi presupune intervenţia cu mai multe tăieri între care prima, executată în

corelaţie cu un an de fructificaţie, urmăreşte rărirea cât mai uniformă a arboretului şi, în

consecinţă, instalarea cât mai uniformă sub masiv a seminţişului. Prin tăierile ulterioare, mai

mult sau mai puţin uniforme, se elimină arborii rămaşi şi se asigură lumina necesară

seminţişului instalat, ultimele exemplare din arboretul bătrân fiind extrase printr-o tăiere finală

atunci când seminţişul instalat a ajuns la independenţă biologică.

- 2 -


• regenerarea vegetativă sub masiv. Aceasta a fost folosită în trecut pentru regenerarea pădurilor

de crâng compus, în care periodic se executau tăieri de rărire a arboretului (tăieri de crâng),

pentru a favoriza apariţia de noi lăstari din cioatele rămase după intervenţie. Actualmente,

metoda amintită nu mai este utilizată la noi datorită convertirii la codru, după naţionalizare

(1948), a tuturor pădurilor de crâng compus.

1.2.2. Regenerarea pe teren descoperit

Regenerarea se realizează pe teren descoperit atunci când (a) pădurea este recoltată printr-o

singură tăiere (rasă de codru, în diverse variante, sau rasă de crâng), când (b) pădurea este distrusă

datorită unor calamităţi (rupturi sau doborâturi de vânt, atacuri de insecte, incendii, etc.), precum şi

(c) la instalarea acesteia pe terenuri goale, lipsite de vegetaţie. În primele două cazuri, noua

generaţie se instalează numai după ce a fost extras integral arboretul bătrân, ceea ce face ca

exploatarea şi regenerarea să se desfăşoare ca două faze distincte şi consecutive (Negulescu, în

Negulescu şi Ciumac, 1959).

Datorită exploatării sau distrugerii pădurii dispar atât mediul său specific cât şi arborii

seminceri iar noua generaţie nu mai beneficiază nici de protecţia de sus şi, în anumite cazuri, nici de

cea laterală, a generaţiei bătrâne. Aceasta face ca regenerarea pe teren descoperit să se realizeze sub

influenţa a numeroşi factori limitativi (plante erbacee şi arbustive, secetă, arşiţă, ger, îngheţ etc.).

Într-o astfel de situaţie sunt favorizate speciile mai robuste, în genul celor pioniere

(mesteacăn, plop tremurător, salcie căprească), care reprezintă primii colonizatori ai terenurilor

goale, precum şi molidul, laricele, pinii, plopii hibrizi, salcâmul, etc.

În condiţiile terenului descoperit regenerarea naturală se realizează fie din sămânţă (pe cale

naturală sau artificială), ca în cazul pădurilor de codru, fie din lăstari sau drajoni, ca în pădurile de

crâng.

După felul tăierilor şi mersul regenerării s-au distins mai multe metode de regenerare pe teren

descoperit şi anume (Florescu, 1981):

• regenerarea naturală din sămânţă, care urmează aplicării tăierilor rase sub forma unor benzi

sau fâşii în diverse variante (alterne, alăturate, la margine de masiv). Această metodă se aplică

speciilor robuste, cu sămânţa uşoară şi creştere activă în tinereţe, cum sunt molidul, pinii şi

laricele, precum şi speciilor pioniere (mesteacăn şi plop tremurător). Lăţimea benzilor tăiate se

stabileşte în funcţie de capacitatea de însămânţare laterală şi protecţie a arboretului (sau

benzilor) netăiate alăturate.

• regenerarea artificială din sămânţă, în urma tăierilor rase (de crâng sau codru) în diverse

variante. Prin această metodă se urmăreşte instalarea molidului, a pinilor, laricelui, plopilor

hibrizi, salciei, salcâmului, etc. Regenerarea are cu atât mai mari şanse de reuşită cu cât

- 3 -


suprafaţa exploatată este mai mică (tendinţa actuală este de limitare a acestor suprafeţe numite

parchete la câteva hectare) iar instalarea puieţilor sau butaşilor se face imediat după încetarea

exploatării.

• împădurirea terenurilor goale, a poienilor, a terenurilor degradate. Pe aceste terenuri, unde

pădurea fie a dispărut în trecut fie nu a existat vreodată, instalarea vegetaţiei forestiere

întâmpină dificultăţi tehnice şi economice serioase, datorită costurilor mari cu pregătirea

terenului şi a solului, cu materialul de regenerare (puieţi, butaşi) şi cu forţa de muncă.

• regenerarea naturală din lăstari sau drajoni. Această metodă de regenerare simplă, sigură şi

ieftină, se aplică la noi numai pădurilor de crâng, constituite din specii care lăstăresc sau

drajonează viguros, aşa cum sunt sălciile, salcâmul, aninii.

1.2.3. Regenerarea în margine de masiv

Considerată a avea doar o “valoare complementară şi secundară” (Vanselow, 1931), aceasta

este o formă mixtă (sub masiv şi pe teren descoperit) de regenerare şi a apărut datorită constatării că

numai anumite margini ale pădurii (cele de nord şi nord-vest în Europa Centrală şi de est în Carpaţii

Orientali – xxx, 1949) asigură condiţii prielnice pentru instalarea şi dezvoltarea seminţişului,

ferindu-l de insolaţie directă, vânturi uscate sau puternice, etc. Marginile se răresc treptat şi sub

acoperişul lor se instalează seminţişul iar, după ce arborii materni din această porţiune se

îndepărtează complet, suprafaţa respectivă, acoperită de seminţiş dar situată pe teren descoperit,

primeşte încă un timp protecţia laterală a arboretului alăturat. În acest mod se consideră că la

marginea masivului pot fi distinse două benzi (fâşii) (Vanselow, 1931; Dengler, 1935; xxx, 1949;

Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959) (fig. 1):

• banda (fâşia) internă este o fâşie din interiorul arboretului care se întinde de la lizieră până

acolo unde nu se mai resimte influenţa favorabilă a marginii masivului asupra regenerării.

Orientativ, această bandă are o lăţime cuprinsă între 1/2 şi de 2 ori înălţimea medie a arboretului

şi se parcurge cu tăieri care răresc uniform sau neuniform arboretul, ceea ce provoacă

fructificarea şi asigură instalarea şi creşterea seminţişului.

• banda (fâşia) externă constă dintr-o fâşie din exteriorul arboretului (terenul descoperit imediat

învecinat acestuia), care se întinde de la lizieră până acolo unde arboretul îşi mai face încă

simţită influenţa sa favorabilă. Banda externă provine dintr-o bandă internă, de pe care s-au

ridicat şi ultimii arbori bătrâni atunci când seminţişul a pus deja stăpânire pe sol şi are nevoie să

crească în condiţii libere, de teren descoperit, beneficiind numai de protecţia masivului alăturat.

Această bandă este mai îngustă decât cea internă, lăţimea sa variind între 1/2 şi 2/3 din înălţimea

medie a arboretului.

- 4 -


Fig. 1. Schema regenerării în margine de masiv (din Vlad, 1943)

Cele două benzi amintite sunt de nedespărţit (realizează o unitate de acţiune) şi se

completează reciproc în cursul regenerării. Prin intermediul acestor benzi se realizează trecerea

treptată de la masivul închis la suprafaţa descoperită, asigurându-se înaintarea continuă a regenerării

în interiorul masivului (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).

Este evident că regenerarea în margine de masiv este specifică pădurilor de codru şi se

realizează numai pe cale naturală. Dacă însă, din anumite motive, regenerarea este compromisă sau

întârzie prea mult, aceasta poate fi completată de cea pe cale artificială sau mixtă, care are avantajul

că permite accelerarea ritmului tăierilor dar presupune costuri mai ridicate.

În concluzie, luând în considerare diversele posibilităţi de întemeiere a pădurii cultivate (sub

masiv, pe teren descoperit, în margine de masiv; din puieţi, butaşi, lăstari, drajoni), în decursul

timpului dar mai ales al ultimelor două secole s-au fundamentat aşa-numitele tratamente

silviculturale, care urmăresc exploatarea şi regenerarea pădurilor în conformitate cu obiectivele de

gospodărire fixate pentru fiecare arboret. Cele mai reprezentative tratamente se vor prezenta pe larg

în capitolul 3.

- 5 -


1.3. Ajutorarea regenerării naturale

Asigurarea unei regenerări naturale de calitate presupune de multe ori completarea aplicării

intervenţiilor (tăieri de regenerare, tratamente) prin care se urmăreşte instalarea sau dezvoltarea

seminţişului cu anumite lucrări speciale, ajutătoare, care încetează o dată cu realizarea stării de

masiv şi constau din (N.T. 3/2000):

A. Lucrări pentru favorizarea instalării seminţişului

B. Lucrări pentru asigurarea dezvoltării seminţişului

1.3.1. Lucrările pentru favorizarea instalării seminţişului

Aceste lucrări se execută numai în porţiunile din arboret în care instalarea seminţişului din

speciile de bază prevăzute în compoziţia de regenerare este imposibilă sau îngreunată de condiţiile

grele de sol şi constau din:

a. Extragerea seminţişurilor neutilizabile şi a subarboretului. Seminţişurile neutilizabile, precum

şi subarboretul, se extrag odată cu efectuarea primei tăieri de regenerare, numai în porţiunile de

arboret unde se apreciază că ar afecta instalarea şi dezvoltarea seminţişului de viitor. Este mai

ales cazul arboretelor constituite din specii de umbră (brădete, amestecuri de fag şi răşinoase,

făgete), precum şi al stejăretelor şi mai ales gorunetelor unde seminţişul de carpen s-a instalat

abundent.

b. Strângerea şi îndepărtarea humusului brut sau a litierei prea groase, tasate sau nedescompuse,

care împiedică sămânţa să ia contact cu solul mineral pentru a germina sau opresc plantulele să

iasă la lumină. Îndepărtarea humusului brut se practică foarte rar, întâlnindu-se exclusiv în

etajul molidişurilor, şi se execută pe benzi orientate pe curba de nivel.

Strângerea şi îndepărtarea litierei groase este necesară în făgete, cvercete şi, mai rar, în

molidişuri. Lucrarea se execută manual, pe benzi continui sau întrerupte, numai în anii de

fructificaţie a speciei de regenerat.

c. Înlăturarea păturii vii invadatoare, care prin desimea ei îngreunează regenerarea naturală.

Astfel de situaţii crează specii din genurile Calluna, Rubus, Juncus, Athyrium, Luzula,

Deschampsia, alte graminee şi muşchi (Hylocomium, Polytrichum, Sphagnum), care se

îndepărtează în general în anii de fructificaţie a speciei de bază din compoziţia de regenerare.

d. Mobilizarea solului, când acesta este tasat sau acoperit cu un start gros de humus brut (ca în

molidişuri şi făgete acidofile), care împiedică sămânţa să ia contact cu solul mineral. Lucrarea

se execută în anii de fructificaţie, precum şi înainte de fructificaţie (înainte de diseminarea

seminţelor), de regulă în benzi alterne sau în ochiuri de regenerare.

- 6 -


e. Provocarea drajonării în arboretele de salcâm, regenerate pe cale vegetativă (tratate în crâng)

mai mult de două generaţii. Se aplică prin scoaterea cioatelor, astuparea gropilor şi aratul până

la 10-12 cm adâncime, pe toată suprafaţa sau parţial.

f. Strângerea resturilor de exploatare, care constă în adunarea crăcilor, iescarilor, materialului

lemnos sau a altor resturi nevalorificabile, rămase după exploatare. Acestea se depun în grămezi

sau şiruri (martoane) late de 1 m şi dispuse pe linia de cea mai mare pantă pentru a evita

rostogolirea lor peste seminţiş.

g. Drenarea suprafeţelor pe care stagnează apa. Lucrarea se execută pe porţiunile de teren unde

apa stagnează frecvent sau apare în urma îndepărtării arboretului matern, după un studiu

prealabil care să ateste necesitatea lucrării şi să stabilească amplasarea sistemului de drenare.

1.3.2. Lucrări pentru asigurarea dezvoltării seminţişului

Aceste lucrări se pot executa în seminţişurile naturale din momentul instalării lor până ce

arboretul realizează starea de masiv şi constau din:

a. Descopleşirea seminţişului. Prin această lucrare se urmăreşte protejarea seminţişului imediat

după instalarea acestuia, împotriva buruienilor care îi pun în pericol existenţa sau care pot să-i

împiedice dezvoltarea. Descopleşirea se efectuează o dată sau de două ori pe an, prima

intervenţie făcându-se la o lună de la începerea sezonului de vegetaţie (pentru ca puieţii să se

fortifice înainte de venirea perioadei cu arşiţă), iar cea de-a doua în septembrie, dacă există

pericolul ca buruienile să determine la căderea zăpezii, prin înălţimea lor, culcarea puieţilor.

b. Receparea seminţişului de foioase rănit şi extragerea exemplarelor de răşinoase vătămate prin

lucrările de exploatare. Receparea seminţişului de foioase vătămat prin exploatare, prin tăierea

de la suprafaţa solului, se face în timpul repausului vegetativ, pentru a menţine puterea de

lăstărire a exemplarelor recepate. Extragerea puieţilor de răşinoase vătămaţi în decursul

lucrărilor de exploatare se face pe măsură ce aceştia devin dăunători celor viabili, evitându-se

astfel riscul descoperirii solului. Un efect cultural similar şi având cheltuieli minime se obţine şi

prin tăierea a numai 2-3 verticile ale puieţilor de răşinoase vătămaţi.

c. Înlăturarea lăstarilor. Lucrarea se execută în salcâmete, teişuri, şleauri de luncă, de câmpie şi

de deal şi urmăreşte extragerea exemplarelor din lăstari care, prin vigoarea de creştere, tind să

copleşească puieţii din sămânţă sau drajonii.

d. Împrejmuirea suprafeţelor. Aceasta urmăreşte să prevină distrugerea seminţişurilor prin

păşunatul animalelor domestice şi sălbatice şi este recomandată să fie dublată de executarea

gardurilor vii.

- 7 -


CAPITOLUL 2. ÎNGRIJIREA ŞI CONDUCEREA PĂDURII

2.1. Generalităţi

Lucrările de îngrijire şi conducere a arboretelor se referă la complexul de lucrări sau

intervenţii silvotehnice prin care se dirijează procesul natural de creştere şi dezvoltare a

arboretelor, de la întemeiere şi până la exploatare (Stănescu şi Târziu, în Negulescu et al., 1973)

Numite şi operaţiuni culturale (tăieri de ameliorare, tăieri intermediare, tăieri de educare a

arboretelor – Drăcea, 1923-1924), aceste lucrări constau din extragerea repetată a arborilor şi deci

aplicarea unui program de eliminare şi selecţie artificială, prin care se îndepărtează din arboret

exemplarele care devin, la un moment dat, dăunătoare sau inutile, necorespunzătoare ca specie sau

calitate. Deoarece aceste intervenţii prezintă caracterul unor recoltări de arbori, lucrările respective

au fost numite şi tăieri de îngrijire şi conducere a arboretelor. Ultima denumire poate lăsa impresia

că obiectivul principal al acestui sistem de lucrări este tăierea de arbori în vederea recoltării de masă

lemnoasă când, de fapt, se urmăreşte în principal ameliorarea permanentă a structurii şi

funcţionalităţii arboretului şi a pădurii.

Rezultă de aici că operaţiunile culturale se ocupă, în primul rând, de viitorul arboretului care

se menţine, precum şi de cantitatea de material lemnos care de recoltează de fiecare dată prin

tehnica adoptată. În acest context, este evident că eficienţa operaţiunilor culturale se judecă în

principal prin valoarea arboretelor conduse la termenul exploatării (vârsta exploatabilităţii) şi nu

prin rentabilitatea produselor intermediare (produse secundare) care se obţin la fiecare intervenţie,

deşi nici acest aspect nu poate fi neglijat în activitatea practică.

De aceea, recoltarea arborilor necorespunzători ca specie sau conformare are un caracter

pronunţat selectiv. Ea nu trebuie înţeleasă ca o reducere mecanică a numărului de arbori şi nici ca

un scop în sine, dictat de nevoia de a face faţă unor interese momentane pentru anumite sortimente,

deficitare în balanţa masei lemnoase şi imperios necesare pentru economie.

În acelaşi timp, este demn de reţinut adevărul potrivit căruia intervenţiile silvotehnice aplicate

defectuos într-o pădure se pot solda cu efecte ecologice şi economice mai nefavorabile pentru

aceasta decât în cazul în care nu s-ar interveni deloc (Ciumac, în Negulescu şi Ciumac, 1959;

Negulescu, în Negulescu şi Damian, 1966).

2.2. Clasificarea lucrărilor de îngrijire şi conducere a pădurii

Ţinând seama de obiectivele lucrărilor de îngrijire şi conducere, acestea diferă ca scop şi

tehnică de execuţie în diferitele faze de dezvoltare ale pădurii. Ca urmare, lucrările menţionate se

- 8 -


diferenţiază în funcţie de structura pădurii, de stadiul de dezvoltare în care aceasta se găseşte,

precum şi de obiectivele urmărite prin aplicare (Tab. 1).

Tab. 1. Clasificarea lucrărilor de îngrijire şi conducere a pădurii (din Florescu şi Nicolescu, 1998)

Denumirea lucrării

Stadiile (fazele) de dezvoltare în care

se execută

Scopul principal

A. Lucrări de îngrijire cu caracter sistematic (Operaţiuni culturale) Degajări Seminţiş, desiş • Salvarea de copleşire şi promovarea speciilor valoroase Depresaje Seminţiş, desiş • Reglarea desimii regenerărilor naturale excesiv de dese Curăţiri Nuieliş, prăjiniş • Înlăturarea exemplarelor necorespunzătoare ca specie şi

conformare Rărituri Păriş, codrişor,

codru mijlociu • Ridicarea valorii productive (cantitative şi calitative) şi

protectoare a pădurii B. Lucrări de îngrijire cu caracter special

Lucrări de igienă Prăjiniş-codru bătrân

• Realizarea şi menţinerea unei stări fitosanitare cât mai bune a pădurii

Elagaj artificial Prăjiniş-păriş • Ameliorarea accesului în arborete; creşterea valorii lemnului la exploatabilitate

Emondaj Prăjiniş-păriş • Menţinerea calităţii lemnului Îngrijirea marginilor de masiv (lizierelor)

Toate stadiile • Formarea unor liziere rezistente la acţiunea vânturilor periculoase

Notă: Stadiile de dezvoltare ale pădurii durează: seminţiş - de la instalarea pădurii până la realizarea stării de masiv (consistenţa K = 1, 0); desiş - de la finele fazei de seminţiş până când se declanşează elagajul natural şi arboretul are un diametru mediu (dmed) de cca 2 cm; nuieliş = dmed între 3 şi 5 cm; prăjiniş = dmed între 6 şi 10 cm; păriş – dmed între 11 şi 20 cm; codrişor – dmed între 21 şi 35 cm, codru mijlociu – dmed între 36 şi 50 cm.

În general, lucrările de îngrijire şi conducere a pădurii se aplică începând din momentul

realizării stării de masiv (consistenţa = 1,0) pe întreaga suprafaţă a arboretului sau numai pe o parte

din aceasta, atât în arborete regulate (echiene şi relativ echiene), cât şi în cele neregulate (relativ

pluriene şi pluriene).

În arboretele echiene şi relativ echiene lucrările de îngrijire şi conducere a pădurii se aplică,

cu caracter generalizat, în succesiunea degajări (depresaje) - curăţiri - rărituri, lucrările de îngrijire

cu caracter special executându-se numai atunci când şi acolo unde este oportun. În mod tradiţional,

în diferite ţări ale globului, aplicarea operaţiunilor culturale (răriturilor) încetează cu 10-20 ani

înainte de atingerea vârstei exploatabilităţii (fig. 2).

În ţara noastră, în conformitate cu recomandările ultimelor norme tehnice (xxx, 2000),

intervenţiile cu acest gen de lucrări se sistează, în general, în arborete parcurse sistematic şi adecvat,

după parcurgerea a circa 3/4 din vârsta exploatabilităţii arboretului.

În schimb, în arboretele relativ pluriene şi pluriene, lucrările de îngrijire şi conducere a

pădurii se aplică cu caracter continuu, parţial sau generalizat pe întreaga suprafaţă, ca lucrări

distincte. Astfel, în porţiunile din arboret aflate în faza de desiş se aplică degajări sau depresaje; în

grupele de arbori cu dimensiuni caracteristice fazelor de nuieliş sau prăjiniş se aplică curăţiri, în

- 9 -


timp ce în restul arboretului se aplică rărituri sau se extrag arbori exploatabili, care au atins sau

depăşit diametrul-ţel (se intervine cu tratamente).

Fig. 2. Raportul dintre perioada de aplicare a lucrărilor de îngrijire şi conducere a arboretelor (notată cu b) şi perioada de aplicare a tratamentelor (a) într-un arboret exploatabil la 120 ani

(după Johann, 1970, din Burschel şi Huss, 1997)

Operaţiunile culturale constituie un sistem unitar de măsuri de îngrijire a arboretelor şi se

execută succesiv una după alta, fiecare dintre ele fiind condiţionată de cea precedentă şi pregătind

terenul celei următoare (Ciumac, în Negulescu şi Ciumac, 1959).

2.3. Degajările şi depresajele

După realizarea stării de masiv, arborii trec de la existenţa izolată la cea gregară (în grup),

constituind un nou arboret.

În arboretele amestecate, unele specii, cu o creştere mai rapidă în tinereţe, tind să le

copleşească pe celelalte, între ele începând să se manifeste o concurenţă intensă pentru spaţiu, atât

în sol, cât şi în atmosferă. Fără intervenţia omului, din această concurenţă nu ar ieşi întotdeauna

învingătoare speciile cele mai valoroase din punct de vedere economic.

Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi în arboretele pure în care unele exemplare de dimensiuni mai

mari (cele provenite din seminţişuri preexistente neutilizabile neextrase la timp sau cele din lăstari)

devin copleşitoare pentru exemplarele valoroase şi sănătoase instalate mai târziu. De aceea, este

necesar să se intervină în procesul natural de autoreglare a arboretului, prin înlăturarea parţială sau

integrală a speciilor sau exemplarelor copleşitoare.

Lucrarea de rărire a arboretelor amestecate prin care se realizează acest obiectiv se numeşte

degajare, are un caracter de selecţie în masă şi se execută în faza de desiş, având ca scop salvarea

de copleşire şi promovarea exemplarelor valoroase ca specie şi conformare (Stănescu şi Târziu, în

Negulescu et al., 1973).

- 10 -


În arboretele pure, regenerate pe cale naturală şi excesiv de dese, aflate în aceeaşi fază de

dezvoltare, se execută depresaje, prin care se urmăreşte rărirea convenabilă a acestora, precum şi

dirijarea raporturilor dintre exemplarele sănătoase, viabile şi cele preexistente, vătămate sau

provenite din lăstari (Florescu, 1981).

Cele două genuri de lucrări se execută în arboretele nou întemeiate după constituirea stării de

masiv pe întreaga suprafaţă sau numai pe anumite porţiuni. Aplicarea degajărilor sau depresajelor

durează până când arboretul trece în faza de nuieliş.

În cazuri speciale, dacă s-a întârziat cu executarea degajărilor, se poate recurge la intervenţii

şi după începerea fazei de nuieliş, caz în care lucrările sunt denumite degajări întârziate.

Tehnica de lucru. Prima degajare se execută la puţin timp după constituirea stării de masiv a

noului arboret, în timp ce următoarele intervenţii se succed la anumite intervale până la trecerea în

stadiul de nuieliş.

Pentru realizarea lucrării se parcurge arboretul (cu înălţimi cuprinse în general între 1 şi 2 m)

în care urmează să se intervină şi se controlează starea exemplarelor care aparţin speciilor de

valoare. Acolo unde se constată că acestea au fost depăşite în înălţime şi sunt stânjenite în creştere

de către exemplarele nevaloroase ca specie sau conformare se intervine în ajutorul celor valoroase

prin ruperea (frângerea) sau tăierea coabitanţilor care le stânjenesc (fig. 3).

Fig. 3. Desiş înainte de degajare (a) şi după degajare (b) (după Ciumac, din Negulescu şi Ciumac, 1959)

- 11 -


În cazul foioaselor, pentru a slăbi producerea lăstarilor şi a nu modifica sensibil mediul de

viaţă al arboretului, vârfurile exemplarelor copleşitoare se frâng sau se taie de la o înălţime astfel

aleasă încât cel puţin jumătate din înălţimea arborelui de protejat să rămână liberă (Niţescu şi

Achimescu, 1979).

În cazul răşinoaselor, exemplarele de extras se taie de jos. Aceeaşi metodă se recomandă şi la

aplicarea degajărilor întârziate (fig. 4) sau în renişurile de salcie.

Fig. 4. Arboret parcurs cu degajări întârziate (a = înainte de intervenţie; b = după intervenţie) (după Ciumac, din Negulescu şi Ciumac, 1959)

În cazul arborilor preexistenţi mari, prin a căror doborâre s-ar putea provoca vătămări

exemplarelor din jur, este de preferat să fie secuiţi (inelaţi, adică li se îndepărtează scoarţa până la

cambiu) şi lăsaţi pe loc (fig. 4’).

Fig. 4’. Exemplar de mesteacăn secuit (din Stănescu, 1968)

Este evident că degajările nu urmăresc înlăturarea, dintr-o dată, a tot ceea ce este

necorespunzător în arboretul tânăr. Obiectivele urmărite se realizează treptat, prin mai multe

- 12 -


intervenţii, astfel încât starea de masiv să nu se întrerupă în nici un caz (consistenţa să nu se reducă

în nici un punct, după degajare sau depresaj, sub 0,8).

Din acest motiv, prin degajări nu se extrag speciile de amestec şi arbuştii, dacă aceştia se

menţin sub vârful exemplarelor valoroase şi nu împiedică executarea lucrărilor ori se găsesc în

porţiunile de arboret unde speciile de valoare lipsesc.

În arboretele pure sau practic pure se extrag cu precădere lăstarii, exemplarele bolnave,

vătămate, curbate, înfurcite, lupii (arbori predominanţi, cu coroane prea largi şi ramuri groase),

precum şi formele nevaloroase (molidul tip pieptene, stejarul var. praecox, fagul în formă de mătură

etc.).

În mod practic, degajările se pot executa în diverse moduri şi anume:

A. Degajări mecanice, realizate manual sau folosind unelte tăietoare uşoare gen cosoare, topoare,

foarfeci de grădină, foarfeci cu amplificatoare de forţă etc. Atunci când dotarea tehnică o

permite, se folosesc şi motofierăstraie tip Stihl, Husqvarna, Oregon, echipate cu cuţite-disc.

Degajările mecanice se pot executa pe întreaga suprafaţă sau parţial (pe suprafeţe reduse).

Acestea din urmă se aplică doar pe anumite coridoare sau benzi, cu lăţimea de 1-3 m, în jurul

puieţilor speciilor principale de bază.

B. Degajările chimice constau din folosirea unor substanţe chimice (arboricide) care, administrate

în pădure, produc vătămarea şi uscarea masei exemplarelor din speciile nevaloroase. Substanţele

respective acţionează prin contact (distrug ţesuturile plantei foarte aproape de locul aplicării)

sau sistemic (sunt translocate în plantă şi acţionează la o anumită distanţă de locul aplicării, spre

rădăcini sau spre frunze).

Degajările chimice se recomandă să se aplice doar arborilor individuali, prin:

• stropire directă (tratament foliar);

• inelarea (secuirea) tulpinii până la cambiu şi aplicarea de arboricide (la exemplare mai înalte,

unde nu este posibil tratamentul foliar prin stropire directă);

• injectare de arboricide (la câţiva cm deasupra solului, prin incizii inelare sau orificii

punctiforme, situate la cca 5 cm unul de altul) (Petrescu, 1971; Stănescu şi Târziu, în Negulescu

et al., 1973; Michaud, 1988; Willoughby şi Dewar, 1995).

Sezonul de executare a degajărilor-depresajelor depinde de metoda aplicată, de speciile

existente, precum şi de condiţiile de vegetaţie. Astfel, la aplicarea degajărilor manuale, deşi se

consideră ca optimă perioada 15 august-30 septembrie, totuşi este de preferat ca lucrările să fie

executate diferenţiat, în funcţie de compoziţia arboretului. În cele amestecate, degajările se

recomandă să se aplice doar în timpul sezonului de vegetaţie, în timp ce în arboretele pure de

răşinoase sau în amestecurile cu puţine specii, lucrarea se poate executa şi în repaosul vegetativ,

primăvara devreme, înainte de apariţia frunzelor sau toamna târziu, după căderea lor. Este însă

- 13 -


necesar să se evite aplicarea degajărilor mecanice la începutul sezonului de vegetaţie (lujerii nou

formaţi se rup uşor), toamna, în noiembrie (lujerii degajaţi, încă insuficient lignificaţi, pot suferi din

cauza gerului), precum şi în perioadele cu arşiţă puternică din regiuni mai secetoase, când desişul

degajat poate fi vătămat (Ciumac, în Negulescu şi Ciumac, 1959; Petrescu, 1971).

Degajările chimice se pot executa la începutul sezonului de vegetaţie, imediat după

înfrunzirea speciilor secundare, respectiv înainte de intrarea în vegetaţie a răşinoaselor. Aceste

lucrări pot fi aplicate şi vara, după încheierea primei creşteri (de primăvară) şi începerea lignificării

lujerului anual al speciilor de protejat, urmărind devitalizarea speciilor copleşitoare sau a cioatelor

acestora.

O problemă deosebită în aplicarea degajărilor-depresajelor este desimea foarte ridicată a

desişurilor naturale, care face accesul lucrătorilor extrem de dificil. Datorită acestei desimi, încă de

la începutul secolului trecut (Antonescu, 1910; Drăcea, 1923-1924) s-a recomandat combinarea

degajărilor-depresajelor cu deschiderea unor culoare sau linii de accesibilizare interioară a

arboretelor. Acestea au lăţimi de 1-2 m, sunt situate la distanţe (din ax în ax) între 5-6 şi 20-25 m şi

urmăresc reducerea suprafeţei de parcurs cu degajări, facilitarea intervenţiei mecanizate (cu

motofierăstraie echipate cu cuţite-disc) de pe culoarele de acces, fără a pătrunde în zonele cu

regenerări naturale foarte dese, precum şi pregătirea unor condiţii mai uşoare de lucru în vederea

aplicării intervenţiilor silvotehnice ulterioare (curăţiri şi rărituri) (Nicolescu et al., 1992; Daia, 1996,

1998).

Intensitatea degajărilor-depresajelor se exprimă prin raportul dintre numărul exemplarelor

extrase (Ne) şi numărul de exemplare din arboretul iniţial (Ni), exprimat în procente:

iN = (Ne/Ni) x 100

Intensitatea intervenţiei depinde de desimea iniţială a arboretului, de proporţia speciilor

copleşitoare, a exemplarelor nevaloroase sau a preexistenţilor, de efectul degajărilor-depresajelor

anterioare, precum şi de condiţiile staţionale.

Periodicitatea (numărul de ani după care se revine cu o nouă degajare pe aceeaşi suprafaţă)

acestor lucrări depinde, de asemenea, de natura speciilor, de condiţiile staţionale, de starea şi

structura pădurii. În general, periodicitatea degajărilor-depresajelor variază de la 1 la 3 ani, fiind

mai mică în arboretele constituite din specii repede crescătoare, cu temperament de lumină, ca şi în

amestecurile situate în condiţiile staţionale cele mai prielnice (tab. 2).

- 14 -


Tab. 2. Periodicitatea degajărilor-depresajelor (după xxx, 2000)

Formaţia sau grupa de formaţii forestiere Periodicitatea intervenţiilor (ani)

Molidişuri 2-3 Brădete 2-3 Amestecuri de fag şi răşinoase 1-3 Făgete 2-4 Goruneto-făgete, şleauri de deal cu gorun 1-3 Gorunete şi stejărete, inclusiv de stejar brumăriu şi stejar pufos 1-3 Şleauri de câmpie, şleauri de luncă, şleauri de deal cu stejar pedunculat 1-3 Teişuri 1-3 Cerete, gârniţete, amestecuri de cer şi gârniţă 2-3 Salcâmete 1-3 Aninişuri 1-2 Arborete de salcie - Arborete de plop negru şi plop alb 1-2 Pinete şi laricete 2-3 Arborete de duglas verde 1-3

Aspecte economice. Din cele de mai sus se observă că, din executarea degajărilor sau

depresajelor, cu puţine excepţii (arbori preexistenţi; nuiele de salcie, mlădiţe de mesteacăn; lăstari

de dimensiuni mai mari; frunzare etc.) nu rezultă material lemnos valorificabil. În plus, cele două

lucrări nu permit alegerea individuală a arborilor de viitor, motiv pentru care se recurge la selecţia

în masă, şi sunt scumpe, nerealizând o rentabilitate imediată. Acest fapt a făcut ca, de-a lungul

timpului, să fie imaginate diverse soluţii pentru diminuarea sau chiar eliminarea costurilor generate

de degajări sau depresaje, aşa cum sunt:

- plantarea la distanţe mai mari, când starea de masiv se realizează mai târziu iar primele

intervenţii în arboret devin necesare în faze superioare de dezvoltare (nuieliş-prăjiniş, chiar

păriş), când a încetat necesitatea aplicării degajărilor;

- intervenţia cu degajări parţiale sau pe cale chimică;

- combinarea degajărilor sau depresajelor cu deschiderea de culoare pentru accesibilizarea

interioară a arboretelor.

Oricum, executarea degajărilor sau depresajelor nu poate fi condiţionată doar de rentabilitatea

lor momentană. Fără a se interveni pentru reglarea competiţiei inter- şi intraspecifice, specia sau

speciile de bază, precum şi exemplarele valoroase ale unei specii dar mai puţin viguroase, pot să

dispară, ceea ce obligă la declanşarea imediată a regenerării artificiale şi constituirea unui nou

masiv, cu toate costurile suplimentare pe care le presupun.

- 15 -


2.4. Curăţirile

Curăţirile sunt lucrări de îngrijire şi conducere ce se aplică în arboretele aflate în fazele de

nuieliş şi prăjiniş, în scopul înlăturării exemplarelor necorespunzătoare ca specie şi conformare

(Stănescu şi Târziu, în Negulescu et al., 1973).

În cele două stadii de dezvoltare, arboretul prezintă o desime ridicată şi, ca urmare, o

dinamică foarte activă a competiţiei inter- şi intraspecifice, ceea ce face ca eliminarea naturală să fie

intensă şi, adesea, să se desfăşoare în contradicţie cu ţelurile fixate. În această situaţie, este evident

că devine necesară înlăturarea din arboret a exemplarelor copleşitoare din speciile de mică valoare

economică, precum şi a celor cu o conformaţie necorespunzătoare, indiferent de specie.

Curăţirile sunt considerate, în general (şcoala clasică, şcoala negativă), lucrări de selecţie

negativă, atenţia fiind îndreptată mai ales spre speciile sau exemplarele mai puţin valoroase, care

urmează să fie extrase (Schaedelin, 1937; Ciumac, în Negulescu şi Ciumac, 1959; Stănescu, 1984).

Există însă şi o abordare diametral opusă (şcoala pozitivă, ca în Danemarca sau Elveţia), prin care

curăţirile la finele fazei de prăjiniş reprezintă lucrări de selecţie pozitivă, prin care se urmăreşte

favorizarea şi spaţierea celor mai valoroase exemplare existente în arboret (Everard, 1985).

Tehnica de execuţie. Prima curăţire se execută la câţiva (3-5) ani după ultima degajare, când

arboretul se găseşte în fazele de nuieliş-prăjiniş (diametrul mediu al arboretului = 3-10 cm), iar

înălţimea sa medie depăşeşte, în general, 3 m (Niţescu şi Achimescu, 1979; xxx, 2000).

Arborii care se extrag prin curăţiri sunt:

• exemplarele uscate, atacate, rănite, bolnave (în special cele cu boli infecţioase evolutive gen

cancere);

• preexistenţii (adesea consideraţi ca primă urgenţă de extragere, datorită posibilelor vătămări

produse arborilor remanenţi prin doborâre);

• exemplarele speciilor copleşitoare, nedorite şi neconforme cu compoziţia-ţel, dacă sunt situate

în plafonul superior al arboretului;

• exemplarele cu defecte (arbori cu crăci prea groase sau crăci lacome, înfurciţi, cu trunchiuri

strâmbe şi sinuoase, între care lupii se urmăreşte să fie eliminaţi în totalitate până la încheierea

aplicării curăţirilor);

• exemplarele din lăstari, situate pe cioate îmbătrânite sau în arborete cu provenienţă mixtă, care

le pot copleşi pe cele din sămânţă;

• exemplarele din specia dorită, chiar de bună calitate, dar grupate în pâlcuri prea dese (fig. 5).

În toate cazurile, se recomandă ca starea de masiv să se reducă moderat (consistenţa să nu

coboare sub 0,8), iar subarboretul să fie păstrat în întregime.

- 16 -


Fig. 5. Nuieliş înainte de curăţire (a) şi după curăţire (b) (după Ciumac, din Negulescu şi Ciumac, 1959)

Ca şi degajările-depresajele, curăţirile se pot executa în mai multe moduri:

A. Pe cale mecanică, realizate prin tăierea de jos a arborilor nevaloroşi, respectiv secuirea

preexistenţilor. Pentru acest scop se folosesc toporaşe, topoare, fierăstraie manuale sau

mecanice de tip uşor, precum şi motoagregate cu cuţite-disc. Curăţirile mecanice se realizează

fie pe toată suprafaţa fie pe suprafeţe parţiale, între care cea mai recomandată metodă este cea

în benzi alterne (benzile tăiate alternează cu unele netăiate) de 6-8 m lăţime (Constantinescu,

1976; Niţescu şi Achimescu, 1979).

Lemnul rezultat prin aplicarea curăţirilor mecanice fie (1) se valorifică atunci când există

piaţă locală de desfacere fie (2) se debitează şi se lasă în pădure, pentru a se descompune rapid

până la următoarea intervenţie. În cel de-al doilea caz lucrarea se numeşte curăţire în pierdere şi

este practicată pe scară largă atât în diverse ţări europene, cât şi în America de Nord sau Noua

Zeelandă, atunci când lemnul recoltat prin curăţiri, datorită dimensiunilor mici, nu poate fi

comercializat. În această situaţie, deoarece nu aduce venituri imediate, curăţirea are caracterul unei

investiţii, care “va produce valoare în viitor” (Savill şi Evans, 1986; Schütz, 1990).

B. Pe cale chimică, aplicate în special foioaselor şi realizate în trei modalităţi:

• prin stropire directă (tratament foliar, în cazul arborilor de talie mică, la primele intervenţii);

- 17 -


• prin inelarea (secuirea) tulpinii până la cambiu şi aplicarea de arboricide (exemplare mai înalte,

unde nu este posibil tratamentul foliar prin stropire directă);

• prin injectare de arboricide (la câţiva cm deasupra nivelului solului, prin incizii inelare sau

orificii punctiforme, situate la cca 5 cm distanţă unul de altul) (Stănescu şi Târziu, în Negulescu

et al., 1973; Boudru, 1989; Sharpe et al., 1995; van Sambeek et al., 1995).

Materialul lemnos rezultat din curăţiri se poate valorifica (acolo unde există o piaţă locală) şi

constă din fascine, araci de vie, cozi pentru unelte, pari de legume, tutori pentru pomi, frunzare

pentru hrana vânatului, nuiele pentru împletituri, pomi de Crăciun, bile, manele, lemn pentru

construcţii rurale (C.R.) etc. Sortimentul principal rezultat din curăţiri este însă grămada de crăci,

care are dimensiunea standard de 2 m lăţime, 1,5 m înălţime şi 3 m lungime (volum aparent = 9

steri; volum real = 1,26 m3), sau figura de crăci de 1 x 1,5 x 3 m (volum aparent = 4,5 steri; volum

real = 0,63 m3). Aceasta din urmă, datorită uşurinţei mai mari de construire în condiţiile

nuielişurilor-prăjinişurilor dese, este modalitatea cea mai folosită pentru strângerea şi stivuirea

arborilor doborâţi.

Sezonul de executare a curăţirilor depinde, ca şi la degajări-depresaje, de metoda adoptată, de

speciile existente, precum şi de condiţiile de vegetaţie. Astfel, în arboretele amestecate, se

recomandă ca grifarea (însemnarea) arborilor de extras să se realizeze doar în perioada de vegetaţie,

această restricţie eliminându-se în arboretele pure sau amestecurile cu specii puţine, unde lucrarea

se poate efectua şi în repausul vegetativ (primăvara devreme, înaintea apariţiei frunzelor, sau

toamna târziu, după căderea acestora).

Şi la curăţiri se recomandă să se evite aplicarea lor primăvara, imediat după intrarea în

vegetaţie (1 mai-15 iunie la răşinoase), când lujerii abia formaţi se pot rupe uşor, iar vătămările

cauzate prin colectarea lemnului pot fi considerabile, sau toamna târziu (în octombrie), când lujerii

insuficient lignificaţi ai arborilor rămaşi pot suferi din cauza îngheţurilor timpurii (Ciumac, în

Negulescu şi Ciumac, 1959; Petrescu, 1971; Stănescu şi Târziu, în Negulescu et al., 1973).

Intensitatea curăţirilor se stabileşte numai pe teren, în suprafeţe de probă instalate în porţiuni

reprezentative ale arboretului. În general, intensitatea se exprimă (procentual) ca:

- raport între numărul de arbori extraşi şi cel existent în arboret înainte de intervenţie

[iN = (Ne/Ni) x 100]

- ca raport între suprafaţa de bază a arborilor extraşi şi suprafaţa de bază a arboretului înainte de

curăţire [iG = (Ge/Gi) x 100]

În general, în cazul curăţirilor, datorită caracterului de selecţie negativă al intervenţiilor,

valoarea lui iN este mai mare decât a lui iG dar, dacă se extrag mai multe exemplare din plafonul

superior, iN poate fi mai mic sau egal cu iG.

- 18 -


După intensitatea intervenţiei pe suprafaţă de bază, curăţirile se împart în slabe (iG maximum

5%), moderate (iG = 6-15%), puternice (forte) (iG = 16-25%) şi foarte puternice (iG peste 25%).

În general, în ţara noastră se recomandă ca intensitatea curăţirilor să fie moderată, deşi uneori,

când condiţiile de arboret o permit (cazul molidişurilor, brădetelor sau al făgetelor foarte dese),

poate ajunge puternică sau chiar foarte puternică. În toate aceste cazuri este necesar să se respecte

condiţia suplimentară ca, în nici un punct al arboretului, consistenţa să nu se reducă sub 0,8 (chiar

0,75) după intervenţie, mai ales în pădurile destinate să îndeplinească funcţii de protecţie a

terenurilor şi solurilor.

Periodicitatea curăţirilor variază, în general, între 3 şi 5 ani (tab. 3), în funcţie de natura

speciilor, de starea arboretului, de condiţiile staţionale şi de lucrările executate anterior.

Tab. 3. Periodicitatea curăţirilor (după xxx, 2000)

Formaţia sau grupa de formaţii forestiere Periodicitatea intervenţiilor (ani)

Molidişuri 4-5 Brădete 3-5 Amestecuri de fag şi răşinoase 3-5 Făgete 3-5 Goruneto-făgete, şleauri de deal cu gorun 4-5 Gorunete şi stejărete, inclusiv de stejar brumăriu şi stejar pufos 3-5 Şleauri de câmpie, şleauri de luncă, şleauri de deal cu stejar pedunculat 2-3 Teişuri 4-5 (6) Cerete, gârniţete, amestecuri de cer şi gârniţă 4-7 Salcâmete 3-4 Aninişuri 2-3 Arborete de salcie 2-3 Arborete de plop negru şi plop alb 2-3 Pinete şi laricete 3-5 Arborete de duglas verde 3-5

După cum s-a menţionat, este necesar ca prima curăţire să nu întârzie prea mult după ultima

degajare, pentru a nu fi compromise rezultatele satisfăcătoare obţinute. În general, următoarea

intervenţie cu curăţiri în pădure se execută numai după ce masivul rărit prin intervenţia anterioară s-

a închis din nou (consistenţa cel puţin 0,9), fără a se întârzia prea mult deoarece s-ar produce

diminuarea creşterilor, deformarea şi reducerea dimensiunii coroanelor etc. În consecinţă, chiar în

condiţiile recomandărilor făcute, nu se poate prescrie un număr fix de ani între două curăţiri

succesive, periodicitatea adoptându-se de fiecare dată numai pe baza informaţiilor de teren privind

creşterea şi dezvoltarea arboretelor (Ciumac, în Negulescu şi Ciumac, 1959; Stănescu şi Târziu, în

Negulescu et al., 1973; Niţescu şi Achimescu, 1979).

- 19 -


În pădurile de la noi, aflate în faza de nuieliş-prăjiniş, se recomandă să se execute, în general,

2-3 curăţiri, numărul acestora fiind redus chiar la o singură intervenţie în cazul arboretelor

artificiale.

Probleme economice. Curăţirile sunt operaţii scumpe care, în general, cu excepţia zonelor

unde există o piaţă nesaturată pentru lemnul de mici dimensiuni, nu-şi acoperă cheltuielile de

producţie. Din această cauză, aceste operaţiuni culturale sunt adesea considerate lucrări de investiţii

(lucrări a căror eficienţă economică este negativă, deoarece veniturile sunt mai mici decât

cheltuielile), ceea ce a obligat la luarea unor măsuri pentru limitarea ineficienţei lor economice, aşa

cum sunt:

- plantarea la distanţe mari, când starea de masiv se realizează mai târziu (în faza de nuieliş sau

chiar de prăjiniş), ceea ce reduce numărul de intervenţii cu curăţiri,

- intervenţia cu curăţiri parţiale sau pe cale chimică, dacă din calculele economice rezultă costuri

de producţie mai reduse;

- intervenţia cu curăţiri de intensitate mare, când se amplifică creşterile în diametru (deci fazele

de dezvoltare se parcurg mai rapid) iar periodicitatea lucrărilor se măreşte, în paralel cu

reducerea numărului de intervenţii pe aceeaşi suprafaţă;

- aplicarea curăţirilor în pierdere (aşa cum se procedează în ţările bogate, care îşi permit astfel de

investiţii, şi cu silvicultură avansată), prin care se crează premisele realizării unor arborete de

valoare în viitor.

Deşi implică numeroase probleme economice, ca şi la degajări-depresaje, este greşit să se

aprecieze doar rentabilitatea momentană a curăţirilor prin simpla comparare a veniturilor şi

cheltuielilor. Este evident că eficienţa globală a acestor lucrări nu trebuie judecată doar în raport cu

valoarea prezentă, ci în funcţie de valoarea de perspectivă a arboretului care rămâne (Stănescu şi

Târziu, în Negulescu et al., 1973), considerându-se pe bună dreptate că de punerea generalizată în

practică a degajărilor şi curăţirilor depinde calitatea pădurilor secolului următor (Lanier, 1994).

2.5. Răriturile 2.5.1. Generalităţi

Acestea sunt lucrări executate în fazele de păriş, codrişor şi codru mijlociu şi se preocupă de

selecţia şi îngrijirea individuală şi intensivă a arborilor dintr-un arboret (Stănescu şi Târziu, în

Negulescu et al., 1973)

Ele reprezintă un sistem de intervenţii care se aplică începând din momentul trecerii pădurii în

faza de păriş (diametrul mediu al arboretului între 11 şi 20 cm) şi până în apropierea termenului

exploatării. Actualmente, după cum s-a menţionat, intervenţiile cu rărituri trebuie sistate în ţara

noastră, în general, după parcurgerea a circa 3/4 din vârsta exploatabilităţii arboretului (xxx, 2000).

- 20 -


Răriturile sunt, în general, lucrări de selecţie individuală pozitivă, accentul fiind pus pe

arborii valoroşi care rămân în arboret până la termenul exploatării (arbori de valoare, de viitor) şi

nu pe cei eliminaţi prin intervenţia respectivă (selecţie negativă) (fig. 6).

Fig. 6. Selecţia pozitivă şi selecţia negativă (din Schütz, 1990)

În acest mod, exemplarelor de valoare li se asigură permanent condiţii favorabile de creştere

şi dezvoltare prin extragerea repetată a celor de mai mică valoare, care i-ar putea stânjeni într-un fel

oarecare.

Pornindu-se de la neuniformitatea pădurii cultivate, în teoria şi practica răriturilor din diverse

ţări s-au imaginat modalităţi şi procedee de lucru dintre cele mai variate. Acestea pot fi incluse în

două metode de bază (fig. 7):

Fig. 7. Diferite metode de răritură (din CRPF, 1991) - 21 -


1. Rărituri selective, prin care, în general, se aleg arborii de valoare (de viitor), care trebuie

promovaţi, după care se intervine asupra celor de valoare mai redusă, care se extrag. În această

categorie sunt incluse răritura de jos, răritura de sus, răritura combinată (mixtă), răritura

grădinărită etc.

2. Rărituri schematice (mecanice, geometrice, simplificate), când arborii de extras se aleg în

funcţie de o anumită schemă prestabilită, fără să mai fie diferenţiaţi după anumite criterii.

În afara acestora s-au definit şi (3) răriturile schematico-selective, cu caractere intermediare

între cele două metode de bază şi care cuprind combinaţii între extragerile schematice şi cele

selective.

În România, începând din anul 1966, s-a generalizat aplicarea aşa-numitei rărituri selective

mixte (combinate) pentru toate pădurile echiene. Excepţie fac doar culturile de plopi euramericani,

pentru care a fost adoptată metoda răriturii schematice, prevăzută să se aplice încă din anul 1961

(Petrescu, în Giurgiu (red.), 1995).

Răritura mixtă include principiile a două tipuri fundamentale de rărituri, respectiv răritura de

jos şi răritura de sus. Din acest motiv, pentru înţelegerea modului său de aplicare, se vor detalia în

prealabil principiile de bază ale celor două tipuri de răritură din care a derivat.

2.5.2. Răritura de jos

Răritura de jos (răritura în dominat) a fost fundamentată de Georg Ludwig Hartig în

Germania la sfârşitul secolului al XVIII-lea (1791). Ea constă, în principal, din extragerea arborilor

rămaşi în urmă cu creşterea, din clasele Kraft a IV-a şi a V-a, situaţi în plafonul inferior al

arboretului. Dacă însă starea arboretului o impune, se poate interveni şi în plafonul superior asupra

exemplarelor uscate, rupte, puternic vătămate, din clasele Kraft I, a II-a şi a III-a (fig. 8).

Fig. 8. Răritura de jos [din Lanier, 1994 (a) şi Smith et al., 1997 (b)]

- 22 -


Deoarece se preocupă mai ales de arborii de extras şi nu de cei valoroşi, răritura de jos are

caracterul unei selecţii negative (Petrescu, 1971; Stănescu, 1983, 1984).

Prin aplicarea acestui tip de răritură, adâncimea coronamentului se reduce treptat şi

considerabil, arborii dominaţi şi copleşiţi dispărând cu timpul, ceea ce conduce la realizarea de

arborete monoetajate, uniforme şi cu închidere pe orizontală.

Datorită faptului că se intervine în plafonul inferior al arboretului, răritura de jos nu modifică

prea mult sensul selecţiei naturale, deoarece prevede extragerea ceva mai devreme a arborilor care,

oricum, ar fi dispărut prin procesul de eliminare naturală (La rărituri să se extragă numai

exemplarele moarte sau copleşite – Hartig, 1791, în Dengler, 1935). De aceea, răritura de jos nu a

fost considerată o adevărată operaţiune culturală, fiind denumită în mod ironic operaţie de

înmormântare a răposaţilor (Drăcea, 1923-1924), iar cerinţa de eliminare numai a arborilor rămaşi

în plafonul inferior aducându-i lui Hartig şi discipolilor lui porecla de oameni ai întunericului

(Dengler, 1935).

În cazul aplicării răriturii de jos, valorile medii (diametru, înălţime, suprafaţă de bază, volum)

ale arborilor de extras sunt mai mici decât valorilor medii caracteristice arboretului iniţial. În acest

sens, se consideră că raportul dintre volumul mediu al arborilor de extras şi volumul mediu al

arboretului iniţial (Ve/Vi) este cuprins între (0,4) 0,5 şi 0,6 (Stănescu şi Târziu, în Negulescu et al.,

1973; Lanier, 1994; Savill et al., 1997). În aceleaşi condiţii, intensitatea intervenţiei după numărul

de arbori este mai mare decât intensitatea pe suprafaţă de bază sau pe volum.

Răritura de jos, care a fost concepută pentru monoculturile de molid din Germania, se

recomandă să se aplice în Europa în special în arboretele pure de răşinoase (molidişuri, pinete,

laricete), în cele situate pe staţiuni sărace sau chiar la primele rărituri în arborete de foioase cu

temperament de lumină (Vuokila, 1969; Petrescu, 1971; Boudru, 1989; Lanier, 1994).

2.5.3. Răritura de sus

Răritura de sus (răritura în dominant) a fost concepută pentru arboretele de cvercinee din

Franţa (Bagneris, 1878; Broilliard, 1881) şi făgetele din Danemarca (von Reventlow, 1812). Constă

din extragerea arborilor necorespunzători şi nedoriţi (exemplare din specii secundare, precum şi

arbori din specia de bază însă rău conformaţi, atacaţi, cu coroane asimetrice sau lăbărţate) din

plafonul superior al arboretului (clasele Kraft I, a II-a şi III-a), cu scopul de a permite dezvoltarea

cât mai activă a arborilor de valoare din acelaşi plafon (fig. 9).

Totodată, dacă starea arboretului o cere, se extrag şi arborii uscaţi, rupţi, bolnavi, puternic

vătămaţi, din plafonul inferior.

- 23 -


Fig. 9. Răritura de sus [din Lanier, 1994 (a) şi Smith et al., 1997 (b)]

Procedând la rărirea plafonului superior prin înlăturarea exemplarelor care împiedică buna

dezvoltare a celor valoroase, se are grijă ca plafonul inferior să se menţină cât mai des şi continuu,

în scopul realizării protecţiei solului şi menţinerii unui ritm activ al elagajului natural la arborii

situaţi deasupra.

Datorită acestui fapt, răritura în dominant nu mai urmează sensul eliminării naturale şi capătă

un caracter accentuat de selecţie pozitivă (Stănescu şi Târziu, în Negulescu et al., 1973; Stănescu,

1983, 1984).

În cazul răriturii de sus, raportul dintre diametrul mediu al arborilor de extras şi diametrul

mediu al arboretului înainte de intervenţie (d/D) este mai mare sau egal cu 1 (Pardé, 1978, în

Schütz, 1990). În acelaşi timp, raportul dintre volumul mediu al arborilor extraşi prin răritură şi

volumul mediu al arboretului înainte de intervenţie este cuprins, în general, între 0,8 şi 0,9 (ţări

central şi vest-europene) (xxx, 1969; Boudru, 1989).

Actualmente, răritura de sus se aplică în Europa în amestecuri de foioase dominate de

cvercinee, amestecuri de cvercinee şi fag, făgete etc. (Schütz, 1990; Maheut, 1994). În România,

aplicarea sa este recomandată în arborete de foioase (stejărete pure şi amestecate, şleauri, cerete,

gârniţete) sau amestecuri de răşinoase şi foioase, în care plafonul superior poate fi rărit, iar cel

inferior se prezintă suficient de des pentru a asigura protecţia solului şi producerea elagajului

natural. 2.5.4. Răritura mixtă (combinată)

Din practica conducerii arboretelor a rezultat că doar rareori este posibilă o intervenţie numai

în plafonul superior sau numai în cel inferior. Datorită acestei situaţii a devenit necesară combinarea

cele două tipuri fundamentale de rărituri (de jos şi de sus), în special în arboretele cu un anumit grad

de neomogenitate sub raportul vârstei, al desimii sau al compoziţiei (Petrescu, 1971). Acest fapt a

fost posibil datorită cercetărilor realizate în arborete de fag de către Schröder (1905) în Danemarca,

- 24 -


respectiv Engler (1905) şi Schädelin (1926) în Elveţia, care au condus la fundamentarea răriturii

mixte (combinate) (Lafouge, 1963; Silvy-Leligois, 1964). Aceasta constă din extragerea

concomitentă a arborilor necorespunzători atât din plafonul superior cât şi din cel inferior ale

arboretului (Stănescu şi Târziu, în Negulescu et al., 1973) (fig. 10).

Fig. 10. Răritura combinată [din Lanier, 1994 (a) şi Smith et al., 1997 (b)]

Tehnica de executare a răriturii combinate. În cadrul acestei metode este specifică împărţirea

arborilor în funcţie de poziţia lor în arboret, precum şi de rolul lor funcţional, în trei clase: arbori de

valoare (de viitor), arbori ajutători (folositori) şi arbori dăunători (de extras) (fig. 11).

Fig. 11. Modul de clasificare a arborilor pe criterii funcţionale într-un arboret de foioase (după xxx, 1956, din Petrescu, 1971) (V = arbori de valoare; A = ajutători; E = de extras)

Arborii de valoare (de viitor, notaţi cu V) se aleg dintre speciile principale de bază şi se

găsesc, în general, în clasele Kraft I şi a II-a. Aceştia trebuie să fie sănătoşi, cu trunchiuri cilindrice

bine conformate, fără înfurciri, cu coroane cât mai simetrice şi elagaj natural bun, cu ramuri subţiri,

fără crăci lacome etc.

Adesea se recomandă ca arborii de valoare să fie cât mai uniform repartizaţi pe întinderea

arboretului, însă acest criteriu trebuie luat în considerare numai după ce celelalte au fost satisfăcute,

- 25 -


fără a se urmări obsesiv realizarea sa, deoarece mania echidistanţei între arbori este una dintre

negările principiului răriturilor selective (Pardé, 1981, în Schütz, 1990).

Arborii ajutători (folositori) (notaţi cu A) stimulează creşterea şi dezvoltarea arborilor de

valoare. Aceştia ajută la elagarea naturală, formarea trunchiurilor şi coroanelor arborilor de viitor,

îndeplinind în acelaşi timp un rol de protecţie şi ameliorare a solului. Se aleg fie dintre exemplarele

aceleiaşi specii (arborete pure), fie ale speciilor de bază sau de amestec, situate în general într-o

clasă Kraft inferioară (a II-a, a III-a sau chiar a IV-a). Pentru ca efectul lor favorabil să se manifeste

integral este de preferat ca arborii ajutători să aibă coroana situată imediat sub cea a arborilor de

viitor şi la o distanţă convenabilă faţă de aceştia.

În categoria arborilor ajutători pot fi incluse, după caz, şi exemplarele sănătoase din plafonul

superior care nu au fost desemnate ca arbori de viitor, dar care nu-i jenează în creştere pe aceştia din

urmă (Ciumac, în Negulescu şi Ciumac, 1959; Stănescu şi Târziu, în Negulescu et al., 1973).

Categoria arborilor dăunători (de extras) (E) include:

• arborii din orice specie şi orice plafon care, prin poziţia lor, împiedică creşterea şi dezvoltarea

coroanelor arborilor de viitor şi chiar ale celor ajutători, provocând biciuirea sau umbrirea

tulpinilor, respectiv vătămarea crăcilor;

• arborii uscaţi sau în curs de uscare, rupţi, atacaţi de dăunători sau cu defecte externe evidente

(înfurciţi, înclinaţi, curbaţi, cu gelivuri etc.), care dăunează celorlalţi arbori şi pădurii în

ansamblu;

• unele exemplare cu creştere şi dezvoltare satisfăcătoare, în scopul răririi grupelor prea dese

(Florescu, 1981).

Este important de reţinut că această clasificare funcţională a arborilor nu are caracter stabil;

ea se revizuieşte înaintea fiecărei noi intervenţii cu rărituri, luându-se în considerare eventualele

modificări produse în evoluţia acestora (răniri, atacuri de boli şi dăunători, rupturi şi doborâturi de

vânt, schimbarea clasei Kraft etc.).

În situaţia răriturii combinate, raportul dintre volumul mediu al arborilor extraşi şi volumul

mediu al arboretului înainte de intervenţie (Ve/Vi) este, în general, cuprins între 0,6 şi 0,9 (Lanier,

1994).

La aplicarea primelor rărituri combinate în faza de păriş se urmăreşte alegerea şi promovarea

arborilor de viitor (rărituri de selecţionare), dându-se intervenţiei un pronunţat caracter de selecţie

pozitivă şi o intensitate mai moderată, pentru a se menţine active creşterea în înălţime şi producerea

elagajului natural. De aceea, în faza de păriş, răriturile sunt mai frecvente şi cu o intensitate mai

slabă şi se urmăreşte în acelaşi timp şi apropierea compoziţiei momentane de cea ţel (răritură de

dozare a speciilor) (Cochet, 1971; Florescu, 1981).

- 26 -


În fazele de codru tânăr şi codru mijlociu, când se urmăreşte stimularea creşterii în grosime şi

în volum a arborilor remanenţi, precum şi crearea unor condiţii favorabile pentru intensificarea

fructificaţiei şi realizarea unei regenerări naturale corespunzătoare, intervenţiile pot avea intensităţi

şi periodicităţi mai mari, împrumutând caracterul unei rărituri de punere în lumină.

Alegerea arborilor de extras, care este în mod obligatoriu însoţită de marcarea (realizarea de

cioplaje la bază, unde se aplică marca rotundă a ocolului, precum şi la înălţimea de cca 1,30 m,

unde se notează numărul de ordine al arborelui respectiv) acestora, se face la foioase numai în

timpul sezonului de vegetaţie, pentru a se putea diferenţia uşor speciile şi a se evalua cât mai exact

gradul de închidere a masivului, respectiv pe durata întregului an la răşinoase. Dacă numărul

arborilor dăunători este relativ mic, aceştia se extrag integral la fiecare intervenţie. În schimb, în

arboretele cu o frecvenţă mai mare a arborilor dăunători, pentru a nu se deregla starea de masiv,

aceştia se vor extrage treptat, în 2-3 reprize mai des repetate, în prima urgenţă (la prima intervenţie)

fiind eliminaţi cei uscaţi, dezrădăcinaţi, rupţi, lâncezi etc.

În plus, în arboretele sănătoase şi conduse anterior corespunzător, se pot extrage şi o parte din

arborii folositori, având însă grijă ca, în nici un loc, să nu se reducă consistenţa arboretului sub 0,8.

2.5.5. Intensitatea şi periodicitatea răriturilor selective

În mod obişnuit, intensitatea răriturilor se stabileşte, în valori procentuale, pe număr de

arbori (iN), pe suprafaţă de bază (iG) sau pe volum (iV), raportând numărul de arbori, suprafaţa de

bază sau volumul arborilor extraşi la valorile corespunzătoare arboretului înainte de intervenţie (x

100).

În ţara noastră, după intensitatea lor, răriturile se clasifică, într-un mod identic curăţirilor, în

slabe (iV maximum 5%), moderate (iV = 6-15%), puternice (forte) (iV= 16-25%) şi foarte puternice

(iV peste 25%).

În mod evident, intensitatea răriturilor variază în raport cu specia, vârsta şi structura

arboretului, intensitatea intervenţiei anterioare cu acelaşi gen de lucrări, ţelul de gospodărire fixat

etc. În general însă, răriturile au intensităţi mai mari în arborete din specii de lumină, situate în

condiţii staţionale mai favorabile şi prin care se urmăreşte obţinerea de sortimente de mari

dimensiuni, prin comparaţie cu cele din specii de umbră, situate în condiţii staţionale mai puţin

favorabile şi în care se doreşte să se producă o cantitate de masă lemnoasă cât mai mare şi

nediferenţiată sortimental (Stănescu şi Târziu, în Negulescu et al., 1973).

Intensitatea pe volum recomandată pentru aplicarea răriturilor în pădurile din ţara noastră este,

în ansamblu, slabă-moderată (tab. 4).

- 27 -


Tab. 4. Indici de recoltare prin rărituri, în procente din volumul pe picior înainte de efectuarea intervenţiilor, pentru arborete cu consistenţa 0,9-1,0 parcurse

sistematic cu asemenea lucrări (din xxx, 2000)

Vârsta arboretelor, ani Formaţii sau grupe de formaţii forestiere 11-

20 21-30

31-40

41-50

51-60

61-70

71-80

81-90

91-100

Peste 100

Molidişuri 16 11 10 9 8 7 6 6 5 Brădete 16 12 10 9 8 7 7 6 5 Amestecuri de fag cu răşinoase 15 12 10 9 8 7 7 6 5 Făgete 15 14 13 12 10 9 8 7 5 Goruneto-făgete şi şleauri de deal cu gorun 15 13 10 9 8 7 6 5 4 Gorunete şi stejărete 14 12 10 8 7 6 5 4 4 Şleauri de câmpie, şleauri de luncă, şleauri de deal cu stejar pedunculat

14 12 10 8 7 6 5 4 4

Teişuri 18 12 12 10 7 6 Cerete, gârniţete şi amestecuri de cer şi gârniţă 12 11 9 7 6 5 4 3 Salcâmete 15 10 Aninişuri 15 12 10 Arborete de salcie 16 12 Arborete de plop alb, plop negru sau amestecuri între ele

16 7

Pinete 18 15 12 10 Arborete de duglas verde 16 12

Răriturile puternice nu sunt recomandate în pădurile româneşti, cu excepţia arboretelor tinere

de răşinoase, respectiv a făgetelor destinate să producă lemn de derulaj (Giurgiu et al., 1989),

datorită scăderii semnificative a productivităţii arboretelor conduse prin lucrări cu intensităţi mari.

În plus, adoptarea unei intensităţi forte poate conduce la reducerea creşterii în înălţime, dezvoltarea

anormală a coroanelor, creşterea ponderii arborilor purtători de crăci lacome (cvercinee), precum şi

la producerea pârliturii scoarţei (făgete) (Giurgiu et al., 1989; Hibberd (ed.), 1991).

În toate situaţiile, intensitatea intervenţiei, care se stabileşte numai pe teren în funcţie de

starea de fapt a pădurii în fiecare punct, se recomandă să fie astfel adoptată încât consistenţa

arboretului după răritură să nu scadă sub 0,8 (arborete în faza de păriş), respectiv 0,7 (arborete din

specii de lumină, bietajate şi cu subarboret bine dezvoltat) (Ciumac, în Negulescu şi Ciumac, 1959).

Periodicitatea răriturilor, în condiţiile ţării noastre, variază între 4 şi 7 (8) ani (în păriş, când

sunt suficiente 2-3 rărituri) şi 6-10 (12) ani în fazele următoare, când numărul intervenţiiilor este, de

asemenea, de 2-3 (Stănescu şi Târziu, în Negulescu et al., 1973; Constantinescu, 1976) (tab. 5).

O nouă intervenţie cu rărituri se execută doar când majoritatea golurilor provocate în plafonul

superior prin ultima intervenţie sunt pe cale să se reînchidă, neîntârziindu-se însă prea mult

(maximum 2 ani după refacerea consistenţei pline), deoarece arborii îşi încetinesc creşterea, iar

coroanele încep să se deformeze (Perrin, 1954; Petrescu, 1971).

- 28 -


Tab. 5. Periodicitatea răriturilor (din xxx, 2000)

Periodicitatea răriturilor (ani) Formaţia forestieră păriş codrişor codru mijlociu

Molidişuri 5-6 6-8 8-10 Brădete 6-8 8-10 10-12 Amestecuri de fag şi răşinoase 5-6 7-8 8-11 Făgete 6-8 8-10 10-12 Goruneto-făgete, şleauri de deal cu gorun 5-7 8-10 10-12 Gorunete şi stejărete, inclusiv de stejar brumăriu şi pufos 5-6 8-10 10-12 Şleauri de câmpie, şleauri de luncă, şleauri de deal cu stejar pedunculat 4-5 5-7 7-8 Teişuri 5-6 6-8 8-10 Cerete, gârniţete, amestecuri de cer şi gârniţă 5-7 8-10 10-12 Salcâmete 4-5 5-6 Aninişuri 4-6 6-7 Arborete de salcie 3-4 3-4 Arborete de plop alb şi plop negru 3-5 4-5 Pinete şi laricete 5-6 6-7 7-8 Arborete de duglas verde 5-7 8-10

Între intensitatea şi periodicitatea răriturilor există o strânsă interdependenţă în sensul că, cu

cât intensitatea lucrărilor este mai mare, cu atât intervenţiile sunt mai rare şi invers. Din motive

economice, tendinţa actuală pe plan mondial este de a mări intensitatea şi periodicitatea răriturilor.

Această opţiune are ca efect mărirea volumului extras la fiecare intervenţie şi care se recomandă să

atingă sau chiar să depăşească 40-60 m3/ha, pentru a face răriturile atractive şi din punct de vedere

economic. În ţara noastră, în medie, prin rărituri se recoltează 25-30 m3/ha/intervenţie, dar valorile

amintite ar putea fi sporite dacă s-ar acţiona mai intens cu precădere în plafonul superior, fără însă a

se periclita starea de masiv.

2.5.6. Răritura schematică (geometrică, mecanică)

În anumite situaţii (plantaţii tinere, dese, uniforme, de parcurs cu prima răritură; arborete

omogene, fără variaţie genetică, cum sunt culturile de clone), nu se mai justifică alegerea arborilor

de extras. În acest caz se utilizează aşa-numita răritură schematică (mecanică, geometrică) care, în

general, se aplică în două variante (fig. 12):

• răritura în linie, care este cea mai frecvent folosită şi constă în faptul că se extrag rânduri (linii,

şiruri) întregi de arbori, alăturate sau nu între ele, la intervale constante, pe suprafaţa întregului

arboret;

• răritura din distanţă în distanţă, când arborii de extras se aleg în mod convenţional la distanţe

egale pe fiecare rând (Petrescu, 1971; Nyland, 1996; Vlad et al., 1997).

În general, intensitatea răriturilor schematice este de 25, 33 sau 50% (se extrage un rând din 4,

3 sau 2), cea mai frecvent propusă soluţie fiind cea cu intensitatea de 33% (Hamilton, 1980;

Boudru, 1989; Nyland, 1996).

- 29 -


Fig. 12. Răritură schematică, cu intensitatea de 33%; a - în linie; c - din distanţă în distanţă (b - din Smith et al., 1997)

În ţara noastră, răriturile schematice se recomandă să se aplice doar în culturile uniclonale de

plopi euramericani (în special de Italica 214 sau Robusta 16), cu distanţe de plantare mai mici sau

egale cu 5 x 5 m. În aceste cazuri, se recomandă să se aplice o singură răritură schematică (urmată,

la nevoie, de o răritură selectivă cu intensitate slabă-moderată), la vârste cuprinse, în general, între

(6) 8 şi 10 ani, intensitatea intervenţiei variind între 25 şi 50%, în funcţie de sortimentele-ţel şi de

bonitatea staţiunilor (xxx, 2000).

În ultima vreme se constată aplicarea frecventă la nivel mondial a răriturilor schematico-

selective. În acest caz, practicat în special în arboretele de răşinoase unde, deşi indispensabile pentru

stabilitatea şi creşterea culturilor, lucrările strict selective sunt prea costisitoare şi ineficiente

economic, extragerea arborilor se face atât schematic (se recoltează rânduri întregi), cât şi selectiv

(se intervine pentru recoltarea arborilor defectuoşi, uscaţi sau în curs de uscare, de pe rândurile

rămase neparcurse). Intensitatea recomandată pentru răriturile schematico-selective este de până la

50%, recoltându-se un rând din trei (33%) prin răritura schematică, respectiv 25-30% din volumul

rămas după răritura schematică prin extragere selectivă (Hoellinger, 1986; Thivolle-Cazat, 1986;

Sheedy şi Bertrand, 1997; Vlad et al., 1997).

2.6. Lucrări speciale de îngrijire şi conducere a arboretelor 2.6.1. Lucrări de igienă

Adesea denumite şi tăieri de igienă, aceste lucrări urmăresc asigurarea unei stări fitosanitare

corespunzătoare a arboretelor, obiectiv care se poate realiza prin extragerea arborilor uscaţi sau în

curs de uscare, căzuţi, rupţi sau doborâţi de vânt sau zăpadă, puternic atacaţi de insecte, precum şi

- 30 -


a arborilor-cursă şi de control folosiţi în lucrările de protecţie a pădurilor, fără ca prin aceste

lucrări să se restrângă biodiversitatea pădurilor (xxx, 2000).

În pădurile parcurse sistematic cu operaţiuni culturale nu este necesară planificarea lucrărilor

de igienă, deoarece arborii care se extrag în primă urgenţă prin astfel de intervenţii sunt tocmai cei

uscaţi sau în curs de uscare, rupţi, doborâţi etc, igienizarea pădurii realizându-se concomitent. Dacă

însă, între două intervenţii succesive cu operaţiuni culturale apar fenomene nedorite, cauzatoare de

probleme fitosanitare, lucrările de igienă devin obligatorii şi trebuie realizate fără întârziere, pentru

a elimina arborii care constituie un pericol potenţial pentru cei sănătoşi şi a limita astfel la

maximum riscul apariţiei focarelor de infecţie (Ciumac, în Negulescu şi Ciumac, 1959; Stănescu şi

Târziu, în Negulescu et al., 1973).

Tehnica de lucru. Intensitatea (volumul de extras) lucrărilor de igienă este determinată de

starea de fapt a arboretelor. Astfel, pe baza observaţiilor de teren, se pot diferenţia următoarele

situaţii:

• dacă se constată că numărul arborilor de extras este mic şi prin intervenţia asupra lor nu se

dereglează starea de masiv, se procedează la recoltarea acestora într-o singură repriză;

• dacă proporţia arborilor de extras este mare, aceştia se vor extrage în 2-3 reprize, la interval de

2-3 (4) ani, pentru a nu se întrerupe dintr-o dată şi exagerat de mult starea de masiv;

• în situaţia în care, prin recoltarea arborilor vătămaţi, consistenţa arboretului s-ar reduce sub 0,7

în arboretele tinere şi sub 0,6 în cele mature şi bătrâne (deci acestea ar deveni exploatabile după

stare), este de preferat să se procedeze la refacerea lor prin tehnici specifice (Ciumac, în

Negulescu şi Ciumac, 1959; Florescu, 1981).

Tăierea arborilor care fac obiectul lucrărilor de igienă se poate face tot timpul anului (tăiere

fără restricţii – xxx, 2002), cu excepţia răşinoaselor afectate de gândacii de scoarţă, care este de

preferat să se extragă înainte de zborul adulţilor (Ciumac, în Negulescu şi Ciumac, 1959).

2.6.2. Lucrări de elagaj artificial

Acestea urmăresc tăierea şi îndepărtarea ramurilor uscate, în curs de uscare sau a celor verzi

de pe o anumită porţiune de la baza tulpinii arborilor.

În funcţie de obiectivele urmărite, precum şi de porţiunea din tulpină pe care se intervine la

fiecare intervenţie, s-au definit două tipuri de elagaj artificial:

• elagajul la înălţimi reduse (elagaj de acces sau de penetrare în arboret). Acesta se realizează,

în general, până la 2 (2,5) m înălţime şi urmăreşte realizarea mai multor obiective:

- asigurarea accesibilităţii în arborete, precum şi facilitarea executării diferitelor lucrări cum sunt

punerea în valoare sau recoltarea-colectarea lemnului la rărituri;

- crearea unor poteci în scopuri cinegetice;

- 31 -


- producerea, pe porţiunea de la baza arborelui, a lemnului lipsit de noduri;

- reducerea riscului de producere a incendiilor de coroană etc.

• elagajul cultural propriu-zis, prin care se îndepărtează ramurile nedorite pe înălţimi de la 2 (2,5)

m până la nivelul dorit (în general nu mai mult de 6-8 m). În mod evident, obiectivul urmărit în

acest caz este obţinerea unei cantităţi cât mai mari de lemn fără noduri, utilizabil în special

pentru producerea furnirelor, a cherestelei de calitate superioară sau în structurile de rezistenţă

din construcţiile de lemn (Gava, 1969; Savill şi Evans, 1986) (fig. 13).

Fig. 13. Aspectul lemnului cu şi fără noduri în arbori elagaţi şi neelagaţi (din MacLaren, 1987)

Elagajul artificial se recomandă să se aplice numai în arborete cu funcţii de producţie, naturale

sau artificiale, tinere şi valoroase (din clase superioare de producţie), cu precădere exemplarelor de

molid, plopi hibrizi, duglas, pini, cvercinee, altor foioase importante (cireş, nuci).

Principalele recomandări în legătură cu aplicarea acestei lucrări sunt următoarele (Hubert şi

Courraud, 1998; Nicolescu, 1999):

- se elaghează doar arbori drepţi, viguroşi, sănătoşi, din clasele Kraft I şi a II-a, care nu prezintă

crăci lacome, cât mai uniform spaţiaţi, din arboretele de codru al căror ţel de gospodărire este

producerea lemnului de mari dimensiuni, cu utilizări industriale superioare (lemn gros pentru

cherestea, lemn pentru furnire estetice);

- arborii care se elaghează fac parte din categoria celor de valoare (de viitor), care se vor regăsi în

arboretul exploatabil. Deoarece elagajul începe la vârste mici, când potenţialul productiv al

acestor arbori nu este integral exprimat, se recomandă ca, la prima intervenţie, pe lângă arborii

de valoare, să se elagheze un număr redus de exemplare suplimentare (10-20, chiar 50% în

plus). Numărul arborilor elagaţi la intervenţiile ulterioare scade permanent astfel că la ultima

- 32 -


lucrare numărul de exemplare asupra cărora se intervine coincide cu sau este foarte apropiat de

desimea arboretului exploatabil;

- lucrarea trebuie începută la final de prăjiniş-început de păriş, când diametrul de bază al arborilor

individuali de elagat este de (8) 10-12 cm. În legătură cu acest aspect este de amintit regula de

aur a elagajului artificial conform căreia, pentru ca lucrarea să fie şi rentabilă (proporţia

lemnului comercializabil lipsit de noduri să fie maximă), ea trebuie să se încheie atunci când

arborii asupra cărora se intervine realizează un diametru de bază reprezentând maximum o

treime din diametrul lor la exploatabilitate;

- diametrul ramurilor care se elaghează trebuie să nu depăşească 3 cm, fapt datorat atât

problemelor fitosanitare care apar odată cu prelungirea duratei de cicatrizare a rănilor cu

diametre mai mari, precum şi costurilor ridicate pe care le implică elagarea ramurilor groase;

- tăietura de elagare, realizată în general perpendicular pe ramura îndepărtată sau paralel cu axa

tulpinii, trebuie să protejeze manşonul (umflătura, gulerul) de la baza acesteia (fig. 14);

Fig. 14. Poziţia tăieturii de elagare la foioase (a) şi răşinoase (b) (din Shigo, 1984) (1-1 = poziţia primei tăieturi; A-B = poziţia tăieturii finale; u = umflătura de la baza ramurii)

- nu se acceptă lăsarea de cioturi care, dacă totuşi se produc, trebuie să nu depăşească 0,5 cm

lungime deoarece orice ciot de lungime mai mare prelungeşte nepermis de mult perioada de

cicatrizare a rănilor, cu efecte nedorite asupra stării sanitare şi calităţii lemnului format după

elagaj;

- dacă elagajul artificial se execută corect, nu este necesară folosirea ulterioară a substanţelor de

protejare a rănilor. Dacă însă există riscuri deosebite de producere a infecţiilor (cazul atacului de

Endothia parasitica la castanul comestibil sau al speciei Ceratocystis fagacearum la stejarii

roşii), singurele substanţe recomandate sunt fungicidele cu acţiune antiseptică. Nu se recomandă

folosirea masticurilor pentru altoiri, a creozotului, a vopselelor sau a gudroanelor de huilă, care

nu au acţiune fungicidă şi care, datorită toxicităţii lor, pot provoca necrozarea ţesuturilor vii ale

arborilor;

- 33 -


- înălţimea până la care se elaghează este în general de 6 (8) m, fapt datorat costurilor care cresc

vertiginos la înălţimi mai mari, când este necesară folosirea dispozitivelor de urcare în arbori.

Singura situaţie când se recomandă elagarea la înălţimi de peste 6 m este cea a culturilor

intensive de plopi hibrizi, care se elaghează până la maximum 8 (10) m. Se intervine în 2-3

reprize, la fiecare intervenţie elagându-se 2-3 m.

- pentru a nu se produce dereglări ale creşterii în diametru a arborilor (cea în înălţime este mai

puţin influenţată de elagaj), la fiecare intervenţie se poate îndepărta până la 20-30% din

lungimea coroanei vii;

- coroana rămasă după fiecare intervenţie cu elagaj trebuie să aibă o lungime de minimum 50%

din înălţimea totală a arborelui;

- perioada cea mai recomandată pentru elagajul ramurilor verzi este la sfârşitul iernii, cu puţin

timp înainte de pornirea în vegetaţie, în timp ce elagajul ramurilor uscate se poate practica tot

anul. Între puţinele excepţii de la această regulă se pot menţiona plopii hibrizi, cireşul păsăresc

şi nucii, care se recomandă să fie elagaţi în perioada de vară. Oricum, cu toate că există şi opinii

opuse, este de preferat ca elagarea ramurilor verzi (în special cu diametre mai mari de 3 cm), în

special la speciile care manifestă o sensibilitate ridicată la dăunătorii de rană (molid, pini) sau la

producerea de gome (cireş păsăresc), să fie evitată sau drastic limitată;

- este indicat ca elagajul artificial să nu se execute în perioadele geroase sau secetoase, deoarece

poate favoriza vătămarea ţesuturilor lemnoase (elagajul de iarnă), respectiv atacurile de insecte

(elagajul de vară);

- de fiecare dată când se execută este preferabil ca elagajul artificial să fie realizat împreună cu

răriturile. Astfel, se recomandă ca arborii de elagat să fie selecţionaţi fie înaintea răriturii fie

concomitent cu alegerea arborilor de viitor, iar operaţia de elagaj să se execute după răritură.

Procedând în acest mod, crăcile neelagate protejează trunchiurile arborilor de viitor în timpul

executării răriturii, iar după această lucrare se circulă mai uşor în arboret şi în jurul exemplarelor

care vor face obiectul elagajului, uşurând executarea acestuia;

- uneltele cele mai recomandate pentru elagaj sunt diferenţiate după înălţimea la care se

realizează lucrarea. Astfel, pentru elagajul până la 2 m înălţime se folosesc mai ales diverse

tipuri de fierăstraie manuale. La înălţimi de peste 2 m se preferă fierăstraiele manuale sau

mecanice cu braţ prelungitor telescopic, care permit elagajul până la 4-4,5 m. La înălţimi mai

mari de 4,5 m este recomandată folosirea fierăstraielor manuale menţionate şi a dispozitivelor

de urcare în arbori (caz în care se utilizează în mod obligatoriu echipamentul de protecţie), între

care scările uşoare din aliaje de titan sau din aluminiu sunt cele mai potrivite. Uneori (însă pe

scară mult mai redusă decât fierăstraiele) se recomandă folosirea foarfecelor hidraulice sau

- 34 -


pneumatice de elagaj (la înălţimi până la 2 m), precum şi a robotului de elagaj Sachs & Fichtel

(la înălţimi de până la 10-12 m, ca în cazul bradului) (fig. 15 – dreapta jos).

Fig. 15. Diverse unelte manuale şi mecanice folosite pentru realizarea elagajului artificial (după Rittershofer, 1994)

- elagajul artificial este o operaţie costisitoare, ale cărei costuri trebuie amortizate odată cu

vânzarea lemnului fără noduri, cu calităţi şi utilizări superioare. De aceea, pentru a-i mări şi

atractivitatea financiară, se recomandă subvenţionarea parţială a acestuia (ca în Franţa, Belgia,

Canada), precum şi introducerea certificatelor de elagaj (documente utilizate în Franţa, Belgia,

Elveţia, Noua Zeelandă), care includ:

• caracteristicile arboretului elagat (descrierea parcelară);

• caracteristicile lucrării (perioada de realizare şi costurile ocazionate, numărul de arbori elagaţi

pe specii, diametrul de bază al arborilor elagaţi, înălţimea elagată, uneltele folosite, calitatea

tăieturii, etc.).

2.6.3. Emondajul

Această lucrare de îngrijire se referă la tăierea crăcilor lacome apărute pe trunchiul arborilor

din mugurii dorminzi. Prin emondaj, pentru prevenirea producerii crăcilor lacome, se pot îndepărta

şi mugurii dorminzi de pe o anumită lungime a trunchiului.

Crăcile lacome, formate la vârste mici, pot fi la originea ramurilor (nodurilor) mari, care reduc

proprietăţile fizico-mecanice şi tehnologice ale lemnului speciilor de valoare şi cu posibile utilizări

superioare. În zona temperată din Europa şi America de Nord, speciile pe care crăcile lacome apar

în mod frecvent fac parte din genurile Quercus, Tilia, Ulmus, Castanea, Populus şi Salix. În

interiorul fiecărui gen există diferenţe evidente între specii, cel mai cunoscut fiind cazul

cvercineelor, unde stejarul pedunculat este specia care produce cele mai multe crăci lacome.

- 35 -


În general, se consideră că apariţia crăcilor lacome este (a) controlată genetic sau (b)

constituie o reacţie a arborilor la acţiunea unor factori stresanţi, pe fondul dezechilibrului fiziologic

al acestora.

În legătură cu (a) controlul genetic al apariţiei crăcilor lacome, se consideră că acesta este

evident, deoarece anumite specii dintr-un gen sunt mai predispuse la apariţia crăcilor lacome decât

alte specii ale aceluiaşi gen (cazul stejarului pedunculat în comparaţie cu gorunul, cerul sau stejarul

roşu). Acest fapt este evident şi deoarece, în cadrul aceleiaşi specii, anumiţi arbori individuali,

crescuţi în afara masivului pădurii, nu prezintă crăci lacome, în timp ce alţii din pădure, puternic

umbriţi, manifestă acest defect (Auchmoody, 1972; Evans, 1982; Sevrin, 1997).

Crăcile lacome pot să apară şi în urma acţiunii unor (b) factori stresanţi, pe fondul

dezechilibrului fiziologic al exemplarelor individuale, dezechilibru ale cărui principale cauze sunt

următoarele:

- existenţa unor arbori cu coroane insuficient dezvoltate, ca rezultat al creşterii în arborete excesiv

de dese, neparcurse la timp şi sistematic cu lucrări de îngrijire (se formează crăci lacome de

stres) (xxx, 1986; Bastien, 1997; Hubert şi Courraud, 1998);

- intervenţii cu elagaj artificial, adesea întârziat şi având intensităţi prea mari, asupra ramurilor

verzi (Poskin, 1949; Pourtet, 1961; Stănescu şi Târziu, în Negulescu et al., 1973; Bialobok,

1976; Evans, 1982, 1983, 1987);

- creşterea aplecată, în mod ireversibil, a arborilor, care conduce la formarea crăcilor lacome pe

faţa superioară a tulpinii (Roussel, 1978; Evans, 1982);

- rămânerea în urmă cu creşterea (situarea în clase Kraft inferioare), asociată cu o stare de

vegetaţie slabă (se formează crăci lacome de umbră sau crăci lacome de agonie) (Poskin, 1949;

Roussel, 1978; Evans, 1982, 1983);

- luminarea bruscă a tulpinii, ca efect al răriturilor cu intensitate mare (puternice şi foarte

puternice) sau al diverselor tratamente care conduc la luminarea tulpinii la bază (tăieri

succesive, progresive, crâng compus) (Poskin, 1949, Stănescu şi Târziu, în Negulescu et al.,

1973; Evans, 1982, 1983, 1987; Kozlowski et al., 1991). Expunerea bruscă a tulpinii la lumină

plină produce aşa-numitul fenomen de coronare, întâlnit mai ales la stejarul pedunculat

(Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).

Tehnica de lucru. Eliminarea crăcilor lacome, care se realizează cu o tehnică similară

elagajului artificial, s-a dovedit eficientă doar în cazul celor apărute după elagajul ramurilor vii în

culturile de plopi hibrizi şi când se execută vara, în lunile mai-iunie (Bialobok, 1976; Jobling, 1990)

sau august (Pourtet, 1961; Hubert şi Courraud, 1998). Se recomandă intervenţia în acelaşi an, la

scurt timp după apariţia crăcilor lacome (Pourtet, 1961; Boudru, 1989) sau, în cel mai rău caz, în

anul următor apariţiei lor (Sevrin, 1997). Intervenind astfel, crăcile lacome formate nu pot crea atât

- 36 -


de repede noduri mari, care să declaseze lemnul, iar arborii emondaţi tind să-şi micşoreze

capacitatea de producere a acestui gen de crăci.

Emondajul însă doar reduce, nu şi previne formarea de crăci lacome care, în special la

cvercinee, castan comestibil, tei pot apărea în număr sporit în anul următor intervenţiei. De aceea,

chiar dacă au fost imaginate diverse tehnici pentru prevenirea apariţiei lor (înfăşurarea tulpinilor

tinere cu folie de polietilenă sau polipropilenă neagră sau translucidă - Evans, 1982, 1983, 1987;

tratarea mugurilor dorminzi cu diverse substanţe chimice gen hidrazidă maleică, clorat de potasiu,

acidul 2,4,5-T – Perrin, 1958; Evans, 1987; Boudru, 1989), care sunt scumpe şi nu asigură

rezultatele dorite, soluţiile cele mai adecvate constau din:

- folosirea, în cazul cvercineelor (mai ales stejar pedunculat) a unor scheme de împădurire mai

dese (4.000-7.000 puieţi/ha), cu ajutorul cărora starea de masiv se realizează mai repede.

Arboretul se parcurge ulterior prin degajări şi curăţiri cu intensităţi slabe-moderate, evitându-ase

astfel apariţia de crăci lacome (Evans, 1983);

- elagarea crăcilor verzi în mod progresiv, cu intensităţi reduse şi cu periodicităţi scurte, numai la

exemplare de valoare cu coroane echilibrate (Bialobok, 1976; Hubert, 1987, 1989; Hart, 1994);

- ajutorarea instalării sau favorizarea dezvoltării subetajului arborescent (cu specii rezistente la

umbră gen fag, carpen, tei, jugastru) şi a subarboretului, care protejează tulpinile arborilor de

valoare, favorizează elagajul natural şi limitează dezvoltarea crăcilor lacome (Bagneris, 1878;

xxx, 1956; Haralamb, 1967);

- practicarea unei silviculturi care să includă rărituri precoce, cu intensităţi moderate-forte,

elagaje succesive şi moderate şi care să permită obţinerea unor arbori viguroşi şi cu coroane

mari;

- interzicerea păşunatului şi a altor activităţi care generează înrăutăţirea proprietăţilor solului şi,

implicit, reducerea vitalităţii arborilor.

2.6.4. Îngrijirea marginii de masiv (lizierelor)

Lizierele de pădure sunt importante pentru stabilitatea arboretelor, impactul vizual pe care îl

provoacă, precum şi pentru diversitatea biologică a ecosistemelor forestiere. Din aceste motive,

există preocupări constante pentru îngrijirea lor, în vederea îmbunătăţirii stabilităţii şi diversităţii

habitatelor pe care le oferă.

În general, îngrijirea marginii de masiv se aplică fie arboretelor periclitate de vânt, fie celor

din zona de câmpie, unde păşunatul necontrolat reprezintă un pericol constant.

În cazul arboretelor periclitate de vânt (în special molidişuri), îngrijirea lizierelor se

realizează pentru ca acestea să devină penetrabile sau semipenetrabile pentru vânt. În mod practic,

îngrijirea lizierelor se realizează diferenţiat, în funcţie de modul lor de regenerare, astfel:

- 37 -


- în regenerările naturale dese, pe o fâşie de cca 30-40 (50) m de la marginea masivului, se

recurge la o rărire uniformă şi intensă încă de la vârste mici (desiş), pentru ca arborii formaţi să-

şi formeze o înrădăcinare puternică şi coroane dezvoltate până la sol (Petrescu, 1971; Stănescu

şi Târziu, în Negulescu et al., 1973).

- în arboretele regenerate pe cale artificială, la lizieră se plantează 3-5 rânduri paralele, mai

distanţate între ele (de la 2,5 x 2,5 m până la 3,0 x 3,0 m) decât în interiorul masivului, care

crează o zonă filtrantă, penetrabilă de către vânt. În cadrul acestor rânduri este recomandat ca,

pe lângă specia de bază, să fie instalate şi specii rezistente la acţiunea vântului gen larice, pin

silvestru, pin negru (Stănescu şi Târziu, în Negulescu et al., 1973; xxx, 1986). Liziera respectivă

se tratează ca o perdea de protecţie, intervenindu-se şi în profunzimea ei, pe 30-40 (50) m (fig.

16), în care scop se parcurge [când arboretul are o înălţime dominantă de (8) 10-15 m şi vârsta

nu depăşeşte, în general, 30 de ani], cu rărituri de intensităţi mari.

Fig. 16. Influenţa vântului asupra marginii de masiv (din Kramer, 1980) (A = lizieră nerărită, cu arbori având indici de zvelteţe iz (h/d) mari, de peste 100, periclitată de

vânt; B = lizieră rărită, cu arbori avînd indici de zvelteţe normali (sub 80), cu rezistenţă superioară la acţiunea vântului)

Procedând în acest mod, arborii respectivi sunt încurajaţi să-şi formeze un sistem radicelar

puternic, tulpini mai conice şi coroane mai lungi (Tkacenco, 1955; Kramer, 1980; xxx, 1986). La

vârste mai mari de 30 ani, în banda respectivă nu se mai intervine cu rărituri, singurele intervenţii

recomandate fiind lucrările de igienă.

- 38 -


- 39 -

Perdele filtrante la marginea arboretelor se pot realiza, atât în regenerările naturale, cât şi în

plantaţiile mai spaţiate, şi prin elagarea arborilor maturi din lizieră care, datorită desimilor mai mici,

şi-au format coroane mai lungi şi extinse până în apropierea solului (Quine et al., 1995;

Mitscherlich, 1977, în Savill et al., 1997).

Soluţia creării marginilor de masiv filtrante pentru vânt, formate din arbori mai spaţiaţi decât

cei din interiorul pădurii, se bazează pe constatarea că arborii crescuţi izolat sau situaţi la distanţe

mai mari între ei prezintă o rezistenţă individuală mai mare decât cei crescuţi în masiv strâns, care

manifestă o rezistenţă de bloc (grup). Acest fapt se datoreşte, pe de o parte, înrădăcinării lor mai

dezvoltate şi, pe de altă parte, adaptării treptate la solicitările vântului, pe care sunt obligaţi să le

suporte singuri.

În arboretele de câmpie (păduri cu baza în cvercinee), păşunatul reprezintă o problemă cu

efecte negative multiple (compactarea solului, care conduce la înrăutăţirea condiţiilor de vegetaţie;

vătămarea sau chiar distrugerea integrală a seminţişurilor naturale etc.). În această situaţie, întărirea

lizierelor se face prin plantarea sau promovarea instalării pe cale naturală a speciilor de arbuşti

forestieri cu ţepi sau ghimpi (porumbar, păducel), modalitate prin care se urmăreşte limitarea

accesului şeptelului domestic sau al faunei sălbatice (xxx, 1986).


CAPITOLUL 3. REGIME ŞI TRATAMENTE

3.1. Noţiuni generale despre regime şi tratamente

Regimul se referă la felul fundamental cum sunt destinate a se regenera sau a se reîntineri

consecvent şi vreme îndelungată toate arboretele care constituie o pădure (Drăcea, 1942).

Regenerarea sau reîntinerirea arboretelor se pot realiza pe cale generativă (din sămânţă sau puieţi)

şi pe cale vegetativă (din lăstari, drajoni, butaşi). Această diferenţiere a modului de regenerare a

permis definirea, de-a lungul timpului, a trei regime fundamentale, respectiv al (1) codrului (cu

regenerare generativă), al (2) crângului (cu regenerare vegetativă) şi al (3) crângului compus (cu

regenerare, în mod ideal, atât generativă cât şi vegetativă). Uneori, s-a considerat că există numai

două regime fundamentale (al codrului şi al crângului), cel al crângului compus fiind unul mixt sau

intermediar (Dengler, 1935).

Definit de Lorentz şi Parade încă din 1837, în (1) regimul codrului toate arboretele se

regenerează din sămânţă pe cale naturală sau artificială. Acestea se conduc la vârste mari, care

corespund momentului de la care arboretele sunt fertile şi produc din abundenţă sămânţă bună (de

calitate) pentru noua pădure (Drăcea, 1942). În România, vârsta exploatabilităţii (ciclul de

producţie) arboretelor de codru variază, în general, între 40-50 şi 200 ani, în funcţie de compoziţia

acestora (molidişuri, brădete, pinete, făgete), de sortimentul-ţel (lemn de cherestea, furnire,

celuloză), precum şi de funcţia prioritară atribuită (producţie sau protecţie) (tab. 6).

Datorită lungimii mari a vârstei exploatabilităţii, arboretele de codru produc în general

sortimente de dimensiuni mari (lemn gros), de calitate superioară şi cu utilizări mai ales în industria

mobilei, cherestelei, instrumentelor muzicale, în construcţii etc.

În ţara noastră, regimul codrului se aplică în toate pădurile de răşinoase, amestecurile de

răşinoase şi foioase, precum şi în amestecurile de foioase. Deşi sunt regenerate din butaşi (pe cale

vegetativă), tot în regimul codrului sunt incluse şi culturile de plopi negri hibrizi, considerate

arborete de codru asimilat, deoarece produc la vârste de până la 30 de ani arbori cu dimensiuni

asemănătoare celor din pădurile de codru. În plus, în regimul codrului sunt tratate şi pădurile

regenerate din lăstari de cioată dar conduse până la vârste mari, când se contează pe regenerarea lor

naturală din sămânţă. Aceste păduri au fost denumite codru pe tulpină sau codru pe cioată.

Pădurile din România sunt tratate covârşitor în regimul codrului, care se aplică pe cca 91%

din suprafaţă (xxx, 1999). Această valoare a crescut în permanenţă după cel de-al doilea război

mondial (1948 = mai puţin de 70% - Costea, 1989; 1957 = 75% - Negulescu, 1957) ca rezultat al

conversiunii spre codru a pădurilor de crâng şi crâng compus. Procentul amintit aşează ţara noastră

alături de Norvegia, Suedia, Finlanda, Danemarca, Polonia, Marea Britanie, Elveţia, Austria,

- 40 -


Olanda, Cehia, Slovacia, Germania, ţări unde răşinoasele sunt, în general, dominante iar ponderea

pădurilor de codru depăşeşte valoarea de 90% (Kuusela, 1994).

Tab. 6. Cicluri pentru pădurile din România, pe formaţii forestiere, grupe funcţionale şi sortimente-ţel (din xxx, 2000)

Cicluri pentru păduri cu funcţii prioritare de:Formaţii forestiere Sortimente-ţel principale (lemn pentru…….) producţie protecţie

cherestea 100-120 110-130 Molidişuri rezonanţă 150-180 150-180 cherestea 100-120 120-140 Brădete rezonanţă 150-180 150-180 cherestea 100-120 120-140 Făgete furnire 140-150 140-150

Pinete (plantaţii) cherestea 60-80 80-100 cherestea 120-140 130-150 Gorunete furnire 160-200 160-200 cherestea 110-130 130-150 Stejărete de stejar pedunculat furnire 160-180 160-180 cherestea 80-100 90-120 Cerete furnire 100-140 100-140 cherestea 100-120 110-140 Gârniţete furnire 120-160 120-150

Stejărete de stejar brumăriu cherestea 60-80 70-100 Stejărete de stejar pufos cherestea 60-80 70-100

cherestea 50-80 70-100 Teişuri furnire 80-100 80-100

Cărpinete cherestea şi celuloză 40-60 50-70 Salcâmete cherestea şi construcţii 25-35 30-40 Plopişuri de plop alb şi negru cherestea 25-35 30-40

cherestea 60-70 65-75 Aninişuri furnire 80 80

Culturi de plopi selecţionaţi cherestea şi celuloză 15-25 20-25 furnire 25-30 25-30 Culturi de salcie cherestea şi celuloză 20-30 25-35 furnire 30-35 30-35 Zăvoaie de salcie cherestea şi celuloză 15-30 20-35

Pădurile tratate în (2) regimul crângului se reîntineresc repetat prin intermediul lăstarilor

apăruţi pe cioata tăiată aproape de nivelul solului sau la o anumită înălţime pe trunchi, respectiv din

lăstari de rădăcină (drajoni) (Drăcea, 1942).

În astfel de păduri, vârsta limită până la care se pot conduce arboretele (ciclul de producţie)

este cea de la care tulpinile tăiate nu mai lăstăresc viguros şi abundent. Astfel, în ţara noastră, ciclul

de producţie în pădurile de crâng, care se aplică doar în răchitării, zăvoaie de salcie, salcâmete,

aninişuri (xxx, 2000), este mult mai scurt decât în arboretele de codru şi variază între 1 an

(răchitării) şi 40-60 de ani în aninişuri.

- 41 -


Datorită vârstei scurte a exploatabilităţii, produsele scontate a se obţine în pădurile de crâng

sunt de dimensiuni reduse (lemn mic şi mijlociu), cu calităţi inferioare şi deci indici de utilizare mai

scăzuţi decât ai lemnului produs în pădurile de codru.

Înainte de cel de-al doilea război mondial, pădurile de crâng reprezentau peste 30% din

suprafaţa fondului forestier al României (Costea, 1989). Ponderea lor a scăzut continuu după 1948

astfel încât actualmente acestea ocupă doar 5% din pădurile ţării (xxx, 1999).

Deşi importanţa crângului s-a redus mult de la mijlocul secolului al XIX-lea, totuşi el se mai

aplică pe scară largă, la nivel de milioane sau sute de mii de ha, în unele ţări sud- şi central-

europene unde foioasele sunt dominante iar pădurile particulare ocupă suprafeţe importante, cum

sunt Franţa, Italia, Grecia, Jugoslavia, Albania, Bulgaria, Ungaria etc. (Kuusela, 1994).

În cadrul arboretelor de (3) crâng compus, regenerarea sau reîntinerirea arboretelor se fac

atât prin sămânţă cât şi prin lăstari sau drajoni (Drăcea, 1942). Într-un astfel de arboret se

diferenţiază un etaj inferior, cu înălţime mică şi provenit din lăstari, căruia i se suprapune, având

însă o consistenţă mult mai rară, un etaj superior, care s-a instalat din sămânţă şi din lăstari

(Dengler, 1935). Datorită diferenţierii dimensionale dintre arborii componenţi şi a modului în care

se execută tăierile specifice, în arboretele de crâng compus se produc arbori cu dimensiuni foarte

diferite (lemn mic, mijlociu şi mare), ceea ce l-a făcut atractiv în multe păduri particulare de foioase

din centrul Europei. În ţara noastră, deşi crângul compus a ocupat suprafeţe destul de întinse, s-a

renunţat la aplicarea acestuia după 1948, când toate fostele crânguri compuse au fost convertite spre

codru.

În mod practic, gospodărirea unei păduri în cadrul unui regim se poate realiza prin mai multe

modalităţi, ceea ce a condus la apariţia noţiunii de tratament.

În sens larg, tratamentul (numit în literatura anglo-saxonă sistem silvicultural – Troup, 1928)

include întregul ansamblu de măsuri culturale, prin care aceasta este condusă de la întemeiere

până la exploatare şi regenerare (Negulescu, în Negulescu et al., 1973). Aceste măsuri culturale

includ lucrările prin care, procedând consecvent, vreme îndelungată, se realizează regenerarea sau

reîntinerirea, educarea, protecţia, exploatarea tuturor arborilor care constituie o pădure (Drăcea,

1942).

În sens restrâns, prin tratament se înţelege modul special cum se face exploatarea şi se

asigură regenerarea unei păduri în cadrul aceluiaşi regim, în vederea atingerii unui scop

(Negulescu, în Negulescu et al., 1973).

Masa lemnoasă care rezultă prin aplicarea tratamentelor este încadrată în grupa produselor

principale, iar tăierea prin care se realizează poartă numele de tăiere de produse principale.

Pentru înţelegerea corectă a fundamentelor teoretice ale tratamentelor trebuie definiţi anumiţi

termeni specifici amenajării pădurilor şi silviculturii, respectiv:

- 42 -


- amenajamentul (amenajarea pădurilor) este ştiinţa şi practica organizării pădurilor în

conformitate cu sarcinile gospodăriei silvice (Rucăreanu, 1967);

- unitatea de producţie (U.P.) este o subdiviziune teritorială a ocolului silvic, care cuprinde

pădurile situate într-un cadru geografic bine determinat (Rucăreanu şi Leahu, 1982). U.P.-

ul respectiv se poate împărţi în subunităţi de producţie sau protecţie (S.U.P.), atunci când

unora dintre arboretele constituente urmează să li se aplice un regim de gospodărire diferit

de cel stabilit pentru majoritatea arboretelor componente;

- exploatabilitatea este calitatea de a fi exploatabil atribuită unui arbore sau arboret în

momentul în care recoltarea lor devine necesară, spre a se putea realiza cu maximum de

folos ţelurile urmărite prin gospodărirea pădurii din care fac parte (Rucăreanu şi Leahu,

1982). Această calitate se exprimă prin vârstă în arboretele echiene, respectiv prin

diametru-ţel în cele pluriene. Pe baza vârstei exploatabilităţii se fixează ciclul (de

producţie), obţinut în general prin rotunjirea vârstei medii a exploatabilităţii arboretelor

dintr-o U.P. sau S.U.P.;

- posibilitatea reprezintă volumul de material lemnos ce urmează a fi recoltat dintr-o pădure,

în baza amenajamentului (Rucăreanu, 1967). După natura intervenţiilor aplicate, cu ajutorul

amenajamentului se stabilesc posibilitatea de produse secundare (volumul de masă

lemnoasă de recoltat prin curăţiri şi rărituri), posibilitatea de produse principale (volumul

de masă lemnoasă de recoltat prin aplicarea tratamentelor), respectiv posibilitatea totală, în

care sunt incluse cele două posibilităţi amintite. În funcţie de valoarea posibilităţii se

fixează mărimea cotelor de tăieri.

- perioada (generală) de regenerare reprezintă durata (numărul de ani) în care urmează să se

exploateze şi regenereze integral o anumită suprafaţă (unul sau mai multe arborete, care

compun aşa-numita suprafaţa periodică) (Vanselow, 1931). Mărimea perioadei generale de

regenerare variază între 20-30 şi 40-60 de ani în pădurile de codru, respectiv între 5 şi 10

ani în cele de crâng. În plus, în silvicultură a mai fost definită şi perioada specială de

regenerare, prin care se înţelege numărul de ani în care se realizează regenerarea naturală a

unei porţiuni de arboret (Vanselow, 1931; Dengler, 1935). Durata sa depinde în primul rând

de specie (de nevoia protecţiei arboretului matern şi de rezistenţa seminţişului instalat sub

adăpostul acestuia), precum şi condiţiile staţionale, intensitatea tăierilor, dinamica

regenerării etc.

- suprafaţa periodică constă dintr-o porţiune a unităţii de producţie pe care se aplică tăieri şi

care urmează să se exploateze şi regenereze integral în cursul unei perioade. Arboretele

devenite exploatabile şi pe care se vor aplica diverse tratamente constituie aşa-numita

suprafaţă periodică în rând.

- 43 -


3.2. Clasificarea tratamentelor

În decursul timpului dar mai ales în ultimele două secole, prin luarea în considerare a

numeroaselor posibilităţi de aplicare a tăierilor şi de conducere a regenerării s-a ajuns la precizarea

unui număr mare de tratamente (fig. 17): Regimul Tratamente

Regenerare sub masiv Regenerare în şi la marginea masivului

Regenerare pe teren descoperit

Tăieri selective (repetate) Tăieri rase (unice) Regenerare

continuă Structură plurienă

Regenerare periodică

Structură ±echienă

Regenerare periodicăStructuri diverse

Regenerare naturală

Structură echienă

Regenerare artificială Structură echienă

Codru grădinărit

G

Progre- sive

P

Succe- sive

S

Progresive în

margine de masiv

Pm

Succesive în

margine de masiv

Sm

Benzi alăturate

BA

Benzi alterne

Ba

Benzi la margine de masiv

Bm

Rase pe parchete

R

Codru

Cvasigrădi-nărite

Cv

P + S

Succesive în pană

Sp

P + Sm

S + Pm

Intensivitate: G>Cv>Pm>P>(P + Sm; S + Pm)>S>Sp>Bm>BA>R>Ba

Regenerare vegetativă Structură echienă Structură ±echienă Structură echienă

Tăiere de jos Tăiere de sus Tăiere rasă Tăiere selectivă Tăiere rasă

Crâng

Crâng simplu C Crâng grădinărit Cg Crâng în scaun Cs Intensivitate: Cg >Cs>Cr>C

Regenerare naturală mixtă (sămânţă şi lăstari) Structură de vârste multiple Tăieri selective de jos

Crâng compus

Crâng compus Cc

Fig. 17. Schema de clasificare a regimelor şi tratamentelor (din Florescu, 1991)

După cum se observă, pădurile din regimul codrului se pretează la modalităţi diverse de

tratare şi, prin urmare, în acest regim au fost diferenţiate numeroase tratamente. Acestea sunt

considerate fie de bază (codru grădinărit, progresive, succesive, rase pe parchete, benzi alăturate,

benzi alterne) sau combinaţii ale tratamentelor de bază (cvasigrădinărite, succesive în pană,

progresive şi succesive, progresive în margine de masiv, succesive în margine de masiv, benzi în

margine de masiv etc).

În funcţie de poziţia tăieturii, în regimul crângului a fost diferenţiat un număr mic de

tratamente, bazate pe tăieri de jos, aproape de nivelul solului (crâng simplu şi crâng grădinărit) sau

- 44 -


tăieri la o anumită înălţime (tăieri de sus, cum este crângul în scaun). În regimul crângului compus

a fost inclus un singur tratament, cu aceeaşi denumire.

3.3. Tratamente din regimul codrului 3.3.1. Tratamente cu tăieri rase şi regenerare pe teren descoperit 3.3.1.1. Generalităţi

În tratamentele cu tăieri rase, întregul material (toţi arborii) este recoltat printr-o tăiere rasă

sau unică; pe suprafaţa rămasă complet descoperită urmează să se instaleze ulterior un nou

arboret (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).

În practica aplicării tăierilor rase cu regenerare pe teren descoperit s-au diferenţiat două grupe

de tratamente:

- tăieri rase pe suprafeţe mari cu regenerare artificială (tăieri rase pe parchete);

- tăieri rase pe suprafeţe mici cu regenerare naturală (tăieri rase în benzi).

3.3.1.2. Tăierile rase cu regenerare artificială (tratamentul tăierilor rase pe suprafeţe mari, tratamentul tăierilor pe parchete)

Acestea constau în aceea că anual se taie câte un parchet ajuns la termenul exploatării iar

regenerarea suprafeţei rămasă complet descoperită se asigură ulterior pe cale artificială

(Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).

Prin parchet se înţelege suprafaţa păduroasă care urmează să fie exploatată integral (ras), în

fiecare an, în cuprinsul unei unităţi de producţie, în vederea recoltării volumului fixat prin planul

decenal de aplicare a tratamentelor.

În mod ideal, aşa cum s-a stabilit prin metoda parchetaţiei în suprafaţă, preluată de la

pădurile de crâng şi aplicată încă din secolul al XVIII-lea, mărimea parchetului anual cu tăieri rase

(s, ha/an) ar trebui să fie egală de la an la an, fiind calculată împărţind suprafaţa unităţii sau

subunităţii de producţie (S, ha) la mărirea ciclului de producţie adoptat pentru respectivele păduri

(r, ani) (Troup, 1928). Mai mult, pentru îndeplinirea principiului de bază al amenajamentului (al

continuităţii sau al raportului susţinut), ar fi de dorit ca nu numai suprafaţa de parcurs an de an să

fie aceeaşi dar şi volumul de recoltat prin tăieri rase să aibă valori foarte apropiate, chiar egale, de la

an la an (metoda parchetaţiei în suprafaţă cu control pe volum).

În mod real însă, deoarece arboretele de parcurs cu tăieri rase nu sunt repartizate perfect

uniform de-a lungul ciclului de producţie (nu au vârsta cuprinsă între 1 an şi lungimea ciclului) şi

nici nu au aceeaşi producţie (volum la ha), devine puţin probabilă parcurgerea an de an a aceleiaşi

suprafeţe sau recoltarea anuală a aceluiaşi volum. În astfel de situaţie, cu ajutorul tăierilor rase se

exploatează anual numai parchetul care include arboretele ajunse la vârsta exploatabilităţii şi care

vor fi apoi regenerate pe cale artificială.

- 45 -


Tehnica tratamentului. Pentru aplicarea tăierilor rase este necesar să se stabilească (1)

mărimea parchetelor, (2) forma şi aşezarea parchetelor, (3) modul de organizare a procesului de

exploatare şi de conducere a regenerării.

(1) Mărimea parchetului anual se stabileşte în funcţie de mărimea unităţii de producţie, a

ciclului de producţie adoptat şi a posibilităţii fixate.

În ţara noastră (Bucovina), parchetele cu tăieri rase au avut la sfârşitul secolului al XIX-lea-

începutul secolului trecut mărimi ajungând la 500-2.000 ha (Giurgiu, 1978). După cel de-a doilea

război mondial suprafaţa maximă a acestora a scăzut continuu (peste 20 ha – xxx, 1949; până la 25

ha – Negulescu, 1957; 15 ha – Constantinescu, 1973) astfel încât, în prezent, mărimea parchetului

anual este, în general, limitată la 3 ha în toate situaţiile unde tăierile rase sunt permise (culturi de

plopi euramericani, sălcii selecţionate, molidişuri, pinete) (xxx, 2000). Atunci când pregătirea

parchetului pentru împădurire (la MO, PI) sau butăşire (PL, SA) se face mecanizat, este admisă

mărirea suprafeţei parchetului până la 5 ha.

Dacă suprafaţa maximă a parchetului anual depăşeşte valorile stabilite prin normele tehnice în

vigoare (xxx, 2000), este obligatorie deschiderea mai multor guri de exploatare în arborete complet

separate şi care să nu se înfluenţeze între ele în timpul regenerării.

În general, la nivelul globului, mărimea parchetelor variază foarte mult, de la 0,5 ha la peste

50 ha (tab. 7).

Tab. 7. Mărimea parchetului anual cu tăieri rase în diverse zone ale globului

Nr. crt.

Mărimea parchetului, ha

Sursa Observaţii

1. 0,5 Barthod, 1996 Austria, Elveţia 2. 1,5-2,0 Parviainen, 1994 Finlanda 3. 1-3 Evans, 1984 Marea Britanie 4. 5 Nigi, 1988 Japonia 5. 5-10 (chiar 20) Fengyou şi Jingwen, 1995 Păduri boreale din Asia de Est 6. 8 Stoddard şi Stoddard, 1987 Suprafaţa optimă pentru păduri de Sequoia 7. 10-50 Shutov, 1995 Rusia – minima în păduri de protecţie, maxima

în păduri de producţie 8. 60-80 Kimmins, 1997 Canada (British Columbia) 9. 50-100 şi peste Hagner, 1995 Păduri boreale

Există însă şi ţări europene cu tradiţie forestieră îndelungată unde tăierile rase au fost interzise

de multă vreme. Aşa este cazul Elveţiei (păduri de protecţie, începând din 1876 – Badoux, 1919) şi

al Sloveniei, unde acest gen de intervenţii nu se mai aplică din 1948 (Duchiron, 1995).

(2) Forma parchetului trebuie să se adapteze realităţilor terenului, ceea ce face ca o cercetare

amănunţită a acestuia înainte de aşezarea parchetului să fie obligatorie. Pe cât posibil, se recomandă

ca parchetul să aibă o formă regulată, pătrată sau dreptunghiulară. Nu este însă de dorit ca

- 46 -


parchetele să fie prea lungi deoarece lucrările de exploatare s-ar extinde prea mult iar colectarea

lemnului ar fi mult îngreunată (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).

Prin aşezarea tăierilor se caută să fie satisfăcute interesele exploatării şi ale regenerării pe

cale artificială, precum şi să se asigure protecţia arboretului rămas în picioare contra acţiunii

vătămătoare a vântului. Datorită acestor obligaţii, încă din secolul al XIX-lea (Cotta, 1841; Lorentz

şi Parade, 1867; Bagneris, 1878) s-a cerut respectarea câtorva reguli de aşezare a tăierilor şi

anume:

• tăierile trebuie să înainteze împotriva vântului periculos;

• tăierile se aşează din aproape în aproape, unele lângă altele, având forma cea mai regulată

posibilă;

• tăierea parchetului alăturat se face numai după regenerarea integrală a celui exploatat anterior;

• parchetele trebuie astfel dispuse încât lemnul care se colectează să nu treacă prin parchete recent

regenerate sau în curs de regenerare;

• în regiunea de munte, pentru a proteja arboretele rămase împotriva vânturilor periculoase care

bat mai ales de la culmea spre baza versantului (de sus în jos), tăierile pe parchete trebuie să

înainteze de jos în sus;

• în aceeaşi regiune se recomandă ca parchetele să fie înguste, lungi cât mărimea versantului şi

dispuse perpendicular pe direcţia vânturilor periculoase. În acest mod sunt posibile protecţia

contra vântului şi colectarea întregului material lemnos de pe versant la drumul de vale.

În arboretele parcurse cu tăieri rase, punerea în valoare a masei lemnoase este o operaţiune

foarte simplă şi care nu necesită cunoştinţe speciale, deoarece se procedează la inventarierea şi

marcarea integrală (fir cu fir) a arborilor din parchetul delimitat.

(3) Exploatarea arboretului parcurs cu tăieri rase se desfăşoară în condiţiile cele mai

rentabile (presupune cheltuieli reduse), comparativ cu celelalte tratamente. Deoarece lemnul este

concentrat pe suprafeţe mici, lucrările de colectare a acestuia se pot executa complet mecanizat, cu

ajutorul funicularului sau al tractorului. În ambele variante de lucru, operaţia de adunat (lateral cu

funicularul sau cu troliul montat pe tractor) se poate realiza pe distanţa maxim posibilă de lucru

(50m) (Oprea şi Sbera, 2000).

În parchetele cu tăieri rase, metodele de exploatare recomandate sunt arbori şi părţi de arbori

sau trunchiuri şi catarge, care se pot aplica în orice perioadă a anului (tăieri fără restricţii –

Ciubotaru, 1998; xxx, 2002).

După colectarea lemnului, care poate produce prejudicii importante solului când se execută pe

sol umed sau cu utilaje grele, este obligatoriu ca parchetul să fie curăţat rapid de resturile de

exploatare (Furnică şi Beldeanu, 1985). Aceste resturi se strâng în martoane (şiruri înguste, de 1-2

- 47 -


m lăţime, dispuse pe linia de cea mai mare pantă) sau în grămezi dispuse în chinconz, care nu

afectează lucrările de reîmpăduriri şi protejează solul împotriva eroziunii de suprafaţă.

Este important ca regenerarea parchetelor (pe cale artificială, prin plantaţii) să se execute cât

mai neîntârziat după ce parchetul a fost curăţat de resturile de exploatare. În acest fel, puieţii pot

încă beneficia de condiţiile edafice favorabile rămase în urma arboretului bătrân exploatat. Dacă

însă regenerarea întârzie, refacerea pădurii pe cale artificială este mai anevoioasă şi pot apărea

fenomene de eroziune în suprafaţă, precum şi dereglări ale regimului hidrologic. Reîmpădurirea

parchetului, operaţie costisitoare deoarece necesită forţă de muncă multă şi material de împădurire

în cantităţi mari, dă cele mai bune rezultate prin folosirea unor puieţi sănătoşi şi viguroşi,

respectându-se riguros tehnicile specifice de instalare şi îngrijire a culturilor prezentate în lucrări de

specialitate (Popovici, 1922-1923; Drăcea, 1923-1924; Damian, 1978).

Aplicarea tratamentului. Deşi aplicate de secole, tăierile rase au fost sistematizate şi

teoretizate numai la începutul secolului al XIX-lea, în Rusia (1804 - Nesterov, 1954, în

Constantinescu, 1973) şi Germania (Cotta, 1811, în Troup, 1928). Apariţia lor a fost considerată

singura soluţie pentru regenerarea pădurilor care au suferit degradări puternice prin extrageri

selective de arbori, păşunat excesiv şi îndepărtarea litierei, unde regenerarea naturală nu mai este

posibilă (Troup, 1928). Actualmente, datorită deosebitei uşurinţe de aplicare, tăierile rase pe

parchete sunt tratamentul cel mai aplicat pe glob. Acestea sunt specifice mai ales pădurilor boreale

dominate de specii de molid şi pin, unde peste 80% din masa lemnoasă exploatată anual (cca 500

milioane m3 lemn de lucru) rezultă din aplicarea tăierilor rase în parchete care pot ajunge la sau

chiar depăşi 100 ha (Hagner, 1995).

În România, tăierile rase în parchete au fost introduse de silvicultorul austriac Johann Pitschak

în Bucovina în 1892 (Antonescu, 1920; Rădulescu, 1937). Acestea au luat o mare amploare după

1920, deşi cu numeroase ocazii, mai ales în paginile Revistei Pădurilor sau în Adunările generale

ale Societăţii Progresul Silvic, s-a opinat pentru sistarea sau limitarea drastică a aplicării lor

(Rădulescu, 1894; xxx, 1914; Klein, 1915).

Tăierile rase, din motive comerciale, au fost aplicate la noi în molidişuri, amestecuri de

răşinoase şi fag, făgete şi chiar în stejărete. Acest fapt a condus la înlocuirea pădurilor naturale pure

sau amestecate cu monoculturi (stejărete la câmpie, molidişuri la deal şi munte), între care ultimele

au suferit, cu precădere în Bucovina, numeroase vătămări de vânt şi zăpadă în ultimii 50 de ani.

Suprafaţa arboretelor parcurse cu tăieri rase s-a redus mult în România [de la 25,5% din

suprafaţa pădurilor de codru la mijlocul anilor ’50 (Negulescu, 1957) la cca 4% în 1998 (xxx,

1999)], acestea fiind permise astăzi, aşa cum s-a menţionat, numai în culturile de plopi euramericani

şi sălcii selecţionate, în molidişuri şi pinete (xxx, 2000).

- 48 -


3.3.1.3. Tratamente cu tăieri rase şi regenerare naturală (tratamente cu tăieri rase în benzi)

Aceste tratamente urmăresc asigurarea regenerării naturale a speciilor care produc regulat şi

abundent seminţe uşoare, uneori aripate, capabile de diseminare la distanţe mari, cum sunt pinii,

molidul, laricele, mesteacănul, plopul tremurător etc. Aceste specii au un seminţiş cu creştere rapidă

şi care suportă fără riscuri deosebite condiţiile terenului descoperit, unde lumina plină, îngheţurile

timpurii şi târzii sau arşiţele pot provoca chiar dispariţia integrală a tinerei generaţii instalate.

În plus, tăierile în benzi urmăresc şi realizarea protecţiei arboretului rămas în picioare

împotriva factorilor vătămători, între care cel mai important este vântul (Schwappach et al., 1914;

Popovici, 1922-1923; Troup, 1928; Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).

După modul în care sunt conduse tăierile şi decurge regenerarea, actualmente se cunosc mai

multe variante ale tăierilor rase în benzi, între care cele mai importante sunt cele în benzi alăturate,

în benzi alterne şi în benzi la marginea masivului.

a. Tăierile rase în benzi alăturate

Acestea au fost sistematizate de Georg Ludwig Hartig în 1791 (Lorentz şi Parade, 1867) şi

constau din tăierea rasă a unor benzi înguste şi lungi, aşezate una lângă alta şi care înaintează

împotriva vântului dominant, regenerarea bazându-se pe sămânţa provenită din benzile vecine.

Tehnica tratamentului presupune ca arboretele exploatabile în care se aplică aceste tăieri să se

împartă în secţiuni (înşiruiri) de tăieri, fiecare formată din 4-6 benzi, diferenţiate între ele prin benzi

(fâşii) de separare (fig. 18).

Fig. 18. Schema aplicării tăierilor rase în benzi alăturate pe teren plan (din Troup, 1928) (1, 2, 3…- anul tăierii benzilor; V – direcţia vântului periculos; T – direcţia de înaintare a tăierilor;

bs = benzi de separare; durata de revenire cu tăieri în benzile alăturate = 5 ani)

În cadrul fiecărei secţiuni de tăiere, benzile se deschid numai în anii de fructificaţie ai speciei

dorite şi au o formă dreptunghiulară, cu lăţimea variind, în mod obişnuit, între 1 şi 2 (rareori 3)

înălţimi medii ale arboretului, deci de 30-40 (chiar 60) m (xxx, 1949; Köstler, 1956; Walker, 1999;

- 49 -


xxx, 2000). Lăţimea benzilor tăiate se stabileşte în funcţie de distanţa până la care poate fi

diseminată sămânţa în cantitate suficientă pentru regenerare (50 m la pini, larice, molid –

Constantinescu, 1973), precum şi de capacitatea de protecţie laterală a arboretului rămas în picioare

asupra seminţişului instalat.

Pentru realizarea protecţiei împotriva doborâturilor de vânt, axa mare a benzii se orientează

perpendicular pe direcţia vântului dominant, ceea ce favorizează şi diseminarea seminţelor din

banda adiacentă situată spre vânt (Boppe, 1889; Popovici, 1922-1923).

Benzile (fâşiile) de separare, cu o lăţime de 15-20 m, sunt deschise la vârste mici (cel mult 15-

20 de ani) în arboretul care urmează să fie exploatat mai târziu prin tăieri rase în benzi alăturate.

Prin crearea acestor benzi se urmăreşte ca arborii din lizieră să fie acoperiţi de crăci pe o lungime

cât mai mare şi să se ancoreze bine în sol, astfel încât liziera să fie rezistentă la acţiunea vântului

(Troup, 1928) (fig. 19).

Fig. 19. Schema unei secţiuni de tăieri în benzi alăturate pe teren plan (din Troup, 1928) (V - direcţia vântului; T – direcţia de înaintare a tăierilor; bs – benzi de separare;

c – ultima bandă tăiată; 5, 10, 15 – vârsta benzilor regenerate în urma tăierilor anterioare; a – secţiuni de tăieri alăturate)

Fâşiile de separare se pot folosi pentru colectarea lemnului doborât în benzi, de unde este

transportat apoi către drumurile situate la capetele secţiunilor de tăiere.

Tăierea într-o nouă bandă se face corelat cu periodicitatea fructificaţiei speciei dorite şi cu

dinamica instalării şi dezvoltării seminţişului. În condiţii medii, alăturarea benzilor poate avea loc la

4-5 ani în pinete şi la 7-8 ani în molidişuri (Lorentz şi Parade, 1867; Troup, 1928; Köstler, 1956).

Dacă însă banda exploatată nu s-a regenerat complet pe cale naturală, se intervine în mod

obligatoriu cu completări sau chiar reîmpăduriri integrale, fără a se aştepta o nouă fructificaţie.

Acesta este în special cazul spre sfârşitul perioadei de aplicare a tratamentului într-un arboret, când

lăţimea îngustă a secţiunilor de tăiere rămase neexploatate nu poate asigura însămînţarea integrală a

benzilor tăiate (xxx, 1949).

Tăierile rase în benzi alăturate sunt dificil de aplicat deoarece cerinţa instalării noii generaţii

pe cale naturală face ca înaintarea tăierilor şi ritmul de revenire în benzile alăturate să nu se poată

fixa dinainte şi să se stabilească doar pe teren, în funcţie de mersul fructificaţiei şi de instalarea şi

- 50 -


dezvoltarea seminţişului. Aceasta face ca, prin înmulţirea gurilor de exploatare, să se mărească şi

mai mult pericolul producerii doborâturilor de vânt.

Din aceste motive, acest tratament se recomandă să se aplice cu precădere pe terenuri plane

sau cu pante mici, mai ales în arborete de pini europeni (silvestru, maritim, negru, de Alep, ca în

Germania, Franţa, Belgia - Lorentz şi Parade, 1884; Boppe, 1889; Popovici, 1922-1923; Poskin,

1926; Troup, 1928; Boudru, 1989; Lanier, 1994) sau pini sudici din S.U.A (Stoddard şi Stoddard,

1987; Walker, 1999). Chiar dacă, în decursul timpului, au fost imaginate unele modalităţi de lucru

şi pe terenurile accidentate (fig. 20), acolo unde vânturile puternice şi cu direcţii imprevizibile sunt

un factor periculos care poate conduce la doborâturi pe scară largă, aplicarea tăierilor rase în benzi

alăturate în astfel de condiţii este extrem de dificilă dacă nu imposibilă.

Fig. 20. Aplicarea tratamentului tăierilor rase în benzi alăturate pe terenuri

accidentate (prelucrare după Troup, 1928, din Constantinescu, 1973) (sus: benzi orientate pe linia de cea mai mare pantă, jos: benzi orientate pe

curba de nivel;V – direcţia vântului; T - direcţia de înaintare a tăierilor; s – direcţia de colectare a lemnului)

În ţara noastră, tăierile rase în benzi alăturate cu regenerare naturală ar putea fi aplicate la

unele arborete de pini sau molid, instalate mai ales în afara arealului lor natural de vegetaţie. În

molidişurile din arealul natural aplicarea lor este nerecomandată, deoarece molidul este puternic

ameninţat de doborâturi de vânt, contra cărora nu prezintă siguranţă (xxx, 1949). Tratamentul se

mai recomandă la noi, însă în varianta cu regenerare artificială, în arborete de plopi şi sălcii

selecţionate, salcâmete şi aninişuri (xxx, 2000).

b. Tăierile rase în benzi alterne (culise)

Aceste tăieri constau în benzi înguste şi paralele, denumite culise (din germ. Kulisse) şi tăiate

ras, care alternează cu una sau două benzi lăsate netăiate (Troup, 1928). În aceste condiţii, benzile

- 51 -


tăiate ras beneficiază de condiţii bune de însămânţare şi apoi de protecţie laterală a seminţişului

instalat, datorită benzilor rămase neexploatate de o parte şi de alta (fig. 21).

Fig. 21. Tăiere rasă în benzi alterne (prelucrare după Nesterov, 1954, din Negulescu şi Ciumac, 1959) (V – direcţia vântului; T – direcţia de înaintare cu tăieri; 1, 6, 11 – anul intervenţiei în benzi)

În general se recomandă ca benzile tăiate şi netăiate să aibă aceeaşi lăţime, de 15-20 m până la

40-50 (60) m (Cotta, 1841; Lorentz şi Parade, 1867; Popovici, 1922-1923; Troup, 1928). Există însă

şi recomandarea ca benzile tăiate, cu lăţimea amintită, să alterneze cu benzi mult mai înguste, de

doar 15-20 (25) m lăţime, care să asigure sămânţa necesară regenerării benzilor tăiate (Troup, 1928;

Constantinescu, 1973; Buffet, 1984). Oricum, pe măsura creşterii lăţimii benzii tăiate, numărul de

seminţe care se diseminează din banda alăturată netăiată descreşte iar doborâturile de vânt produse

devin din ce în ce mai puţin importante (Jeglum şi Kennington, 1993).

După ce seminţişul (natural sau din completările pe cale artificială) din benzile tăiate a

realizat starea de masiv se poate trece la tăierea rasă a celorlalte benzi. Pe acestea din urmă,

instalarea pe cale naturală a noii generaţii decurge foarte greu deoarece nu mai există sursa laterală

de seminţe, ceea ce face necesară intervenţia cu reîmpăduriri integrale, care pot ocupa până la 1/3

(la varianta cu trei benzi de lăţime egală în fiecare secţiune de tăiere) sau chiar 1/2 (varianta cu două

benzi de lăţime egală) din suprafaţa arboretului parcurs (Troup, 1928).

Din cele arătate rezultă că aplicarea tratamentului tăierilor rase în benzi alterne conduce la

fragmentarea excesivă a masivelor forestiere, reducându-se şi mai mult rezistenţa acestora la

vânturile periculoase. De aceea, aplicarea sa a fost deconsiliată de foarte muiltă vreme (Lorentz şi

Parade, 1967), fiind recomandat să se aplice mai ales la arborete de pin (Stinghe şi Sburlan, 1941;

xxx, 1949; Buffet, 1984) sau molidişuri (Picea mariana în Canada – Jeglum şi Kennington, 1993),

situate pe terenuri puţin periclitate de acţiunea vântului.

În molidişurile de la noi, tăierile rase în benzi alterne nu sunt recomandate, datorită riscurilor

foarte mari de apariţie a doborâturilor de vânt pe suprafeţe întinse (Grobnic şi Duran, 1967;

Constantinescu, 1973; xxx, 2000).

- 52 -


c. Tăierile rase în benzi la margine de masiv

Acestea sunt asemănătoare ca tehnică de aplicare cu tăierile rase în benzi alăturate, cu

deosebirea că benzile încep să înainteze de la marginea fertilă a masivului, unde regenerarea

progresează activ datorită condiţiilor ecologice favorabile, înspre interiorul acestuia. Benzile, cu

lăţimea de maximum 1,5-2 ori înălţimea medie a arboretului şi care poate ajunge la (30) 40-50 m

(Wiedemann, 1926, Blankmeister, 1962, Mayer, 1980, toţi în Barbu şi Cenuşă, 2001), se adaptează

la forma marginii masivului în care se intervine (fig. 22).

Fig. 22. Schema de aplicare a tăierilor rase la margine de masiv (după Negulescu, din

Negulescu et al., 1973) (V – direcţia vântului; T – direcţia de înaintare a tăierilor)

Tehnica acetui tratament este bazată pe recomandările specifice tăierilor rase în benzi

alăturate. În principiu, lucrându-se în marginea fertilă a masivului şi avându-se grijă ca ritmul de

înaintare cu tăieri să fie corelat cu anii de fructificaţie şi cu ritmul de instalare şi dezvoltare a

seminţişului în benzile extrase, regenerarea naturală a benzilor ar trebui să se obţină în condiţii

relativ bune. Dacă acest lucru nu este posibil, trebuie să se recurgă neîntârziat la regenerarea

parţială sau chiar integrală pe cale artificială.

În aceste condiţii, datorită dificultăţilor de aplicare similare tăierilor rase în benzi alăturate,

tratamentul tăierilor rase la margine de masiv trebuie abordat cu multă prudenţă şi rezerve, datorită

creşterii, la posibila aplicare în molidişuri, a pericolului doborâturilor de vânt şi a presiunii

concurenţiale a păturii vii în benzile tăiate şi aflate în curs de regenerare (Grobnic şi Duran, 1967).

3.3.2. Tratamente cu tăieri repetate şi regenerare sub masiv 3.3.2.1. Generalităţi

Tratamentele cu tăieri repetate au fost fundamentate în vederea asigurării regenerării

naturale la adăpostul masivului parental, unde seminţişul instalat beneficiază de condiţii ecologice

favorabile (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).

Din grupa acestor tratamente fac parte tratamentul tăierilor succesive (uniforme), al tăierilor

progresive (în ochiuri), precum şi o serie de combinaţii între ele.

- 53 -


Termenii de tăieri succesive şi tăieri progresive au fost preluaţi din literatura franceză de la

finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, unde cele două tratamente erau

prezentate împreună, fără a fi diferenţiate (Boppe, 1889; Jolyet, 1916). În ţara noastră se consideră

de peste 50 de ani (xxx, 1949; xxx, 1951) că ele se deosebesc evident prin modul de aplicare a

tăierilor şi de conducere a regenerării pădurii, impunându-se ca două tratamente distincte şi care se

vor prezenta separat.

3.3.2.2. Tratamentul tăierilor succesive (uniforme)

Acesta constă în parcurgerea suprafeţei de regenerat cu două sau mai multe tăieri repetate

într-o anumită perioadă, prin care se ridică treptat şi pe cât posibil uniform arboretul bătrân,

creindu-se astfel condiţii prielnice instalării şi dezvoltării unui nou arboret (Negulescu, în


Tehnica tratamentului. Prin aplicarea tratamentului tăierilor succesive se urmăreşte realizarea

a două obiective majore:

1. Recoltarea volumului de masă lemnoasă stabilit prin amenajament ca posibilitate anuală de

produse principale;

2. Instalarea şi conducerea regenerării din sămânţă, sub masiv şi cât mai uniform, astfel încât

generaţia tânără să constituie un nou arboret simultan cu lichidarea arboretului bătrân.

În scopul realizării acestor obiective, tratamentul menţionat face apel la trei tăieri de

regenerare [de însămânţare, de punere în lumină (secundare, de dezvoltare) şi definitivă (finală)].

Înainte de începerea aplicării acestora se mai recomandă uneori şi intervenţia cu aşa-numitele tăieri

preparatorii (pregătitoare) (fig. 23).

Prin tăierea preparatorie se urmăreşte a pune arboretul în măsură să fructifice abundent, iar

solul în stare să primească sămânţa (Drăcea, 1923-1924). Această tăiere nu este necesară acolo

unde arboretele au fost parcurse susţinut cu rărituri până aproape de vârsta exploatabilităţii. Dacă

însă răriturile nu s-au aplicat sau nu şi-au atins obiectivul (crearea unor condiţii favorabile pentru

intensificarea fructificaţiei şi realizarea unei regenerări naturale corespunzătoare), tăierile

preparatorii, având caracterul unor rărituri întârziate (Pryor şi Savill, 1986) sunt obligatorii şi se pot

executa în mai multe reprize, care încetează cu câţiva ani înaintea începerii celor de regenerare.

Prin aplicarea tăierilor preparatorii, care se desfăşoară pe întreaga suprafaţă a arboretului şi

într-un mod cât mai uniform (Drăcea, 1923-1924), se urmăreşte să se elimine arborii speciilor

copleşitoare sau de mai mică valoare economică şi culturală, arborii rău conformaţi, rupţi, uscaţi,

atacaţi de boli şi dăunători. Dacă nu s-ar produce reducerea prea puternică a consistenţei (sub 0,7,

chiar 0,8), prin aceste tăieri se pot elimina şi arborii groşi şi cu coroane prea mari care, tăiaţi mai

târziu, pot produce prejudicii mari cu ocazia scoaterii din pădure (Drăcea, 1924-1924).

- 54 -


Fig. 23. Schema de aplicare a tratamentului tăierilor succesive (din Troup, 1928) (a = înainte de tăierea de însămânţare; b = după tăierea de însămânţare; c = după prima tăiere de

punere în lumină; d = după a doua tăiere de punere în lumină; e = după tăierea definitivă)

În general, intensitatea tăierilor preparatorii nu depăşeşte 25% din suprafaţa sau volumul

arboretului în picioare, aşa cum se întâmplă în făgete (Drăcea, 1923-1924), iar consistenţa nu

trebuie să se reducă după lucrare, în general, sub 0,7 (0,6 în cvercetele pure şi amestecate din Franţa

– Köstler, 1956).

Deoarece sunt considerate fără restricţii, tăierile preparatorii se pot executa de-a lungul

întregului an (xxx, 2002).

Tăierea de însămânţare are scopul ca, prin recoltarea volumului stabilit ca posibilitate

anuală, să asigure însămânţarea completă a suprafeţei în regenerare, un “acoperiş” favorabil

puieţilor instalaţi, precum şi protejarea solului, menţinându-l afînat (Lorentz şi Parade, 1867;

Bagneris, 1878).

Pentru aceasta, se recomandă ca prin tăierea respectivă să se rărească arboretul astfel încât să

rezulte o distribuţie cât mai uniformă a frunzişului (deci o acoperire cât mai uniformă a solului de

către coronament – Bagneris, 1878, Boppe, 1889) şi nu o distribuţie cât mai uniformă a arborilor în

cuprinsul arboretului, aşa cum se recomanda în urmă cu aproape două secole (Hartig, 1805).

Uniformitatea umbririi solului de către coronament poate favoriza instalarea şi dezvoltarea

ulterioară cât mai uniformă a seminţişului sub masiv, ceea ce, în mod teoretic, va permite şi

aplicarea oarecum uniformă a viitoarelor tăieri.

Pentru a se realiza obiectivele urmărite prin tăierea de însămânţare este obligatoriu ca aceasta

să se execute:

- 55 -


- în anul de fructificaţie – arborii de extras se doboară numai după diseminarea seminţei, fără

însă a se întârzia prea mult (sfârşitul lui martie-începutul lui aprilie), deoarece “în

momentul germinaţiei seminţei este nevoie de linişte desăvârşită în pădure” (Drăcea, 1923-

1924). În acest caz, arboretul se poate rări relativ uniform, fără precauţii speciale.

- după anul de fructificaţie, când s-a instalat deja sub masiv seminţiş utilizabil. Aici, tăierile

pot fi uniforme sau neuniforme, după cum s-a instalat seminţişul, astfel încât acolo unde

acesta este continuu şi uniform, arboretul se poate rări mai puternic, în timp ce în porţiunile

fără seminţiş se intervine mai slab sau acestea se lasă neatinse până la un nou an de

fructificaţie (xxx, 1949).

Intensitatea tăierii de însămânţare variază între limite largi, care depind de compoziţia şi

consistenţa arboretului bătrân, de numărul de tăieri preconizate, de condiţiile staţionale, de

exigenţele ecologice ale seminţişului speciilor dorite în compoziţia-ţel a viitorului arboret. Astfel, în

decursul timpului s-a considerat că tăierile de însămânţare se pot realiza închis (când ramurile

laterale se ating la bătaia vântului), deci consistenţa se menţine ridicată, sau deschis, când intervalul

dintre coroanele arborilor poate ajunge de la 2 la 5-6 m şi se produce reducerea considerabilă a

consistenţei (Lorentz şi Parade, 1867; Bagneris, 1878) În cazul speciilor (brad, fag) cu seminţiş

delicat (sensibil la arşiţă, secetă sau îngheţ), care însă poate suporta o perioadă mai îndelungată

acoperişul arboretului bătrân, intensitatea tăierii de însămânţare nu va depăşi 20-25%, ceea ce se

asimilează cu o tăiere mai mult sau mai puţin închisă (Cotta, 1841; Lorentz şi Parade, 1867;

Bagneris, 1878). Datorită aceloraşi motive, consistenţa rămasă după tăiere nu trebuie să coboare, în

general, sub 0,7, excepţia constituind-o unele făgete de productivitate superioară din regiunea de

dealuri, unde o regenerare foarte bună se poate obţine şi când consistenţa este redusă prin tăierea de

însămânţare la 0,5-0,6 (Badea et al., 1966).

În arboretele de cvercinee (gorunete, stejărete diverse, ca în Franţa, Germania sau S.U.A.)

conduse cu tăieri succesive, intensitatea recomandată pentru tăierile de însămânţare este mai mare

(poate chiar depăşi 33% din volum). Cu toate că puieţii speciilor menţionate au nevoi mari de

lumină de la vârste fragede, trebuie ca intensitatea tăierii respective să nu depăşească totuşi 1/3 din

volumul arboretului (consistenţa după intervenţie – 0,6-0,7), deoarece ghindele nu se pot disemina

prea departe de arborii seminceri, fiind grele, şi există riscul uscării şi tasării solului, al înierbării şi

instalării de specii nedorite (secundare, pioniere, arbuşti) (Lorentz şi Parade, 1867; Bagneris, 1878;

Perrin, 1954; Nyland, 1996).

Principala problemă de rezolvat la aplicarea tăierii de însămânţare este alegerea arborilor de

extras. Deoarece ar trebui ca după intervenţie să rămână în arboret numai exemplare semincere de

valoare (viguroase, sănătoase, bine conformate şi elagate, cu coroane simetrice şi dezvoltate lateral

etc.), se recomandă ca prin tăierile de însămânţare să se recolteze mai ales arborii cu coroanele cele

- 56 -


mai mari, care ar putea produce ulterior vătămări importante seminţişului instalat, cei din speciile

nedorite în viitoarea pădure, precum şi cei cu defecte, bolnavi, rămaşi în subetaj (Bagneris, 1878;

Boppe, 1889; Troup, 1928).

Înaintea tăierii de însămânţare într-un an de fructificaţie este obligatorie îndepărtarea integrală

a vegetaţiei arbustive şi a seminţişului preexistent neutilizabil. În plus, atunci când solul este tasat

sau înierbat puternic, se recomandă şi mobilizarea superficială a acestuia pentru a asigura condiţii

favorabile pentru germinarea seminţelor şi răsărirea-creşterea plantulelor (Cotta, 1841; Bagneris,

1878; Boppe, 1889).

Prin tăierea de punere în lumină (de dezvoltare, secundară) se urmăreşte să se ofere spaţiul

de creştere şi lumina necesare seminţişului tânăr care între timp s-a instalat (xxx, 1949).

La cvercinee (gorun, stejar), specii al căror seminţiş suportă greu şi timp scurt acoperişul

arboretului bătrân, prima tăiere de punere în lumină se aplică la 2-3 ani după cea de însămânţare iar

consistenţa se reduce până la 0,2-0,4 (Lorentz şi Parade, 1867; Bagneris, 1878). În schimb, la fag şi

brad, specii sensibile la acţiunea factorilor climatici dar care rezistă bine sub masiv, prima

intervenţie de acest gen se aplică la (2) 3-4 (5) ani după aceeaşi tăiere, consistenţa după recoltarea

arborilor coborând până la 0,3-0,4 (Bagneris, 1878; Badea et al., 1966). În ambele situaţii, deoarece

“starea seminţişului dictează modul de intervenţie” (Troup, 1928), necesitatea intervenţiei cu tăieri

de luminare este determinată numai pe teren, observându-se posibilele semne ale lâncezirii puieţilor

(frunze mici, de culori mai deschise; creştere diminuată în înălţime a lujerului terminal) (Boppe,

1889; Schwappach, 1904). Uneori, în făgete, s-a recomandat ca tăierea de punere în lumină să se

realizeze numai luând în considerare aspectul înălţimea puieţilor instalaţi, cu valori de 20-30 (chiar

45) cm (Hartig, 1805; Cotta, 1841; Lorentz şi Parade, 1867).

Prin tăierea de punere în lumină se intervine numai pentru extragerea arborilor seminceri

care, acoperind seminţişul cel mai complet şi mai viguros instalat, riscă să-l copleşească şi elimine.

Aceasta face ca tăierea amintită să nu se poată aplica în mod uniform pe întreaga suprafaţă a

arboretului. Astfel, acolo unde nu există încă seminţiş nu se va interveni, aşteptându-se un nou an

de fructificaţie, în timp ce în zonele cu seminţiş se poate recurge fie la o tăiere prin care acesta este

luminat fie chiar la una definitivă.

În corelaţie cu intensitatea tăierii de însămânţare şi necesităţile seminţişului se poate recurge

la 2 (specii cu temperament de lumină gen cvercinee) până la 4 (specii tolerante la umbrire dar

sensibile la îngheţ sau arşiţă gen fag sau brad) tăieri de punere în lumină, succedate la intervale de

la 2-3 până la 4-5 ani (Lorentz şi Parade, 1867; Bagneris, 1878; xxx, 1949).

Prin tăierea definitivă se recoltează integral ultimii arbori rămaşi pe suprafaţa aflată în curs de

regenerare, astfel încât noul arboret se dezvoltă în condiţiile terenului descoperit. Aplicarea acestei

tăieri este recomandată atunci când puieţii, acoperind bine solul, formează starea de masiv pentru

- 57 -


prima oară (Bagneris, 1878) iar menţinerea în picioare a arborilor bătrâni le-ar afecta creşterea,

după cum doborârea şi colectarea lor ulterioară ar provoca prejudicii noii regenerări.

În condiţiile ţării noastre se consideră în general că tăierea definitivă se poate aplica atunci

când seminţişul speciilor de valoare, devenit independent din punct de vedere biologic, s-a instalat

pe cel puţin 70% din suprafaţă şi realizează înălţimi de 30-80 cm (xxx, 2000).

Prin această ultimă tăiere, vătămarea seminţişului nu poate fi evitată dar aceasta va fi cu atât

mai redusă cu cât înălţimea sa este mai mică iar tehnologia de exploatare se aplică mai corect. În

acest sens, se consideră că vătămările seminţişului prin lucrările de exploatare în tăieri definitive pot

să ajungă la valori de 30-40 (50)% şi chiar la 100% (Nyland, 1996; Glöde, 2001). În ţara noastră,

procentul maxim de vătămare s-a constatat la înălţimi ale puieţilor de peste 1-1,5 m (Dămăceanu,

1975; Vlad et al., 1997). Din acest motiv, în gorunete şi făgete se recomandă ca tăierea definitivă să

nu întîrzie după ce seminţişul a ajuns la 40-50 cm înălţime (Badea et al., 1966; Dămăceanu, 1975,

Buffet, 1978, 1980). Atunci când seminţişul de foioase a fost vătămat prin exploatare se poate

recurge la receparea (tăierea de la nivelul solului) acestuia, operaţie care însă măreşte simţitor

costurile regenerării. În plus, dacă se doreşte ameliorarea compoziţiei arboretelor instalate pe cale

naturală după tăieri succesive, se poate recurge şi la lucrări de completare a regenerării naturale,

prin care se introduc specii de valoare economică şi culturală ridicată, inexistente în arboretul tânăr.

Regenerarea arboretelor parcurse cu tăieri succesive. După cum s-a menţionat, prin

aplicarea acestui tratament se urmăreşte regenerarea naturală din sămânţă, cât mai uniform, sub

masivul arboretului rărit treptat. Atunci când tratamentul a fost aplicat corect, o regenerare în

cantitatea şi calitatea dorite poate fi obţinută după ce arboretul a fost parcurs cu un număr de tăieri

variabil cu specia şi condiţiile staţionale şi cuprins între 2-3 (specii de lumină gen pinete de pin

silvestru, pin negru, laricete), 3-5 (gorunete şi stejărete), 5-6 (făgete) şi chiar 7-8 (brădete)

(Vanselow, 1949; xxx, 1949; Perrin, 1954; Cochet, 1971; Dămăceanu, 1975). Aceste intervenţii se

întind pe o perioadă generală de regenerare de asemenea variabilă cu specia şi care are valori de 4-6

ani (pinete - Schwappach, 1904; Buffet, 1984), 10-12 (15) ani (gorunete şi stejărete - Drăcea, 1923-

1924; Perrin, 1954; Silvy-Leligois, 1964; Buffet, 1980), 20-30 de ani (făgete – Drăcea, 1923-1924;

Perrin, 1954; Cochet, 1971) şi chiar 40 de ani (brădete – Schwappach, 1904; Perrin, 1954; Cochet,

1971).

Din punctul de vedere al exploatării, aceasta este mai dificilă decât în tăierile rase datorită

repetării tăierilor, la anumite intervale de timp, pe aceeaşi suprafaţă, precum şi existenţei

seminţişului. În acest caz, lucrările de recoltare şi colectare a lemnului urmăresc reducerea

posibilelor prejudicii aduse arborilor pe picior şi seminţişului şi se realizează prin câteva măsuri

specifice (Ciubotaru, 1998):

- 58 -


- aplicarea metodei de exploatare în multipli de sortimente, fapt impus de spaţiile reduse pe care

se poate face colectarea la prima tăiere, precum şi de existenţa seminţişului la următoarele;

- luarea în considerare a poziţiei suprafeţelor ocupate de seminţişul instalat la stabilirea direcţiei

de doborâre a arborilor precum şi a celei de deplasare a lemnului la adunat;

- instalarea unei reţele de colectare odată cu tăierea de însămânţare (culoare de exploatare, de 3-4

m lăţime şi distanţate la 25-50 m între ele - Hanique, 1990, 1991), care să poată fi folosită pe

toată durata de aplicare a tratamentului şi care să permită evitarea vătămării seminţişului;

- aplicarea tăierilor pe timp de iarnă, când solul este acoperit cu zăpadă;

- colectarea lemnului cu funicularul (prin suspendare sau semitârâre) la aplicarea tăierii definitive

(Copăcean et al., 1983);

- respectarea strictă a perioadelor de exploatare stabilite prin lege, respectiv tot anul (tăieri

preparatorii), 15 IX-15 IV (tăieri de însămânţare în anul de fructificaţie) sau 15 IX – 30 IV

(tăieri de punere în lumină şi definitive) (xxx, 2002)

Aplicarea tratamentului. Ideea păstrării după exploatare a unui anumit număr de arbori la ha

ca seminceri pentru asigurarea regenerării naturale a arboretelor este foarte veche, regăsindu-se în

ordonanţele germane din secolele al XV-lea şi al XVI-lea. Aceeaşi idee se regăseşte şi în ordonanţa

franceză de la Melun din 1376, care a condus la aplicarea, începând din 1573 (Gurnaud, 1886), a

sistemului tire et aire, considerat strămoşul tăierilor succesive, şi prin care se preconiza păstrarea,

după exploatarea arboretului, a 16-20 arbori seminceri la ha (Troup, 1928). Oricum, deşi uneori se

neagă acest fapt (Huffel, 1907; Dengler, 1935), totuşi părintele tratamentului amintit este considerat

Georg Ludwig Hartig (1791), care l-a propus pentru regenerarea pădurilor de fag, denumindu-l

metoda reînsămânţării naturale şi a răriturilor. Acesta a fost introdus în Franţa în prima jumătate a

secolului al XIX-lea (Lorentz şi Parade, 1837), fiind botezat cu numele actual doar la finele

secolului al XIX-lea (Boppe, 1889).

Actualmente, tratamentul tăierilor succesive se aplică cu succes în S.U.A. (păduri temperate

de cvercinee pure sau amestecate, pini sudici sau duglas verde – Stoddard şi Stoddard, 1987;

Nyland, 1996), în pădurile tropicale umede de dipterocarpacee (Redhead şi Hall, 1992), în cele

boreale de pin silvestru sau pin şi molid din Rusia, Suedia, Finlanda (Köstler, 1956; Matthews,

1991; Glöde, 2001) etc. În Europa de Vest, tăierile succesive sunt tratamentul aproape universal

aplicat în pădurile de codru (făgete, cvercete pure şi amestecate). Între ţările unde acesta se

utilizează pe scară largă se menţionează mai ales Franţa, ale cărei păduri de cvercinee şi făgete sunt

regenerate prin tăieri succesive în proporţie de peste 90% (Oswald, 1982, în Pryor şi Savill, 1986).

În ţara noastră, primele referiri despre acest tratament au apărut în paginile Revistei pădurilor

la finele secolului al XIX-lea (Vasilescu, 1892; Stătescu, 1895). Tăierile succesive s-au aplicat timp

de peste 100 de ani în diverse formaţii forestiere dar mai ales în făgete şi arborete amestecate de

- 59 -


răşinoase şi fag, cele mai bune rezultate fiind obţinute în făgete (Badea et al., 1966; Dămăceanu,

1975). Încercările îndelungate de a regenera cu tăieri succesive pădurile pure sau amestecate de

cvercinee au fost infructuoase şi au condus la dispariţia totală sau parţială a stejarului şi gorunului

(xxx, 1949).

Datorită acestor insuccese, precum şi recurgerii la tratamente mai adecvate, suprafaţa

arboretelor conduse cu tăieri succesive s-a redus permanent (67% din pădurile de codru în 1948 –

Costea, 1989; 47% din pădurile de codru la mijlocul anilor ‘50 – Negulescu, 1957), ajungând

actualmente la cca 25% (xxx, 1999). Prin ultimele norme tehnice (xxx, 2000) se recomandă

aplicarea sa numai în făgete, pinete şi laricete echiene şi pure din grupa a II-a funcţională, unde s-ar

putea obţine regenerări de calitate dacă se respectă cu stricteţe tehnica tratamentului.

3.3.2.3. Tratamentul tăierilor progresive (în ochiuri)

Acesta consistă în aceea că se urmăreşte obţinerea regenerării naturale sub masiv prin

aplicarea de tăieri repetate neuniforme, concentrate în anumite ochiuri împrăştiate neregulat în

cuprinsul pădurii, în funcţie de mersul instalării şi dezvoltării seminţişului ce va constitui noul

arboret (Negulescu, în Negulescu et al., 1973).

Tehnica tratamentului. În principiu, tăierile progresive urmăresc realizarea obiectivului

regenerării naturale sub masiv prin două modalităţi (xxx, 1951):

1. Punerea treptată în lumină a seminţişurilor utilizabile existente, precum şi a celor instalate

artificial prin semănături sau plantaţii sub masiv sau în margine de masiv;

2. Provocarea însămânţării naturale prin rărirea sau deschiderea arboretului acolo unde încă nu s-a

produs.

Pentru realizarea acestor obiective, teoreticianul tratamentului tăierilor progresive (prof. Karl

Gayer de la München, în 1878) a diferenţiat trei genuri de tăieri: (1) de deschidere a ochiurilor, (2)

de lărgire şi luminare a ochiurilor, precum şi (3) de racordare a ochiurilor (fig. 24).

Dacă însă unele arborete exploatabile nu au fost suficient rărite, trebuie executate în prealabil

tăieri preparatorii, care urmăresc să nu întrerupă prea mult starea de masiv (consistenţa după tăiere

0,8) (Dengler, 1935).

Tăierile de deschidere a ochiurilor urmăresc să asigure fie dezvoltarea seminţişului

preexistent utilizabil deja instalat fie instalarea unuia nou, acolo unde încă nu există (xxx, 1949).

Pentru realizarea acestui scop se porneşte de la porţiunile (ochiurile) existente, în care s-au instalat

deja seminţişuri utilizabile şi numai apoi se trece la crearea de noi ochiuri. Acolo unde seminţişul

preexistent este neutilizabil, acesta se indică să fie extras într-un an de fructificaţie, când se pot

executa şi lucrări de mobilizare a solului pentru pregătirea acestuia în vederea declanşării

regenerării naturale (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1957; Ciumac, 1967).

- 60 -


Fig. 24. Schema de aplicare a tratamentului tăierilor progresive (din Troup, 1928) (a = tăierea de deschidere a ochiurilor; b, c, d = după tăieri de lărgire a ochiurilor şi

luminare a seminţişurilor; e = după tăierea de racordare)

Principalele probleme care trebuie rezolvate la aplicarea tăierilor de deschidere a ochiurilor se

referă la repartizarea, forma, mărimea, orientarea şi numărul ochiurilor, precum şi la intensitatea

tăierii în fiecare ochi.

Repartizarea ochiurilor se face ţinând seama de starea arboretului, de mersul regenerării şi de

posibilităţile de scoatere a materialului. Astfel, tăierile trebuie să înceapă în porţiunile mai rărite, cu

arbori mai bătrâni şi cu stare mai slabă de vegetaţie. Pentru a se uşura transportul şi protejarea

seminţişului instalat este indicat ca deschiderea ochiurilor să înceapă din interiorul suprafeţei de

regenerat spre drumurile de scoatere cele mai apropiate. Pe versanţi, ochiurile se deschis începând

de sus în jos spre drumul de scoatere a lemnului care este în general de vale (Dengler, 1935;

Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959). Ochiurile se vor împrăştia la distanţe destul de mari, în

general cuprinse între 1 şi 2 înălţimi medii ale arboretului, astfel încât în cadrul fiecărui ochi

regenerarea să se desfăşoare independent de ochiurile alăturate (xxx, 1949; Negulescu, în


Forma ochiurilor poate fi, după caz, circulară, ovală, eliptică sau, cel mai adesea, neregulată

(“mai mult lungă decât rotundă, adesea cu colţuri sau, cum spunea Rebel (1929), în formă de

amoebă” – Dengler, 1935). Forma ochiurilor se alege astfel încât să se poată asigura seminţişului

umiditatea, căldura şi lumina necesare pentru instalare şi dezvoltare iar pe de altă parte să-l

protejeze contra unor eventuale vătămări. Pentru a se alege o formă optimă s-a pornit de la maniera

în care se desfăşoară regenerarea naturală sub masiv. Astfel, s-a observat că, în regiunile călduroase

şi uscate, seminţişul natural apare de preferinţă în partea sudică, unde are asigurată umbrirea şi

- 61 -


umiditatea necesară (Chiriţă şi Popescu, 1933). În schimb, în regiunile înalte sau umbrite, răcoroase

şi umede, seminţişul se instalează şi se dezvoltă mai bine în partea nordică a ochiului, unde primeşte

căldură suficientă. Pornind de la aceste constatări practice, se recomandă să se deschidă ochiuri de

formă eliptică, orientate cu axa mare pe direcţia est-vest, în regiunile calde şi uscate, în timp ce în

regiunile reci şi umede sunt preferate cele eliptice orientate nord-sud (Negulescu, în Negulescu şi

Ciumac, 1959).

Mărimea ochiurilor şi intensitatea răririi în ochiuri a arboretului bătrân depind în primul

rând de exigenţele faţă de lumină ale speciilor care se urmăreşte să fie regenerate. Astfel, la speciile

de umbră cu seminţiş sensibil la îngheţuri sau secetă (fag, brad), care au nevoie de protecţie de sus

şi laterală, ochiurile au mărimi de la suprafaţa proiecţiei a 2-3 arbori până la 0,5H sau chiar 0,75 H

(H este înălţimea medie a arboretului) (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959; Vlad et al.,

1997). În plus, în aceste ochiuri nu se intervine cu tăieri rase ci se procedează la rărirea arboretului

în jurul arborilor seminceri care se păstrează în ochi. În arboretele din specii de lumină (stejar,

gorun), care necesită doar protecţie laterală şi creşterea în lumină plină de sus (Stejarului îi place să

crească “în blană însă cu capul descoperit” – Morozov, 1952), ochiurile vor fi mai mari, ajungând

la 1-1,5 H la gorun (Purcelean şi Ciumac, 1965; Ciumac, 1967; Dămăceanu, 1984) şi chiar 2H la

stejar (Constantinescu, 1973). Pentru a se da de la început lumină suficientă celor două specii se

recomandă fie ca, în ochi, arborii să se extragă integral (Ciumac, 1967; Constantinescu, 1973) ori

consistenţa să se reducă până la valori de 0,4-0,5 (0,6) (gorunete – Dămăceanu, 1984; Veselý,

1995).

Numărul ochiurilor, care nu se poate fixa cu anticipaţie ci rezultă pe teren, depinde de

mărimea acestora şi de intensitatea tăierilor aplicate în fiecare ochi. Cu cât ochiurile sunt mai mari

şi tăierea în ochi mai intensă, ca la gorun sau stejar, cu atât numărul lor poate fi mai mic. Din

contră, în arborete cu specii de umbră (fag, brad), unde ochiurile deschise şi intensitatea tăierii în

ochi sunt mici, şi numărul acestora este mai numeros (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).

Oricum, este necesar să se urmărească atent, din aproape în aproape, volumul de masă lemnoasă pus

în valoare în ochiurile care se deschid iar lucrarea să fie sistată atunci când s-a constatat că fost atins

volumul dorit, pentru a nu se depăşi posibilitatea anuală fixată prin amenajament.

În ochiuri se recomandă să fie extraşi arborii cu coroanele cele mai mari care, recoltaţi

ulterior, ar putea provoca vătămări grave seminţişului instalat. În plus, trebuie extrase integral

subetajul arborescent şi subarboretul, pentru a permite luminii să pătrundă la sol (Dămăceanu,

1984). Tot cu ocazia tăierii de deschidere a ochiurilor dar numai dacă se constată existenţa unor

arbori uscaţi, rupţi, doborâţi etc. se intervine şi în afara ochiurilor cu lucrări de igienă.

După ce s-a constatat că seminţişul s-a instalat în ochiurile deschise se trece la tăierile de

lărgire şi luminare a ochiurilor, ale căror obiective sunt clar definite prin denumirea menţionată.

- 62 -


Luminarea ochiurilor deja create, care se corelează cu ritmul de creştere şi nevoile de lumină ale

seminţişului, se face moderat şi repetat (prin mai multe tăieri) la speciile de umbră (brad sau fag),

respectiv printr-o tăiere intensă sau chiar eliminarea integrală a acoperişului la cele de lumină

(gorun, stejar) (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).

Tăierea de lărgire a ochiului se realizează fie după ce în afara acestuia s-a instalat deja

seminţiş utilizabil fie într-un an cu fructificaţie abundentă.

Principial, lărgirea ochiurilor se poate realiza prin benzi concentrice (în optimul de vegetaţie

al speciilor de valoare) sau excentrice, numai în marginea lor fertilă, unde regenerarea progresează

activ datorită condiţiilor ecologice favorabile. În mod practic, ochiurile eliptice se lărgesc spre nord

în zonele cu deficit de căldură, unde s-au deschis ochiuri orientate N-S, sau spre sud în regiunile cu

deficit de umiditate, unde au fost instalate ochiuri orientate E-V (Troup, 1928; Dengler, 1935; xxx,

1949; Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959) (fig. 25).

Fig. 25. Lărgirea concentrică (sus) şi excentrică (jos) a ochiurilor (din Vanselow, 1949)

În general, lăţimea benzii variază după natura speciei şi mersul regenerării. În general, ea nu

depăşeşte o înălţime medie de arboret (20-30 m), dar poate fi mai mică la speciile de umbră sau

când regenerarea este anevoioasă şi mai mare (2-3H) la cele de lumină sau în condiţii de regenerare

foarte favorabile (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959). Dacă însă regenerarea, cu toate că

tăierea de lărgire a ochiului s-a aplicat corect într-un an de fructificaţie, decurge anevoios, este

necesar să se execute lucrări de favorizare a instalării seminţişului sau lucrări de asigurare a

dezvoltării acestuia (extragerea seminţişului neutilizabil şi a subarboretului, receparea seminţişului

de foioase vătămat, descopleşiri, completarea zonelor neregenerate etc).

Atunci când ochiurile, precum şi porţiunea dintre ele, sunt destul de bine regenerate şi

apropiate între ele, se poate recurge la tăierea de racordare, care constă din eliminarea printr-o

singură tăiere a ultimelor exemplare rămase din vechiul arboret între ochiurile regenerate

(Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959). Ca şi la tăierile succesive, se recomandă ca această

- 63 -


lucrare să fie aplicată când seminţişul, ajuns la independenţă biologică, ocupă cel puţin 70% din

suprafaţă şi are o înălţime de 30-80 cm. În gorunetele şi stejăretele de la noi, din raţiuni legate de

necesitatea reducerii la maximum a vătămărilor produse cu ocazia tăierilor de racordare, se

recomandă ca acestea să se aplice înainte ca seminţişul să atingă 0,5 m înălţime (Purcelean şi

Ciumac, 1965; Ciumac, 1967).

Dacă însă regenerarea este îngreunată sau seminţişul instalat este puternic vătămat, tăierea

de racordare se poate executa însă este urmată imediat de completări în porţiunile neregenerate.

La aplicarea tratamentului tăierilor progresive, posibilitatea fixată pe volum poate fi

realizată din orice parte a suprafeţei periodice în rând. Pentru recoltarea acesteia, în anii cu

fructificaţie se intervine cu tăieri de deschidere şi de lărgire a ochiurilor iar în cei lipsiţi de

fructificaţie cu celelalte feluri de tăieri (preparatorii, de luminare a ochiurilor sau de racordare).

În arboretele parcurse cu acest tratament din România, perioada generală de regenerare a

fost adoptată la 20 de ani însă tratamentul s-ar putea aplica fie în varianta cu perioadă normală (15-

20 ani ca la gorun – Chiriţă şi Popescu, 1933) fie cu perioadă lungă (30 de ani ca la brad şi fag) de

regenerare (xxx, 1949; Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959). Mai importantă pentru succesul

regenerării este perioada specială de regenerare a fiecărui ochi în care a fost declanşată

regenerarea. Ţinând cont de capacitatea de rezistenţă sub masiv a speciilor importante conduse cu

tăieri în ochiuri (2-3 ani la stejar, 4-6 ani la gorun – Negulescu şi Săvulescu, 1965), se recomandă

ca perioada specială de regenerare să nu depăşească 2-4 ani la stejar, 5-7 ani la gorun, respectiv 8-

12 ani la fag şi brad (xxx, 2000).

În aplicarea tăierilor progresive, împrăştierea tăierilor pe suprafeţe mari generează mari

cheltuieli de exploatare. În plus, tăierile sunt îngreunate mult de modul împrăştiat al ochiurilor pe

suprafaţa respectivă şi de felul în care se face lărgirea acestora. De aceea, se recomandă luarea unor

măsuri pentru limitarea prejudiciilor asupra seminţişului instalat în ochiuri prin (Dengler, 1935;

Copăcean et al., 1983; Furnică şi Beldeanu, 1985; Ciubotaru, 1998; Oprea şi Sbera, 2000):

- aplicarea metodei de exploatare în multipli de sortimente, care permite ulterior deplasarea

dirijată a lemnului de la cioată şi, deci, posibilitatea ocolirii ochiurilor de seminţiş;

- doborârea arborilor în afara ochiurilor de seminţiş, spre arboretul bătrîn, pe unde să se

realizeze şi colectarea lemnului;

- crearea unei reţele de colectare (culoare de exploatare) care să poată fi folosită pe întreaga

durată de aplicare a tratamentului;

- doborârea şi colectarea lemnului în perioada de iarnă, când solul este acoperit cu zapadă. În

legătură cu perioada permisă pentru recoltarea şi colectarea lemnului, aceasta este tot anul

(tăieri de deschidere a ochiurilor în afara anului de fructificaţie), 15 IX-31III (tăieri de

- 64 -


deschidere a ochiurilor în anul de fructificaţie), respectiv între 15 IX şi 15 (30) IV la tăierile

de punere în lumină şi racordare (xxx, 2002).

Şi la aplicarea tăierilor progresive se produce vătămarea seminţişului, care a atins valori de

35-62% (când nu s-au luat măsuri speciale de protejare a acestuia), respectiv de 8-20% dacă

seminţişul a fost protejat în timpul lucrărilor de exploatare (Vlad et al., 1997).

Prin aplicarea tratamentului tăierilor în ochiuri regenerarea beneficiază de protecţia de sus

şi laterală a arboretului bătrân. Aceasta permite o proporţionare a amestecului de specii, în

condiţiile în care “tratamentul tăierilor în ochiuri este o formă excelentă pentru reconstruirea unor

arborete amestecate, deoarece oferă scutul superior şi lateral necesar chiar şi speciilor celor mai

sensibile” (Dengler, 1935). Instalarea unor regenerări amestecate este însă realizabilă numai prin

adoptarea corectă a perioadei speciale de regenerare şi a unui ritm corespunzător de revenire cu

tăierile, care să permită dezvoltarea seminţişului instalat la fiecare fructificaţie.

Prin aplicarea tăierilor în ochiuri se instalează un arboret tânăr care prezintă un profil

ondulat, din care se ridică conurile de regenerare ale fiecărui ochi, ca nişte “vârfuri cu pante line”

(Dengler, 1935 – fig. 24).

Aplicarea tratamentului. Deşi recomandat încă din secolul al XVIII-lea în Germania

(ordonanţa din Hessa şi Kassel (1761) menţionează clar “regenerarea dirijată în buchete sau grupe”

- Chiriţă şi Popescu, 1933), tratamentul tăierilor în ochiuri a fost sistematizat şi perfecţionat numai

la finele secolului următor (Gayer, 1878). Acesta este considerat părintele “silviculturii apropiate de

natură”, bazată pe regenerarea naturală a pădurii şi crearea de arborete amestecate (Schütz, 1990).

Din acest motiv, Gayer a fundamentat tăierile progresive ca un protest la aplicarea pe scară largă a

tăierilor rase, care au condus la conversiunea spre monoculturi echiene de molid a pădurilor

naturale amestecate şi neregulate (Troup, 1928).

În ţara noastră, deşi tratamentul amintit a fost propus spre aplicare încă de la finele secolului

al XIX-lea (Danilescu, 1895 – pentru favorizarea bradului, care tinde să dispară din făgete), acesta a

fost luat în considerare de Consiliul Tehnic al Pădurilor numai în 1938 (Negulescu, 1957). Rolul cel

mai important în diseminarea şi utilizarea sa l-au avut Chiriţă şi Popescu (1933), care au stabilit

modul practic de utilizare a tratamentului tăierilor progresive pentru regenerarea naturală a

gorunetelor. O contribuţie importantă la introducerea tăierilor în ochiuri în România a avut-o şi

prof. Marin Drăcea, sub conducerea căruia, începând din 1921, s-a aplicat în ocolul silvic Ţigăneşti

(actualmente Snagov) metoda de refacere a stejăretelor prin semănături în ochiuri sub masiv

(metoda lui Mortzfeld) (Rădulescu, 1928, 1935; Chiriţă şi Popescu, 1933). Deşi uzează tot de

intervenţii în ochiuri, în care însă seminţişul se instalează pe cale artificială, această metodă nu

poate fi considerată echivalentă cu tratamentul tăierilor în ochiuri ci doar o variantă a acestuia

(Negulescu, 1957).

- 65 -


După naţionalizarea pădurilor (1948), tratamentul tăierilor progresive s-a aplicat în mod

continuu, însă cu o pondere variabilă de la o etapă la alta [de la 15,2% din suprafaţa pădurilor de

codru la mijlocul anilor ’50 (Negulescu, 1957) la 45% din suprafaţa pădurilor ţării în 1998 (xxx,

1999)]. Acesta este actualmente recomandat (xxx, 2000) în marea majoritate a pădurilor de la noi

dar mai ales în cele de amestec gen molideto-făgete, molideto-brădete, brădeto-făgete, amestecuri

de răşinoase cu fag, goruneto-făgete, şleauri, cvercete pure sau amestecate. Este însă total

contraindicată aplicarea sa în pădurile pure de molid deoarece, odată cu lărgirea ochiurilor şi

izolarea arborilor seminceri, le face şi mai vulnerabile la acţiunea vântului (Troup, 1928).

3.3.3. Tratamente cu tăieri continui 3.3.3.1. Tratamentul codrului grădinărit

Principial, acesta constă în extragerea anuală de ici şi de colo a arborilor aleşi după anumite

criterii, regenerarea golurilor rămase în arboret producându-se în mod natural (Negulescu, în

Negulescu et al., 1973).

Aplicarea tratamentului. Principiul codrului grădinărit, caracterizat printr-un amestec confuz

de arbori de toate vârstele şi toate dimensiunile sau un ansamblu de mici buchete destul de puţin

uniforme, repartizate fără nici o ordine (Bagneris, 1878) (fig. 26), este perenitatea structurii

arboretului, prin care se poate asigura obţinerea unei producţii relativ constante de masă lemnoasă.

Fig. 26. Proiecţia verticală şi curba normală de distribuţie a arborilor într-un

arboret grădinărit (din Burschel şi Huss, 1997)

Pentru realizarea acestui scop, se consideră obligatorie realizarea unei anumită gradări a

arborilor pe diverse categorii de diametre (a unei curbe de echilibru), exprimată în două modalităţi:

1. Progresie geometrică descrescătoare (de Liocourt, 1898): A; A/q; A/q2; A/q3;……A/qn-1

2. Funcţie exponenţială (Meyer, 1933): y = ke-αx

A = numărul de arbori din prima categorie de diametre 1/q = raţia progresiei geometrice

- 66 -


y = numărul de arbori din categoria de diametre x e = baza logaritmului natural k şi α = parametri care depind de caracteristicile arboretelor

Această structură de echilibru grădinărit trebuie mai întâi realizată şi apoi menţinută cu

continuitate, obligaţie care se poate realiza doar cu ajutorul controlului repartiţiei numărului de

arbori pe categorii de diametre sau pe clase de grosime. În acest scop, se procedează la

inventarierea periodică (integrală, ca în Elveţia, sau în suprafeţe de probă permanente, ca în ţara

noastră) a arboretului pe categorii de diametre de 4 cm, începând de la categoria de 12 cm (România

– xxx, 2000), respectiv pe clase de diametre de 5 cm începând de la clasa de 20 cm (Elveţia, Franţa

– Borel, 1929; Favre şi Oberson, 2002).

Această inventariere repetată periodic permite evidenţierea structurii reale (distribuţiei

numărului de arbori pe categorii sau clase de diametre) a arboretului, precum şi calculul volumului

real şi al creşterii reale ale acestuia.

În ţara noastră, precum şi în alte regiuni (Elveţia, Franţa, Germania, Slovenia, Canada) unde

există interes pentru aplicarea tratamentului codrului grădinărit, deoarece pădurile nu au ajuns încă

la structuri de echilibru se recomandă aplicarea tăierilor de transformare spre grădinărit. Acestea

au scopul de a apropia structura reală a arboretului de cea de echilibru şi, în mod practic, se

consideră că, cu cât este mai mare diferenţa între cele două structuri, cu atât va fi mai lungă durata

procesului de transformare. Astfel, dacă în arboretele pluriene în curs de transformare spre

grădinărit, durata procesului amintit poate ajunge la 20-30 de ani (Dissescu et al., în Filipescu,

2001), în cele regulate este nevoie de o durată mai lungă, care poate chiar depăşi lungimea unui

ciclu de producţie de codru (Schütz, 1981, 1989; Costea, 1962, Vlad, 1975, Florescu şi Spârchez,

1975, Chavanne, 1996, toţi în Filipescu, 2001).

În general, prin aplicarea unei tăieri de codru grădinărit se urmăreşte realizarea simultană a

mai multor obiective, respectiv (Negulescu, în Negulescu et al., 1973):

- regenerarea naturală în toate punctele deschise;

- degajarea exemplarelor din porţiunile tinere, care nu mai pot suporta acoperişul arborilor din

jur;

- proporţionarea amestecului;

- obişnuirea treptată a arborilor de viitor cu starea de izolare;

- dezvoltarea normală a coroanelor la arborii valoroşi de talie mijlocie, pentru activarea creşterii

lor viitoare;

- îndepărtarea arborilor defectuoşi sau prea bătrâni, a celor atacaţi de boli şi dăunători şi care ar

constitui focare de infecţie pentru exemplarele din jur;

- 67 -


- realizarea şi menţinerea structurii grădinărite cu cel mai înalt potenţial de producţie sau

protecţie.

Din acest motiv, se consideră că tăierea grădinărită trebuie să se execute pe baza mai multor

criterii de recoltare a arborilor care, în ordinea descrescătoare a importanţei lor, sunt (Schütz,

1989):

1. De regenerare;

2. De selecţie şi educare;

3. De regularizare (normalizare) a structurii;

4. De recoltă;

5. De intervenţii forţate (sanitare).

Prin luarea în considerare a acestor criterii se poate încerca rezolvarea problemei principale

a tratamentului codrului grădinărit care este alegerea arborilor de extras (amplasarea masei

lemnoase). Din acest punct de vedere, tratamentul amintit presupune două variante şi anume

(Boppe, 1889; Drăcea, 1923-1924; Troup, 1928; Dengler, 1935; xxx, 1949):

- grădinăritul cultural tipic, când recoltarea arborilor se face an de an de pe întreaga suprafaţă a

pădurii (unităţii de producţie).

- grădinăritul cultural concentrat, când suprafaţa pădurii se împarte în mai multe cupoane, iar

recoltarea arborilor se face în fiecare an numai dintr-un singur cupon (fig. 27).

Fig. 27. Schema aplicării codrului grădinărit concentrat (din Bastien, 1999) (sus = înainte de intervenţie; jos = după intervenţie)

În cazul ambelor variante s-au propus două modalităţi distincte de aplicare (Bagneris, 1878;

Stătescu, 1886; Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959):

1. Tăieri grădinărite pe arbori consideraţi individual. Acestea se recomandă în cazul

arboretelor ±pluriene din specii de umbră (brad, fag).

- 68 -


2. Tăieri grădinărite pe mici buchete de arbori. Acestea constau în recoltarea a 3-4 până la 7-

8 arbori dintr-un singur loc şi s-au propus în cazul molidului sau al altor specii mai exigente

faţă de lumină (pin silvestru, larice).

Grădinăritul cultural tipic, datorită marii împrăştieri a tăierilor la nivelul întregii păduri, este

o variantă greoaie şi neeconomică, ceea ce o face total nerecomandabilă în practica silvică.

La grădinăritul cultural concentrat, care este varianta aplicată în toate ţările unde tratamentul

prezintă importanţă (Elveţia, Franţa, Germania, Slovenia, România), unitatea de producţie se

împarte de la început în cupoane, care grupează mai multe unităţi amenajistice. Prin alcătuirea

cupoanelor se urmăreşte ca acestea să aibă volume pe picior (fond de producţie) şi creşteri în volum

sensibil egale, astfel încât să permită recoltarea posibilităţii anuale stabilite pentru întreaga unitate

de producţie. Prin amenajament se fixează cu anticipaţie ordinea de parcurgere a cupoanelor,

precum şi defalcarea posibilitatăţii anuale pe fiecare unitate amenajistică componentă a cuponului

(Rucăreanu, 1967; Rucăreanu şi Leahu, 1982; Giurgiu, 1988).

Intervalul de timp dintre două intervenţii pe acelaşi cupon se numeşte rotaţie (R). Mărimea

rotaţiei este egală cu numărul cupoanelor, la noi adoptându-se varianta cu 10 cupoane (deci şi R =

10). În alte ţări europene, unde tradiţional se recomandau rotaţii de 5-10 ani (Bagneris, 1878; Jolyet,

1916; Borel, 1929), actualmente mărimea acesteia este stabilită astfel încât să fie posibilă recoltarea

printr-o tăiere a unui volum ideal de 60-80 m3/ha (Silvy-Leligois, 1964; Schütz, 1989). Această

cerinţă a condus la rotaţii de 8 ani în Elveţia (Zaric şi Schneider, 1992) şi 8-12 ani în Franţa (Silvy-

Leligois, 1964; Herbert, 1994), valori mai mici decât rotaţiile utilizate în Japonia (15 ani - Nigi,

1984, 1988) şi Canada (Québec – 15, chiar 20 de ani – Majcen, 1994; Majcen şi Bédard, 2000).

Dacă rotaţia este lungă, tăierile sunt mai concentrate (“crează adevărate ochiuri în arboret” – Borel,

1929), au intensităţi mai mari, care pot ajunge la 30% din volumul sau suprafaţa de bază ale

arboretului pe picior (Majcen, 1994) şi sunt favorizate speciile de lumină. Dacă însă rotaţia este

scurtă, lucrările se împrăştie pe suprafeţe mai mari, se revine mai des cu tăierile dar intensitatea lor

este mai mică (în general de 15-20%, intervalul optim fiind considerat de 16-17% – Silvy-Leligois,

1964; Chantreuil, 1965) şi sunt favorizate speciile de umbră.

Punerea în valoare a masei lemnoase include alegerea, inventarierea şi marcarea arborilor de

extras în fiecare din punctele alese, cu obligaţia de a nu se depăşi valoarea posibilităţii fixate, care

se stabileşte pe volum cu ajutorul metodei controlului (Gurnaud, 1886). Conform acesteia, valoarea

posibilităţii anuale (P) de extras din arboretele tratate în codru grădinărit depinde de creşterea

curentă în volum (Iv) şi de diferenţa (Q) dintre fondul de producţie (volumul) real (Vr, determinat în

urma inventarierilor şi prelucrărilor ulterioare de birou) şi fondul de producţie (volumul) normal

(Vn, indicat orientativ în normele tehnice - xxx, 2000, tab. 8), după formula:

- 69 -


Tab. 8. Valori orientative maxime ale fondului normal de producţie în

arborete grădinărite (xxx, 2000)

Clasa de producţie I II III IV V

Specia

Fond normal de producţie, m3/ha Molid 847 697 548 405 268 Brad 729 609 494 385 285 Fag 598 478 372 279 197

P = IV ± Q, unde:

Iv = (V2 + VT – V1)/r

V1 = volumul arboretului la începutul perioadei de r ani VT = volumul arborilor extraşi în decursul perioadei de r ani V2 = volumul arboretului la sfârşitul perioadei de r ani r = rotaţia

Din analiza formulei prezentate rezultă că, într-o pădure grădinărită apropiată de starea

normală (Q apropiată de 0), volumul care se poate recolta se apropie de creşterea curentă a acesteia.

Dacă însă valoarea lui Q este negativă sau pozitivă, posibilitatea poate fi mai mică sau mai mare

decât creşterea curentă a pădurii.

În contextul tabelului de mai sus este interesant de subliniat că volumele considerate optime

pentru pădurile noastre grădinărite sunt mult mai mari decât cele recomandate în păduri similare din

ţări cu tradiţie îndelungată în aplicarea grădinăritului (Franţa, Elveţia). În aceste ţări, valorile

volumelor optime nu depăşesc în general, indiferent de specie, valoarea de 500 m3/ha, nivelul

optimul fiind limitat la 300-350 m3/ha (Silvy-Leligois, 1964; Schütz, 1989).

Oricum, normele tehnice româneşti (xxx, 2000) recomandă ca valoarea posibilităţii de extras

în decursul unei rotaţii de 10 ani să nu depăşească 15-17% din mărimea fondului de producţie real

în arboretele pluriene şi relativ pluriene, respectiv 12-14% în cele echiene şi relativ echiene aflate în

curs de transformare spre grădinărit.

Odată posibilitatea stabilită se poate trece la alegerea arborilor de extras, operaţie care se

bazează pe compararea structurii reale cu structura optimă pentru pădurea respectivă. Ca şi la

tăierile de transformare spre grădinărit, structura reală se determină după inventarieri pe teren, în

timp ce structura optimă se calculează cu ajutorul relaţiilor lui de Liocourt sau Meyer prezentate

mai sus ori prin alegerea unor modele de pădure grădinărită cu starea optimă realizată sau în curs

de realizare (Rucăreanu şi Leahu, 1982; Florescu, 1991).

În acelaşi timp cu alegerea modelului de structură optimă, în silvicultura noastră se fixează şi

diametrul-ţel (diametru-limită) (tab. 9).

- 70 -


Tab. 9. Diametre limită (ţel) pentru arboretele de tip grădinărit (xxx, 2000)

Diametrul-limită la clasa de producţie….. (cm) Grupa funcţională

Subgrupa funcţională

Specia I II III IV V

Br-Mo 76 72 64 60 56 1 Fa 68 64 60 56 52 Br-Mo 68 64 60 56 52 2-3 Fa 64 60 56 52 48 Br-Mo 100 90 80 70 60

I

4-5 Fa 92 84 76 68 60 Br-Mo 92 84 76 68 60 II - Fa 84 76 68 60 52

Şi în privinţa mărimii diametrului-ţel se constată diferenţe importante între silvicultura de la

noi şi cea din ţări cu o practică îndelungată a grădinăritului în sensul că valorile sale sunt în aceste

ţări mult mai mici, de maximum 55-60 cm la brad (Borel, 1929; Cochet, 1971; Everard, 1985;

Schütz, 1981, 1989) şi de 45-50 (55) cm la molid şi fag (Borel, 1929; Cochet, 1971; Everard, 1985).

În plus, încă de la începutul secolului trecut (Troup, 1928) se recomandă să se renunţe la

obligativitatea folosirii diametrului-ţel pentru extragerea arborilor, acesta având doar o valoare

orientativă.

Astfel, exploatabilitatea se constată şi nu se decretează, vigoarea şi calitatea fiind criteriile

care trebuie să prezideze alegerea arborilor de recoltat (Bastien, 1999). De aceea, dacă arborele

care a atins deja diametrul-ţel încă realizează creşteri curente active, el se poate menţine în

continuare. Dacă însă aceste creşteri curente nu mai sunt susţinute, arborele se poate extrage imediat

(Filipescu, 2001).

În principiu, prin tăierile grădinărite se extrag arborii care depăşesc diametrul-ţel, precum şi

cei din categoriiile excedentare de diametre, rezultaţi după compararea structurii reale şi optime a

arboretului. În mod practic însă, datorită multiplelor obiective care se urmăresc prin aplicarea

acestor tăieri, se extrag cu prioritate arborii groşi cu diametrul egal sau mai mare decât diametrul-ţel

(notaţi cu g în fig. 27), arborii uscaţi, rupţi, doborâţi (s), cu coroane prea puternic dezvoltate, din

toate categoriile dimensionale, precum şi o parte din arborii sănătoşi din categoriile excedentare (i),

cei aparţinând unor specii (d) sau fenotipuri mai puţin valoroase (e), fără însă a se depăşi valoarea

posibilităţii fixate. Deoarece arborii care se extrag au dimensiuni extrem de variabile, la aplicarea

grădinăritului nu mai este posibilă diferenţierea produselor principale de cele secundare, ambele

rezultând în acelaşi timp cu ocazia fiecărei intervenţii.

În punctele sau ochiurile deschise cu ocazia fiecărei tăieri nu se mai intervine ulterior cu

lucrări, pentru ca regenerarea să se realizeze fără dificultăţi. În măsura posibilităţilor tehnice şi mai

ales economice, în aceste puncte se va interveni cu lucrările pe care le reclamă starea seminţişului

instalat. - 71 -


Aplicarea tratamentului codrului grădinărit ridică probleme deosebite pentru exploatare

datorită necesităţii protejării arborilor pe picior, a seminţişului şi solului. În aceste condiţii este

necesar ca tăierile care se aplică să aibă în vedere (Copăcean et al., 1983; Furnică şi Beldeanu,

1985; Ciubotaru, 1998):

- marcolarea (marcarea colorată, cu benzi orizontale de vopsea, lapte de var, materiale textile sau

plastice ) arborilor de valoare, pentru a fi protejaţi în timpul lucrărilor de recoltare-colectare;

- doborârea dirijată a arborilor şi în ordinea răşinoase-foioase, arbori subţiri-arbori groşi;

- aplicarea metodei de exploatare în trunchiuri şi catarge pentru arborii de dimensiuni mici şi a

metodei multiplilor de sortimente la cei de dimensiuni mari;

- crearea unei reţele de colectare cu caracter permanent, care uşurează mult aplicarea

tratamentului.

În pădurea grădinărită, regenerarea se produce în condiţii favorabile, folosindu-se toţi anii de

sămânţă. Cu toate acestea, sunt favorizate în mod evident speciile de umbră, aşa cum este bradul

(“În zilele noastre nu există păduri grădinărite fără brad” – Balsiger, 1914, în Köstler, 1956), în

arborete pure sau amestecate cu molidul şi fagul.

Aplicarea tratamentului. Codrul grădinărit a fost aplicat de secole în forma sa empirică, de

recoltare a arborilor pe alese, prin tăieri pe diametru (extragerea unor arbori care depăşeau un

diametru impus), mai ales în brădetele montane. Nu există mărturii literare sau legislative despre

acest mod de gospodărire până la documentul din 29 august 1730 pentru amenajarea pădurilor de

brad din Franche-Comté (Franţa), unde exploatarea “în grădinărit” se făcea din aproape în aproape

pe suprafeţe egale, unde se revenea o dată la 10 ani (Gurnaud, 1886). Fundamentarea sa ştiinţifică a

început însă numai odată cu apariţia metodei controlului, prezentată de către francezul Adolphe

Gurnaud cu ocazia Expoziţiei universale de la Paris din 1879. La scurt timp (1901), această metodă

a fost completată şi dezvoltată de către elveţianul Henry Biolley, cel care a introdus noţiunea de

grădinărit cultural, pentru a-l distinge de forma sa empirică.

Metoda controlului a fost pentru prima oară pusă în practică în 1888 de către Biolley într-o

pădure de 30 ha aparţinând Corporaţiei celor 6 comune (Favre şi Oberson, 2002), în scurt timp fiind

extinsă la scara fondului forestier din întregul canton Neuchâtel (Schütz, 1997).

La nivel european, codrul grădinărit s-a extins rapid dar pe o scară redusă în diverse ţări, fiind

actualmente aplicat pe cca 500.000 ha (brădete montane pure sau în amestec cu fagul şi, uneori, cu

molidul), din care cca 320.000 ha în Europa Centrală şi de Vest (tab. 10 şi fig. 28).

În plus, merită amintită aplicarea sa, pe o scară mult mai redusă, şi în Slovacia (3-4 mii ha),

Bulgaria (3 mii ha), Slovenia, Croaţia şi Bosnia (câteva zeci de mii ha), Grecia, Italia şi România

(Schütz, 1997).

- 72 -


Tab. 10. Aplicarea codrului grădinărit în ţări din centrul şi vestul Europei (din Schütz, 1997)

Ţara Suprafaţa pădurilor grădinărite (mii ha)

Suprafaţa pădurilor grădinărite, în % din suprafaţa pădurilor ţării

Franţa ~ 150 1,1 Germania ~ 60 < 2 Austria ~ 60 < 2 Elveţia 100 8,4 Slovenia ~ 100 12

Total 470 -

Fig. 28. Distribuţia geografică a regiunilor cu tradiţie istorică în aplicarea codrului grădinărit (din Schütz, 1997) (1- Jura franceză; 2 – Jura elveţiană (cantonul Neuchâtel); 3 – Emmental, Elveţia;

4 – Pădurea Neagră, Germania; 5 – păduri din regiunile Bregenz (Austria) şi Allgäu (Germania); 6 – păduri de fag din Thuringia (Germania); 7 – munţii Bacher şi Karavanque din Slovenia de Nord;

8 – platourile carstice dinarice din Slovenia Centrală)

În afara continentului european, tratamentul codrului grădinărit se aplică în S.U.A. (păduri

amestecate cu foioase de umbră– Tubbs et al., 1983, în Matthews, 1991), Canada (provincia

Québec, unde se utilizează din 1983 pe cca 40.000 ha/an în păduri neregulate cu specii de foioase

de umbră – Majcen, 1994, Majcen şi Bédard, 2000), Japonia (arborete cu specii de răşinoase de

umbră gen Thujopsis dolabrata – Nigi, 1984, 1988) etc.

În România, până la finele secolulului al XIX-lea, codrul grădinărit s-a aplicat în forma sa

empirică, urmărindu-se recoltarea arborilor care depăşeau un anumit diametru (30 cm), fără nici o

preocupare pentru regenerare, ceea ce a dus la eşecuri în multe cazuri.

- 73 -


Abia după apariţia H.C.M. 114/1954 codrul grădinărit s-a recomandat pe 2-3 % din suprafaţa

fondului nostru forestier, în arborete amestecate de răşinoase şi foioase din grupa I funcţională

(Dissescu et al., 1987, din Filipescu, 2001).

Actualmente, datorită multiplelor probleme pe care le presupune şi care s-au reliefat în

prezentarea tehnicii sale de aplicare, codrul grădinărit se recomandă să fie limitat numai la pădurile

montane relativ pluriene şi pluriene, care îndeplinesc prioritar funcţii de protecţie (xxx, 2000).

Acestea fac parte din formaţiile brădetelor, brădeto-făgetelor, molidişurilor, molideto-făgetelor,

amestecurilor de fag şi răşinoase sau făgetelor.

În aplicarea sa nu trebuie însă niciodată uitat că tratamentul codrului grădinărit este unul fin,

intensiv (Drăcea, 1923-1924), care reclamă multă muncă şi artă (Dengler, 1935), ceea ce îl face o

formă forestieră rară, ca să nu zicem marginală (Schütz, 1997). 3.3.4. Tratamente cu tăieri combinate 3.3.4.1. Tratamentul tăierilor cvasigrădinărite (jardinatorii)

Acest tratament presupune tot intervenţii în ochiuri, dar cu o perioadă generală de regenerare

mai lungă decât la tăierile progresive, ceea ce a făcut să fie considerat în trecut drept “tăieri

progresive cu perioadă de regenerare lungă” (Drăcea, 1923-1924).

Tehnica tratamentului. În mod practic, aplicarea tăierilor cvasigrădinărite începe cu stabilirea

lungimii perioadei generale de regenerare, cuprinsă în general între 40 de ani (specii de lumină gen

stejar şi gorun) şi 60 de ani (brad) (Drăcea, 1923-1924; Troup, 1928; xxx, 1949). Această operaţie

este urmată de alegerea vârstei exploatabilităţii arboretelor de parcurs cu tăieri cvasigrădinărite (în

general de 120, chiar150 de ani) şi începerea tăierilor la o vârstă aproximativ egală cu vârsta

exploatabilităţii minus o treime din durata perioadei generale de regenerare adoptate (cca 80 de ani

– xxx, 2000).

La primele intervenţii în arboretul exploatabil, inclus în suprafaţa periodică în rând, se

intervine împrăştiat şi neuniform pe suprafaţa acestuia, în primul rând în porţiunile unde există

seminţiş utilizabil instalat precum şi în alte puncte unde, într-un an de fructificaţie, se încearcă

instalarea seminţişului speciilor de valoare economică şi silviculturală.

Intervenţiile se realizează în ochiuri a căror mărime variază în general între 0,5-1,0 H (H –

înălţimea medie a arboretului) la fag şi brad şi 1-1,5H la cvercinee (Vlad et al., 1997). În porţiunile

de arboret unde seminţişul preexistent utilizabil a ajuns la independenţă biologică se poate trece

deja la recoltarea integrală, printr-o tăiere rasă, a arboretului bătrân (xxx, 1949), în timp ce acolo

unde se urmăreşte instalarea seminţişului consistenţa se răreşte până la 0,4 (stejar), 0,5 (gorun,

molid), 0,6 (fag) sau chiar 0,7 (brad) (Vlad et al., 1997).

- 74 -


Asupra fiecărui ochi, în funcţie de periodicitatea fructificaţiei, precum şi de creşterea şi

dezvoltarea seminţişului instalat, se intervine de 1-3 ori, mai puţine intervenţii fiind necesare la

speciile de lumină gen cvercinee şi mai multe la cele de umbră gen fag şi brad.

Pe ansamblul arboretului parcurs cu tăieri jardinatorii se revine cu intervenţiile specifice (de

deschidere, lărgire-luminare sau de racordare a ochiurilor), datorită împrăştierii mari a ochiurilor, de

4-8 (10) sau chiar de mai multe ori, în funcţie de temperamentul speciilor de regenerat (intervenţii

mai puţine la cele de lumină) şi de lungimea perioadei generale de regenerare (Kenk, 1995; xxx,

2000).

Schema generală a aplicare a tăierilor cvasigrădinărite pe o porţiune a unui arboret exploatabil

este prezentată în fig. 29.

Fig. 29. Schema de aplicare a tăierilor cvasigrădinărite (din Vanselow, 1949) [(de la a la f – aplicarea tăierilor de deschidere, lărgire-luminare şi racordare a ochiurilor,

pornind de la seminţişul preexistent instalat (ochiurile 1, 2, 3 şi 4) şi de la ochiurile deschise într-un an de fructificaţie (6-12)]

- 75 -


Datorită împrăştierii ochiurilor, precum şi perioadei de regenerare lungi, arboretul care rezultă

la finalul tăierilor cvasigrădinărite nu mai este unul de codru regulat ci relativ plurien şi prezintă un

profil frânt (dantelat) sau sinuos. Cu timpul, această neregularitate dimensională (mai ales a

înălţimilor) se atenuează (Drăcea, 1923-1924; Troup, 1928; xxx, 1949).

Pe parcursul aplicării tratamentului amintit, datorită variaţiei vârstei şi dimensiunilor, în

acelaşi an se poate interveni în diferite puncte ale arboretului exploatabil angajat în regenerare cu

tăieri de recoltare a arborilor în ochiuri (tăieri principale), precum şi cu degajări-depresaje, curăţiri

sau rărituri (lucrări de îngrijire şi conducere).

Este evident, din prezentarea tratamentului, că acesta se aseamănă cu cel al tăierilor

progresive prin:

• amplasarea tăierilor numai în arborete exploatabile incluse în suprafaţa periodică în rând;

• punerea în valoare a masei lemnoase sub formă de ochiuri, cărora li se aplică tăieri de

deschidere, de lărgire-luminare şi de racordare;

În acelaşi timp, tăierile cvasigrădinărite prezintă unele asemănări şi cu tratamentul codrului

grădinărit, respectiv:

• lungimea mare, de până la 60 de ani, a perioadei generale de regenerare;

• împrăştierea tăierilor pe întreaga suprafaţă a arboretului exploatabil;

• neregularitatea arboretelor rezultate, care sunt relativ pluriene, cu închidere pe verticală şi profil

dantelat;

• executarea concomitentă, pe suprafaţa arboretului exploatabil, a tăierilor principale şi

operaţiunilor culturale.

Aplicarea tratamentului. Ca şi tăierile progresive, cele cvasigrădinărite au fost sistematizate în

Germania de către prof. Karl Gayer (1880). Acesta a recomandat abandonarea tăierilor rase şi

monoculturilor omogene de răşinoase şi revenirea la arborete neregulate şi amestecate prin

intermediul tăierilor în ochiuri, lărgite şi racordate după regenerarea naturală sau artificială a

suprafeţelor respective (Drăcea, 1923-1924; Silvy-Leligois, 1964).

Actualmente sunt cunoscute două variante ale tăierilor cvasigrădinărite, cea germană (Baden

Femelschlag, datorată lui Gayer) şi cea elveţiană (Swiss Femelschlag, dezvoltată de profesorii

Schädelin şi Leibundgut de la Şcoala Politehnică din Zürich) (Troup, 1928). În Europa, tratamentul

se aplică pe scară largă în Elveţia (în întreaga ţară, cu excepţia cantonului Neuchâtel şi a regiunii

Emmental, unde sunt înlocuite de tăieri grădinărite – Everard, 1985), în Germania (landul Baden-

Würtemberg, în Pădurea Neagră, pe cca 20% din suprafaţa pădurilor – Boppe, 1889; Troup, 1928;

Everard, 1985) şi în Austria. În toate aceste ţări, tăierile cvasigrădinărite sunt limitate la pădurile

montane amestecate de brad, fag şi molid.

- 76 -


În ţara noastră, s-a considerat că tratamentul se pretează mai ales speciilor cu temperament

delicat şi destul de rezistente la vânt gen brad, fag şi molid (Drăcea, 1923-1924). Pe lângă aceste

specii, s-a recomandat aplicarea sa şi la unele de lumină gen gorun şi chiar stejar pedunculat, unde

se pot deschide ochiuri mai mari şi adopta perioade de regenerare mai scurte (Drăcea, 1923-1924;

Stinghe şi Sburlan, 1941; Vlad et al., 1997).

Cu toate acestea dar pe bună dreptate, tăierile cvasigrădinărite se recomandă, în mod oficial,

numai în păduri constituite din brad sau fag, precum şi în amestecuri de răşinoase şi fag. În mod

excepţional, ar putea fi aplicate în amestecuri de cvercinee cu alte specii (xxx, 2000). O astfel de

recomandare trebuie însă corelată cu temerile justificate ale prof. E.G. Negulescu (1957) care,

constatând marile sale probleme de aplicare (tratament pretenţios, greu de condus, care necesită

continuitate susţinută în lucrări, un personal numeros şi bine pregătit, precum şi o reţea deasă de

drumuri), consideră că aplicarea sa în viitor nu este recomandabilă.

3.4. Tratamente din regimul crângului 3.4.1. Tratamente cu tăieri de jos 3.4.1.1. Tratamentul crângului simplu

Acesta constă în aceea că an de an se taie ras o anumită suprafaţa dintr-o pădure tânără,

capabilă să se regenereze pe cale vegetativă (Negulescu, în Negulescu et al., 1973).

Crângul simplu urmăreşte scopuri culturale, care constau în asigurarea regenerării pe cale

vegetativă a arboretului exploatat, precum şi economice, respectiv obţinerea de venituri la intervale

cât mai scurte şi deci producerea lemnului de dimensiuni mici şi mijlocii.

Tehnica tratamentului. În aplicarea sa, crângul simplu trebuie să rezolve o serie de probleme

referitoare la (1) fixarea ciclului de producţie, (2) organizarea procesului de producţie la nivel de

U.P. sau S.U.P., (3) stabilirea procesului tehnologic de exploatare, (4) conducerea regenerării şi

îngrijirea arboretelor.

(1) Ciclul de producţie al pădurilor de crâng se stabileşte în funcţie de natura speciei, ţelul de

producţie şi condiţiile staţionale. Deoarece, în marea lor majoritate, speciile de foioase lăstăresc

viguros până la vârste de maximum 40 de ani, ciclul de producţie nu trebuie să depăşească această

valoare (“A adopta în crânguri revoluţii mai mari de 40 de ani înseamnă sau a conduce pădurea la o

pieire sigură sau a da loc la o schimbare radicală de esenţă (specie – n.n.)” - Drăcea, 1923-1924). În

mod obişnuit, ciclul de producţie utilizat este de maximum 15-25 de ani iar singurele specii la care

mărimea acestuia se apropie de vârsta maximă a capacităţii de lăstărire în pădurile europene sunt

cvercineele (stejarul, gorunul – 30 (35) de ani) şi castanul comestibil (maximum 30 de ani)

(Boudru, 1989; Hibberd (ed.), 1991; Evans, în Buckley (ed.), 1992; Bastien, 1999). Chiar dacă se

regăseşte uneori în lucrări mai vechi (Schwappach et al., 1914; Drăcea, 1942; Köstler, 1956),

recomandarea de a prelungi ciclul de producţie în cazul aninişurilor până la 40-60 de ani trebuie

- 77 -


- 78 -

Astfel, (1) de multă vreme (Hartig, 1805; Bagneris, 1878; Broilliard, 1881; Schlich, 1910) se

consideră că sezonul optim pentru executarea tăierii este la finele iernii şi începutul primăverii, cu

privită cu multe rezervă, aceste specii fiind conduse în mod obişnuit în crânguri numai până la

vârste de 10-20 (25) de ani (Boppe, 1889; Boudru, 1989; Evans, în Buckley (ed.), 1992).

Mărimea ciclului de producţie este influenţată şi de ţelul de producţie (sortimentul-ţel).

Astfel, crângul de salcie (răchităriile), unde se produc nuiele pentru împletituri, are un ciclu de 1 (2)

ani, în timp ce acelaşi crâng dar pentru lemn de foc se poate conduce până la 10-15 ani. În Europa,

crângurile de castan comestibil pentru producerea parilor (de gard, de vie, hamei), a lemnului de foc

sau pentru celuloză se exploatează la 10-15 ani (Hibberd (ed.), 1991; Matthews, 1991), vârste care

se prelungesc până la 30 de ani când se urmăreşte producerea doagelor pentru butoaie sau a frizelor

pentru parchete (Boppe, 1889; Bastien, 1999).

Condiţiile staţionale influenţează, de asemenea, mărimea ciclului de producţie. Cu cât

condiţiile staţionale sunt mai favorabile, cu atât viteza de creştere a arborilor este mai rapidă,

aceleaşi sortimente dimensionale se pot obţine mai devreme iar ciclul poate fi mai scurt. Cu toate

acestea, valoarea ciclului de producţie este întotdeauna mai mare în crângurile instalate pe staţiuni

de bonitate superioară faţă de cele de pe staţiuni cu potenţial productiv mai scăzut. Astfel, ciclul

recomandat în România în salcâmetele din clase superioare de producţie (I şi a II-a) este de 30-35

de ani şi scade la 20-25 de ani în cele din clasele a IV-a şi a V-a de producţie (xxx, 2000).

În privinţa (2) organizării procesului de producţie în ansamblul fiecărei U.P. (sau S.U.P.)

tratată în crâng simplu, aceasta se realizează folosind metoda parchetaţiei, recomandată deja prin

ordonanţa regală franceză din 1545 (Huffel, 1907). În varianta clasică (aşa-numita parchetaţie în

suprafaţă), pentru stabilirea mărimii suprafeţei (parchetului) de parcurs anual (San), care ar trebui să

fie constantă de la an la an, se împarte suprafaţa (S) unităţii (subunităţii) de producţie de crâng

simplu la ciclul de producţie adoptat (r) (San = S/r) (Lorentz şi Parade, 1867; Broilliard, 1881). În

acest mod, se poate realiza continuitatea în suprafaţă dar nu şi în volum a lucrărilor, ceea ce a impus

în decursul timpului trecerea la metoda parchetaţiei în suprafaţă cu control pe volum, prin care se

preconizează extragerea anuală a unor volume aproximativ egale de pe parchete cu suprafeţe egale

sau, cel mai adesea, neeegale. Actualmente, în ţara noastră, mărimea parchetului de crâng simplu nu

trebuie să depăşească 3 ha în toate formaţiile forestiere unde este permisă aplicarea sa (salcâmete,

zăvoaie de plopi şi salcie, aninişuri) (xxx, 2000).

Exploatarea parchetelor anuale urmăreşte tăierea rasă, de jos, a arborilor existenţi şi

colectarea întregului material lemnos. Deoarece arborii au dimensiuni mici şi mijlocii, nu există

probleme deosebite în privinţa recoltării şi colectării acestora, însă principalele aspecte care trebuie

rezolvate prin aplicarea crângului simplu ţin de (a) sezonul tăierii, precum şi de (b) modul de

executare a tăierii.


câteva săptămâni înainte de intrarea în vegetaţie. Recoltarea şi colectarea lemnului în crângul

simplu trebuie încheiate înainte de apariţia lăstarilor tineri deoarece aceştia sunt foarte fragili şi, în

caz contrar, ar suferi pagube importante în timpul lucrărilor de exploatare şi transport (Cotta, 1841;

Lorentz şi Parade, 1967; Popovici, 1922-1923). Dacă s-ar interveni mai devreme, în timpul iernii,

gerurile puternice pot provoca desprinderea scoarţei de lemn sau îmbibarea cu apă a cioatei şi

apariţia putregaiului, care i-ar reduce semnificativ puterea de lăstărire şi calitatea lăstarilor produşi.

Dacă s-ar interveni după intrarea în vegetaţie sau chiar în timpul verii, capacitatea de lăstărire a

cioatei scade iar lăstarii formaţi nu vor avea timp suficient pentru lignificare şi pot fi surprinşi de

îngheţurile timpurii (Hartig, 1805; Troup, 1928). Excepţiile de la sezonul optim precizat se întâlnesc

în crângurile de anin, zăvoaiele de plop şi salcie din staţiuni cu soluri mlăştinoase sau inundabile,

unde se recomandă practicarea tăierilor în timpul iernii, când solul este îngheţat (Schwappach,

1904; Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).

Până în primele decenii ale secolului al XX-lea, o excepţie de la perioada optimă era

constituită din crângurile de stejari pentru tananţi. Acestea se exploatau numai după intrarea în

vegetaţie (în perioada de sevă, în mai-iunie), când separarea scoarţei de lemn se făcea uşor iar

conţinutul de tananţi era mai ridicat decât în perioada repaosului vegetativ (Hartig, 1805; Lorentz şi

Parade, 1867; Schwappach, 1904; Drăcea, 1923-1923). În ultimele decenii, datorită rentabilităţii

sale reduse, importului de tananţi din alte zone (lemn de Quebracho din Argentina – Dengler, 1935;

Köstler, 1956) sau obţinerii tananţilor pe cale chimică, s-a renunţat la folosirea acestui gen de crâng.

Actualmente, în ţara noastră, perioada permisă pentru recoltarea şi colectarea lemnului în

crângurile simple este cuprinsă între 15 IX şi 31 III (xxx, 2002).

Referitor la (2) modul de executare a tăierii arborilor, se cere a aceasta să fie netedă, fără

zdrelirea, crăparea sau ruperea scoarţei pe cioată şi cât mai de jos, pentru a “forţa lăstarii

(proventivi) să apară la nivelul solului şi a obţine veritabili lăstari de cioată “ (Boppe, 1889). În

acest context, este de remarcat că principala recomandare, de tăiere la nivelul solului (ras cu solul),

este amintită încă din secolul al XVI-lea (Ordonanţa lui Francisc I din 1516) (Mormiche, 1991). Pe

lângă acest mod de tăiere se recomandă şi lăsarea unei cioate de 3-5 cm (la speciile care lăstăresc

mai bine pe marginea tăieturii, în zona de calus, ca la salcie, salcâm, carpen, ulmi, tei, plopi) sau de

5-10 cm la cele care formează lăstari sub tăietură, pe părţile laterale ale cioatei (anin negru şi alb,

frasin, cvercinee, castan bun) (Dengler, 1935; Köstler, 1956).

În plus, pentru a se preveni stagnarea apei pe cioată şi pătrunderea putregaiului, care se poate

propaga apoi la baza lăstarilor formaţi, se recomandă tăierea înclinată într-o apă (arbori subţiri) sau,

la arborii mai groşi, în două ape şi având formă convexă (aşa-numita tăiere în taluz) (Hartig, 1805;

Cotta, 1841; Bagneris, 1878; Boppe, 1889; Schlich, 1910) (fig. 30).

- 79 -


Fig. 30. Diferite moduri de executare a tăierii arborilor la crângul simplu cu tăiere de jos (din Drăcea, 1923-1924) (a-c = corect; d-f = incorect)

În cazul salcâmetelor, al pădurilor de stejar verde (Quercus ilex) din bazinul Mediteranei

(Troup, 1928), precum şi al unor specii neforestiere dar cu lemn de rădăcină valoros gen nuc

comun, se recomandă aplicarea aşa-numitelor tăieri în căzănire. În acest scop, după doborârea

arborelui, se sapă un şanţ circular sau oval la câteva zeci de centimetri de baza acestuia, apoi se

dezvelesc şi se taie rădăcinile, extrăgând şi cioata din pământ. Gropile rămase, care au forma unui

cazan (de unde şi denumirea de căzănire) se astupă cu pământ iar terenul se mobilizează pe întreaga

suprafaţa cu grapa sau plugul pentru rănirea rădăcinilor superficiale, prin care se înlesneşte

producerea drajonilor. Aceştia cresc foarte repede şi, la salcâm, pot realiza starea de masiv la numai

un an de la aplicarea tăierii în căzănire (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).

După aplicarea repetată a tăierilor de crâng, cioatele îmbătrânesc şi capacitatea lor de lăstărire

se reduce constant, ceea ce face ca dimensiunile (diametrele, înălţimile, volumele individuale) să se

reducă treptat. Aceasta face ca înlocuirea prin plantare de puieţi a cioatelor degradate să devină

obligatorie după trecerea a 2-3 generaţii de crâng în pădurile temperate (Lorentz şi Parade, 1867;

Troup, 1928; xxx, 1949) şi 3-4 generaţii în crângurile din regiunile tropicale (Evans, 1992).

Istoricul şi aplicarea crîngului simplu. Primele urme de aplicare a crângului simplu datează

din perioada neolitică (4.000 î.e.n.), în Marea Britanie (Crowther şi Evans, 1984). Mai târziu, acesta

a fost preferat de către romani, care îl utilizau în arboretele de castan bun pentru araci de vie (ciclu

de 8 ani), precum şi la cvercinee (ciclu de 11 ani) (Pliniu cel Bătrân, Historia naturalis, din Huffel,

1907). Pe întreaga durată a Evului Mediu crângul simplu s-a folosit pe scară largă în Franţa, Anglia

şi Germania, lungimea ciclului de producţie fiind însă de doar 10 ani în Franţa şi de 7-12 ani în

Germania (Huffel, 1907). Odată însă cu folosirea pe scară largă a cărbunelui în industrie şi

consumul casnic (mijlocul secolului al XIX-lea) a început şi declinul crângurilor europene, care s-a

accentuat după cel de-al doilea război mondial (Crowther şi Evans, 1984; Matthews, 1991). Cu

toate acestea, crângul simplu se mai aplică pe o scară largă în ţări sud- şi central-europene (mai ales

Franţa, Italia, la care se adaugă Grecia, Jugoslavia, Albania, Bulgaria, Ungaria etc), unde foioasele

sunt dominante iar pădurile particulare ocupă suprafeţe importante (Kuusela, 1994). Principalele

- 80 -


specii tratate în crâng pe continentul nostru sunt cvercineele (mai ales stejarul şi gorunul), castanul

bun, răchitele pentru împletituri, aninii. Pe glob însă, cea mai mare suprafaţă de crânguri o ocupă

arboretele de Eucalyptus sp. (cca 4 milioane ha), cu un ciclu de 7-10 ani (Matthews, 1991).

În ţara noastră, pădurile statului din regiunile de câmpie ale Transilvaniei, Banatului, Crişanei

şi Maramureşului s-au tratat în crâng simplu cu un ciclu de 25-30 de ani. În schimb, în vechiul

regat, crângul simplu aplicat în salcâmete avea un ciclu de numai 15-20 de ani faţă de 10, 20 sau 30

de ani în cvercetele de deal şi câmpie (Antonescu, 1910).

Aşa cum s-a menţionat, suprafaţa crângurilor simple a reprezentat, la naţionalizare (1948),

30% din fondul forestier al României. Odată însă cu conversiunea lor spre codru, acestea şi-au

redus continuu întinderea astfel încât actualmente se mai aplică pe doar 5% din pădurile noastre,

fiind recomandate în zăvoaie de plopi indigeni şi salcie, răchitării, salcâmete, aninişuri (xxx, 2000).

3.4.2. Tratamente cu tăieri de sus 3.4.2.1. Tratamentul crângului cu tăieri în scaun

Atunci când tulpina unui arbore foios se taie la o anumită înălţime, pe marginea tăieturii sau

sub aceasta se formează numeroşi lăstari numiţi sulinari. Dacă aceştia se exploatează sistematic

după cicluri scurte, tulpina se îngroaşă la capăt, acolo unde sulinarii sunt recoltaţi repetat, şi capătă

o formă caracteristică numită scaun (Boppe, 1889; Drăcea, 1942; xxx, 1949) (fig. 31).

Fig. 31. Tăiere în scaun (din Jolyet, 1916)

Cu timpul, scaunul îmbătrâneşte şi se deteriorează iar capacitatea sa de lăstărire, ca şi

vigoarea de creştere a lăstarilor, scad. De aceea, după 2-3 generaţii de recoltare a sulinarilor,

scaunele îmbătrânite se înlocuiesc cu elemente tinere provenite din plantaţii de puieţi sau butaşi

denumite sade, care vor fi apoi tratate din nou în scaun (Negulescu, 1957; xxx, 2000).

Tăierile în scaun se aplică arborilor de alei, de pe marginea străzilor, drumurilor sau

proprietăţilor, exemplarelor de dud care produc frunză necesară hrănirii viermilor de mătase.

- 81 -


În spaţiul forestier acestea se recomandă în zonele cu tradiţie pastorală (Franţa, Italia, Spania,

Portugalia – Bastien, 1999) sau în sistemele agroforestiere din regiunile tropicale, unde au rolul de a

produce frunzare pentru animale sau lemn de foc (Evans, 1992). În aceste situaţii, tăietura se

realizează la o înălţime de 2,5-3 m, aleasă astfel încât să permită accesul animalelor dar să fie mai

sus de nivelul la care acestea (mai ales vite şi capre) pot păşuna (Drăcea, 1942; Matthews, 1991;

Evans, 1992).

În ţara noastră, cea mai importantă utilizare a crângului simplu cu tăieri în scaun este, în mod

excepţional (xxx, 2000), în zăvoaiele de salcie din Lunca şi Delta Dunării, unde înălţimea scaunului

se alege deasupra nivelului celor mai mari ape de inundaţie dintr-o lungă serie de ani (Antonescu,

1922-1923; Drăcea, 1923-1924, 1942; xxx, 1949). În acest fel, suprafaţa tăieturii este protejată

împotriva pătrunderii apei iar scaunul va fi capabil să producă noi sulinari viabili după retragerea

inundaţiilor.

În zăvoaie, suprafaţa de tăiat anual are forma unor parchete sau benzi, amplasate

perpendicular pe firul apei. Mărimea parchetelor este de maximum 10 ha, iar alăturarea lor se poate

face anual (xxx, 2000).

Parchetele de crâng cu tăieri în scaun se exploatează într-un mod similar celor de crâng

(tăietură netedă, uşor înclinată, fără a vătăma scoarţa, etc.), în perioada de iarnă (15 IX-31 III - xxx,

2002). Recoltarea sulinarilor se face cu toporul sau fierăstrăul mecanic de pe capra de susţinere a

muncitorului în timpul lucrului (Copăcean et al., 1983).

În zăvoaiele de salcie de la noi, ciclul de producţie aplicat a fost, în decursul timpului, de

până la 10 (15) ani (Popovici, 1920, 1922-1923; Drăcea, 1923-1924, 1942). Actualmente, când se

urmăreşte producerea lemnului pentru cherestea şi celuloză, se recomandă ca mărimea ciclului de

producţie în aceste zăvoaie să atingă 15-30 de ani (păduri de producţie) şi 20-35 ani (păduri de

protecţie) (xxx, 2000).

3.5. Tratamente din regimul crângului compus 3.5.1. Tratamentul crângului compus

După cum s-a amintit, în cadrul arboretelor de crâng compus regenerarea sau reîntinerirea

arboretelor se obţin atât din sămânţă cât şi din lăstari sau drajoni (Drăcea, 1942). Într-un astfel de

arboret se diferenţiază un etaj inferior (subetaj) de crâng (provenit din lăstari), cu înălţime mică şi

care produce lemn mic şi mijlociu, căruia i se suprapune, având însă o consistenţă mult mai rară, un

etaj superior, din arbori mari numiţi rezerve, care s-a instalat din sămânţă şi din lăstari (Cotta, 1841;

Lorentz şi Parade, 1967; Danilescu, 1893; Dengler, 1935). Între cele două etaje există o solidaritate

complexă, deoarece compoziţia etajului de crâng o impune pe cea a rezervei care se recrutează din

sânul său, în timp ce consistenţa rezervei o influenţează pe cea a crângului (Boppe, 1889).

- 82 -


Tehnica tratamentului. Pentru obţinerea unei păduri de crâng compus se porneşte de la o

pădure regenerată din sămînţă sau din lăstari, procedându-se astfel (Dengler, 1935; Drăcea, 1942):

• la atingerea vârstei exploatabilităţii adoptate pentru generaţia de crâng (20-25 de ani), din

aceasta se păstrează un număr oarecare de rezerve din speciile dorite, frumoase şi cu creşteri

susţinute.

• după trecerea celui de-al doilea ciclu de crâng de 20-25 de ani, timp în care cioatele rămase

după exploatarea crângului au produs o nouă generaţie de lăstari care se vor extrage în

majoritate cu acest prilej, marea majoritate a rezervelor cu vârsta de 40-50 de ani se păstrează.

Dintre rezerve se extrag cele deteriorate sau lâncede şi se păstrează încă o generaţie de rezerve

din lăstarii cu vârsta de 20-25 de ani.

• după trecerea celui de-al treilea ciclu de crâng cu aceeaşi lungime (20-25 ani), din primele două

serii de rezerve, cu vârsta de 40-50 şi 60-75 de ani, se extrag cele uscate sau lâncede. În acelaşi

timp, se recoltează în mare parte lăstarii de 20-25 de ani, lăsându-se din rândul lor o nouă serie

de rezerve ş.a.m.d.

Prin repetarea acestui mod de intervenţie la fiecare 20-25 de ani, la finele sau începutul

ciclului de crâng (n) se deosebesc într-un arboret rezerve de diferite categorii, ale căror vârste sunt

un multiplu al ciclului de crâng ales (n, 2n, 3n, 4n, etc), precum şi etajul de crâng echien ajuns la

vârsta exploatabilităţii sau cioatele gata să lăstărească (Drăcea, 1942) (fig. 32).

Fig. 32. Arboret de crâng compus cu vârsta exploatabilităţii etajului de crâng de 25 ani şi a rezervelor de 100 ani (din Troup, 1928); a = înainte de tăierea de crâng; b = după intervenţie

Atunci când rezervele se păstrează numai un singur ciclu de crâng, exploatându-se la 2n ani,

se defineşte crângul cu rezerve (crâng compus de ordinul I), în timp ce crângul compus propriu-zis

include la orice exploatare de crâng rezerve de vârste multiple (n, 2n, 3n, 4n etc.) (Drăcea, 1923-

1924; Stinghe şi Sburlan, 1941).

- 83 -


La atingerea vârstei exploatabilităţii stabilite pentru arborii de rezervă (maximum 100 de ani),

aceştia se recoltează integral.

Numărul de rezerve de vârste diferite care se recomandă să existe la ha în acest moment într-

un crâng compus cu echilibru între rezerve şi etajul de crâng (crâng compus normal) este de cca

100 exemplare, cu un volum de 100-200 m3/ha şi a căror proiecţie a coroanelor trebuie să ocupe

înainte de tăiere 1/3-1/2 din suprafaţa arboretului (Troup, 1928; Dengler, 1935). Dacă numărul

rezervelor este mai mare de 100 iar volumul acestora depăşeşte 200 m3/ha (crâng compus cu

rezerve numeroase, crâng compus cu aspect de codru), rolul etajului de crâng este din ce în ce mai

redus şi acesta ocupă o suprafaţă tot mai restrânsă, pădurea de crâng compus apropiindu-se de cea

de codru (Dengler, 1935; Negulescu, 1957).

Între exemplarele care compun rezervele se recomandă cele provenite din specii de lumină

cu lemn valoros, viguroase, cu tulpini frumoase, cu coroana rară (pentru a oferi lumina suficientă

etajului de crâng) şi repartizate cât mai uniform. Cele mai recomandate specii de rezervă sunt

cvercineele (gorunul şi stejarul), frasinul, paltinii, ulmii, cireşul, sorbii. Nu se recomandă folosirea

fagului ca arbore de rezervă, mai ales datorită riscului de a suferi de arsura scoarţei când este izolat

brusc precum şi umbririi puternice pe care o realizează coroana sa deasă, care stânjeneşte creşterea

etajului de crâng (Boppe, 1889; Schwappach, 1904; Troup, 1928).

Pentru etajul de crâng se preferă speciile care, pe lângă faptul că lăstăresc viguros şi timp

îndelungat din cioată, produc lemn de foc de calitate bună şi pot suporta o anumită umbrire a

masivului rezervelor. Astfel, speciile cele mai recomandate pentru crîng sunt carpenul, jugastrul,

teiul, frasinul, castanul bun, paltinii de câmp şi de munte, alunul (Schwappach, 1904; Schwappach

et al., 1914; Jolyet, 1916; Drăcea, 1923-1924).

Lucrările care se execută în crîngurile compuse sunt diferenţiate după etajul arboretului.

Astfel, în etajul de crâng se intervine, de-a lungul celor 20-25 de ani de existenţă şi numai dacă se

consideră necesar, cu curăţiri şi cel mult o răritură. În etajul de codru se intervine numai cu lucrări

de emondaj, prin care se îndepărtează lujerii lacomi formaţi mai ales la baza trunchiurilor de

cvercinee puse brusc în lumină după extragerea etajului protector de crâng (Lorentz şi Parade, 1867;

Bagneris, 1878; Broilliard, 1881; Danilescu, 1893; Popovici, 1922-1923; Drăcea, 1942).

Istoricul şi aplicarea crângului compus. Se consideră că, încă din neolitic, în arborete de

crâng simplu din Marea Britanie au fost lăsate ocazional rezerve pentru a creşte câteva cicluri de

crâng şi a asigura nevoile ocazionale pentru lemnul de construcţii (Rackham, 1990, în Rietbergen,

2001).

Acest tratament a căpătat o mare importanţă în Evul Mediu (Germania, Franţa, Marea

Britanie), perioadă în care toate ordonanţele forestiere începând din secolul al XV-lea dar mai ales

- 84 -


cea a lui Colbert din Franţa (1669) au cuprins instrucţiuni privind numărul şi vârsta de tăiere a

rezervelor (Dengler, 1935; Lafouge, 1964).

Importanţa sa în Europa a început să se reducă mai ales în secolul al XIX-lea, când au apărut

şi primele preocupări pentru conversiunea crângului compus la codru, deoarece acesta are un viciu

esenţial, acela de a reuni două elemente diametral opuse (Lorentz, 1827, în Matthews, 1991;

Bastien, 1999). Cu toate acestea, crângul compus se aplică încă pe suprafeţe mari, de sute de mii

sau milioane de ha, mai ales în ţări din sudul şi centrul Europei (Franţa - 3,7 milioane ha; Italia,

Spania, Grecia) (Kuusela, 1994; Vlad et al., 1997; Bastien, 1999).

În România, aplicarea crângului compus a început odată cu apariţia în Moldova a “Pravilei

pentru cruţarea pădurilor de pe moşiile mânăstireşti şi altele” (1843), în care existau şi prevederi

referitoare la exploatarea şi numărul rezervelor (56 ex/ha) (Danilescu, 1893). După unirea din 1859,

sistemul din Moldova s-a generalizat la aproape toate pădurile statului, numărul de rezerve fixându-

se la maximum 80/ha iar vârsta exploatabilităţii etajului de crâng la 30-40 de ani (Danilescu, 1893).

Din nefericire, crângul compus a fost recomandat şi la pădurile de răşinoase mai ales din

Muntenia, aceasta fiind una din numeroasele greşeli în aplicarea sa, între care cele cu efectele cele

mai nefavorabile sunt (Antonescu, 1910; Negulescu, 1957; Vlad et al., 1997):

- s-a pornit în conversiunea spre crâng compus de la arborete prea bătrîne, cu vârsta până la 50-60

de ani;

- s-au adoptat cicluri de crâng prea lungi, care ajungeau la 40 de ani;

- s-au lăsat ca rezerve exemplare din specii necorespunzătoare (carpen, fag);

- rezervele nu s-au pregătit pentru trecerea la crâng compus, ceea ce a făcut să se acopere de crăci

lacome pe toată lungimea trunchiului, situaţie care a condus la uscarea vârfului şi apoi a

arborelui întreg.

Aşa cum constata pe bună dreptate Negulescu (1957), “Slabele rezultate înregistrate la noi în

trecut nu se datoresc numai doctrinei tratamentului; la aceasta au contribuit într-o mare măsură

tocmai necunoaşterea bazei lui teoretice, modul greşit de aplicare şi lipsa de consecvenţă şi

continuitate”.

Tratamentul crângului compus, foarte pretenţios şi complex în aplicare, nu s-a mai aplicat la

noi după 1948, când toate pădurile României au început să fie convertite la codru. Deşi, în mod

justificat, nu ar trebui acceptată conversiunea inversă de la păduri de codru spre cele de crâng

compus, este de bănuit că, în condiţiile retrocedării şi proprietăţii private sau de grup asupra

pădurilor, aplicarea sa să fie reluată.

- 85 -


3.6. Lucrările speciale de conservare În arboretele din ţara noastră cărora li s-au atribuit funcţii speciale de protecţie, acolo unde

structurile necesare pentru îndeplinirea optimă a funcţiilor respective nu se pot realiza şi menţine

prin intermediul tratamentelor prezentate mai sus, s-a propus şi oficializat după 1986 aplicarea aşa-

numitelor lucrări de conservare.

Acestea constau dintr-un ansamblu de intervenţii necesare a se aplica în arborete de vârste

înaintate, exceptate de la aplicarea tratamentelor, în scopul menţinerii sau îmbunătăţirii stării lor

sanitare, al asigurării permanenţei pădurii şi îmbunătăţirii continue a exercitării de către

arboretele respective a funcţiilor de protecţie ce li se atribuie (xxx, 2000).

În acest scop, lucrările de conservare cuprind următoarele intervenţii (xxx, 2000):

- lucrări de igienă, prin care se extrag arborii uscaţi sau în curs de uscare, arborii rupţi de vânt sau

de zăpadă, precum şi cei bolnavi, atacaţi de dăunători, afectaţi de poluare, etc. Acestea se

execută ori de cîte ori este nevoie;

- promovarea nucleelor de regenerare naturală din specii valoroase, prin efectuarea de extrageri

de arbori cu intensitate redusă. Prin aceste lucrări se recoltează exemplarele cu defecte, ajunse la

limita longevităţii fiziologice, exemplare din specii cu valoare scăzută etc.;

- îngrijirea seminţişurilor şi a tinereturilor naturale valoroase, prin lucrări adecvate potrivit

stadiului lor de dezvoltare (descopleşiri, recepări, degajări);

- împădurirea golurilor existente, folosind specii şi tehnologii corespunzătoare staţiunii şi

ţelurilor de gospodărire urmărite;

- introducerea speciilor de subarboret sau subetaj (păducel, lemn câinesc, sânger, corn, jugastru,

arţar, carpen, etc.) în pădurile de cvercinee pure sau amestecate.

În plus, acolo unde este necesar, lucrările de conservare pot să includă şi combaterea bolilor şi

dăunătorilor, optimizarea efectivelor de vânat, interzicerea păşunatului şi a rezinajului, executarea

unor sisteme de drenare în pădurile situate pe staţiuni cu exces de umiditate, raţionalizarea accesului

publicului etc. (xxx, 2000).

Referitor la intensitatea tăierilor care au rolul de a valorifica nucleele de seminţiş-tineret şi

înlăturarea treptată a elementelor necorespunzătoare din arboret, prin normele actuale se recomandă

următoarele:

- limita minimă a extragerilor va fi corespunzătoare volumului recoltat prin lucrări de igienă;

- limita superioară a acestor extrageri nu poate fi precizată; ea diferă de la arboret la arboret, în

funcţie de starea şi funcţionalitatea fiecăruia. În astfel de situaţii se impune ca extragerile care

depăşesc 10% din volumul pe picior să fie justificate prin starea de fapt a arboretului (rupturi şi

- 86 -


doborâturi de vânt sau zăpadă, atacuri de insecte, etc.), care impune intervenţii cu intensităţi

relativ mari.

3.7. Alegerea regimului şi a tratamentului

Gospodărirea fondului forestier presupune cunoaşterea diversitaţii sale constitutive şi

funcţionale şi adoptarea celor mai judicioase decizii referitor la alegerea regimului şi a

tratamentului.

Alegerea regimului se realizează prin planurile de amenajament la nivel de U.P. sau de S.U.P.

La alegerea acestuia se ţine seama de scopul principal urmărit şi de ţelurile de gospodărire posibil

de realizat în condiţii optime, în raport cu care se fixează exploatabilitatea. Astfel:

- regimul codrului se adoptă dacă ţelul de gospodărire este producerea de lemn gros, cu utilizări

industriale, care obligă la conducerea pădurii la vârste mari. Această situaţie se întâlneşte şi în

cvasitotalitatea pădurilor cu funcţii speciale de protecţie.

- dacă pădurea, constituită din specii de foioase cu capacitate de regenerare vegetativă ridicată,

este destinată să producă lemn mijlociu şi subţire la vârste mici, aceasta va fi supusă regimului

crângului.

Un rol la fel de important la alegerea regimului îl au speciile componente. Astfel:

- în pădurile pure sau amestecate de răşinoase, ca şi în amestecurile de răşinoase şi fag, se poate

adopta doar regimul codrului. Ca excepţie, acelaşi regim se adoptă şi în culturile de plopi

euramericani şi salcie selecţionată care, deşi se regenerează pe cale vegetativă, sunt încadrate în

regimul codrului, datorită capacităţii lor de a produce sortimente de mari dimensiuni la vârste

relativ mici.

- zăvoaiele de salcie, salcâmetele, aninişurile, răchităriile se pot conduce satisfăcător în regimul

crângului.

Tot amenajamentului îi revine şi sarcina de a proceda la alegerea tratamentului în cadrul

fiecărui regim. Astfel, pentru pădurile de crâng se adoptă:

- crângul simplu cu tăieri de jos în majoritatea pădurilor;

- crângul simplu cu tăieri în căzănire la unele culturi de salcâm situate pe terenuri nisipoase şi

nepredispuse la deflaţie eoliană;

- crângul cu tăieri în scaun în zăvoaiele de salcie din Lunca şi Delta Dunării.

În cadrul pădurilor de codru, alegerea tratamentului se face au ajutorul Normelor tehnice

privind alegerea şi aplicarea tratamentelor (xxx, 2000), în care elementele principale de intrare

sunt:

A. Prima fază

- funcţiile îndeplinite de arboret (grupa, subgrupa şi categoria funcţională atribuite);

- 87 -


B. A doua fază

- formaţia sau grupa de formaţii forestiere în care se lucrează;

- tipul de structură al arboretului (echien, relativ echien, relativ plurien sau plurien);

- nivelul productiv (clasa de producţie, categoria de productivitate) al arboretului;

Prima fază în alegerea tratamentului este încadrarea fiecărui arboret, pe baza grupei (I -

arborete cu funcţii speciale de protecţie; a II-a - arborete cu funcţii de producţie şi protecţie),

subgrupei şi categoriei funcţionale atribuite, într-un tip de categorii funcţionale. Notate cu cifre

romane, acestea sunt în număr de şase (I-VI), din care tipurile I-IV se aplică arboretelor din grupa I

funcţională, iar celelalte două (V şi VI) arboretelor din grupa a II-a funcţională.

Tipurile de categorii funcţionale care pot rezultă după prima fază sunt următoarele (xxx,

2000):

- tipul I - păduri cu funcţii speciale pentru ocrotirea naturii; în astfel de arborete este interzisă

prin lege exploatarea de arbori;

- tipul II - păduri cu funcţii speciale de protecţie situate în staţiuni cu condiţii grele sub raport

ecologic, precum şi arboretele în care nu se recomandă recoltarea de masă lenoasă prin

tăieri de regenerare obişnuite; în ele se pot aplica doar lucrări speciale de conservare;

- tipul III - păduri cu funcţii speciale de protecţie, pentru care se admit tratamente cât mai

intensive (tăieri grădinărite, tăieri de transformare spre grădinărit, cvasigrădinărite). În

situaţii speciale se pot aplica şi alte tratamente (tăieri progresive, tăieri în benzi), precum şi

lucrări speciale de conservare.

- tipul IV - păduri cu funcţii speciale de protecţie, pentru care se admit tăieri de transformare

spre grădinărit, tăieri cvasigrădinărite, precum şi alte tratamente însă cu restricţii în aplicare.

- tipul V – păduri cu funcţii de producţie şi protecţie destinate producţiei de lemn de calitate

superioară; se admit tratamente gen tăieri de transformare spre grădinărit, tăieri

cvasigrădinărite, tăieri progresive.

- tipul VI – păduri cu funcţii de producţie şi protecţie în care se poate aplica, în mod

diferenţiat, întreaga gamă a tratamentelor.

Prin combinarea informaţiilor rezultate în urma celor două faze se poate trece la alegerea

tratamentului posibil de aplicat într-un arboret oarecare (tab. 11).

În plus, la alegerea tratamentului trebuie să se aibă în vedere şi următoarele recomandări

mai importante (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959):

- pe cât posibil se va da prioritate regenerării naturale, pentru a beneficia de avantajele pe care

aceasta le prezintă, cât şi pentru a reduce la minimum cheltuielile de refacere;

- interesele exploatării impun obligaţia să se adopte tratamentele cele mai simple, pentru ca

recoltarea şi colectarea lemnului să fie cât mai puţin costisitoare;

- 88 -


Tab. 11. Exemplu pentru modalitatea practică folosită la alegerea tratamentului

în România (din xxx, 2000)

Grupa funcţională I a II-a

Tipuri de categorii funcţionale

Formaţii şi grupe de formaţii, pe tipuri de

structură

Categoria de productivitate

I II III IV V VI Făgete (amestecate) cu alte specii; goruneto-făgete

Superioară şi mijlocie - Lc G, Cv G, Cv G, Cv, P G, Cv, PPluriene Inferioară - Lc Cv G, Cv - Cv, P Superioară şi mijlocie - Lc G, Cv G, Cv, P G, Cv, P G, Cv, PRelativ pluriene Inferioară - Lc Cv Cv, P - Cv, P Superioară şi mijlocie - Lc Cv Cv, P Cv, P Cv, P Echiene şi relativ echiene Inferioară - Lc Cv Cv, P - Cv, P

Lc = lucrări speciale de conservare; G = tratamentul codrului grădinărit; Cv = tratamentul codrului cvasigrădinărit; P = tratamentul tăierilor progresive

- tăierile rase se pot adopta numai în cazul când natura speciei permite regenerarea pe teren

descoperit; în rest, se recurge la regenerarea sub masiv sau în margine de masiv;

- în staţiuni extreme sau când pădurea îndeplineşte un rol deosebit de protecţie sau estetic, se dă

prioritate considerentelor culturale;

- trecerea de la o generaţie la alta este de dorit să se facă pe cât posibil treptat, pentru a nu se

pierde din capacitatea de regenerare şi a nu se întrerupe rolul protector sau estetic al pădurii

respective.

- 89 -


BIBLIOGRAFIE

Antonescu, P., 1910: Stejarul şi cultura lui. Tipografia “Gutenberg”, Bucureşti. Auchmoody, L.R., 1972: Epicormic branching: seasonal change, influence of fertilization, and

frequency of occurrence in uncut stands. USDA, Forest Service, Research Paper NE-228, Northeastern Forest Experiment Station, Upper Darby, PA.

Badea, M., Mihalache, V., Vlase, Il., 1966: Contribuţii la studiul regenerării naturale a făgetelor din Republica Socialistă România. Centrul de documentare tehnică pentru economia forestieră, Bucureşti.

Badoux, H., 1919: La forêt suisse et la guerre. Rascher & Co., Verlag, Zürich. Badoux, E., 1946: Relations entre le développement de la cime et l'accroissement chez le pin sylvestre.

Contribution à l'étude de l'éclaircie. În: Annales de l'Institut fédéral de recherches forestières, XXIV Band, 2. Heft, Zürich.

Bagneris, G., 1878: Éléments de Sylviculture. 2ème édition. Imprimerie Berger-Levrault et Cie, Nancy. Barbu, I., Cenuşă, R., 2001: Regenerarea naturală a molidului. Staţiunea Experimentală de Cultura

Molidului, Câmpulung Moldovenesc. Barthod, Ch., 1996: La gestion durable des forêts temperées: au racines du débat international actuel.

În: Revue Forestière Française, no. spécial “La gestion durable des forêts temperées”. Bastien, 1997: Sylviculture des chênes sessile et pédonculé. Ecole Nationale du Génie Rural, des Eaux

et des Forêts, Nancy. Bastien, Y., 1999: Les modes de traitement des forêts. Ecole Nationale du Génie Rural, des Eaux et des

Forêts, Nancy. Bialobok, S. (ed.), 1976: The poplars – Populus L. Foreign Scientific Publications Department,

Warsaw. Boppe, L., 1889: Traité de Sylviculture. Berger-Levrault et Cie, Libraires-Éditeurs, Paris et Nancy. Borel, W., 1929: Guide pour l’application du controle aux futaies jardinées. Imprimerie Jacques et

Demontrond, Besançon. Boudru, M., 1989: Forêt et sylviculture: sylviculture appliquée. Les Presses Agronomiques de

Gembloux, Gembloux. Boudru, M., 1989: Forêt et sylviculture: traitement des forêts. Les Presses Agronomiques de

Gembloux, Gembloux. Broilliard, Ch., 1881: Le traitement des bois en France à l’usage des particuliers. Berger-Levrault et

Cie, Libraires-Éditeurs, Paris et Nancy. Buffet, M., 1978: La régéneration du chêne rouvre en forêt soumise. În: Exposés, Symposium feuillus

précieux, Nancy-Champenoux, INRA, Document no. 78/08. Buffet, M., 1980: La régéneration du chêne rouvre. În: Bulletin technique, ONF, no. 12. Buffet, M., 1984: Sylviculture du Pin sylvestre de plaine. În: Bulletin technique, O.N.F., no. 15. Burschel, P., Huss, J., 1997: Grundriss des Waldbaus. Ein Leitfaden für Studium und Praxis. Parey

Bucheverlag, Berlin. Chantreuil, A., 1965: La futaie jardinée. Ecole Nationale des Eaux et Forêts, Nancy. Chiriţă, C.C., Popescu, M. Şt., 1933: Contribuţii la problema regenerării naturale a gorunului în

România. Institutul de Arte Grafice E. Marvan, Bucureşti. Ciubotaru, A., 1998: Exploatarea pădurilor. Editura Lux Libris, Braşov. Ciumac, Gh., 1967: Contribuţii la studiul regenerării naturale a gorunetelor, goruneto-stejăretelor şi a

şleaurilor de deal. Centrul de documentare tehnică pentru economia forestieră, Bucureşti. Cochet, P., 1971: Étude et culture de la forêt. 3-ème édition. Ecole Nationale du Génie Rural, des Eaux

et des Forêts, Nancy. Constantinescu, N., 1973: Regenerarea arboretelor. Ediţia a II-a. Editura Ceres, Bucureşti. Constantinescu, N., 1976: Conducerea arboretelor. Vol. I şi II. Editura Ceres, Bucureşti. Copăcean, D., Bălănescu, E., Ghica, P., Rusu, Gh., 1983: Tehnologia exploatării lemnului. Editura

Ceres, Bucureşti. Costea, C., 1989: Economia şi conducerea întreprinderilor forestiere. Editura Ceres, Bucureşti. Cotta, H., 1841: Principes fundamentaux de la science forestière. 2ème édition corrigée. Bouchard-

Huzard, Paris, George-Grimblot, Thomas et Raybois, Nancy. Crowther, R.E., Evans, J., 1984: Coppice. Forestry Commission Leaflet 83, HMSO, London. CRPF, 1991: Les éclaircies résineuses. Centre Régional de la Propriété Forestière, Clermont-Ferrand.

- 90 -


Daia, M., 1996: Perspective privind ameliorarea tehnicilor de aplicare a degajărilor şi curăţirilor în pădurile de cvercinee. În: Lucrările sesiunii ştiinţifice "Pădurile şi protecţia mediului", Facultatea de Silvicultură şi Exploatări Forestiere, Braşov.

Daia, M., 1998: Cercetări privind accesibilizarea interioară a arboretelor tinere de cvercinee în scopul ameliorării condiţiilor de efectuare a lucrărilor de îngrijire. Teză de doctorat. Universitatea Transilvania, Braşov.

Damian, I., 1978: Împăduriri. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Danilescu, N.R., 1893: Deteriorarea rezervelor din pădurile de stejar. Istoric-cauze-remedii. Cum să se

aplice crângurile cu rezerve în România. Tipografia G.A. Lăzureanu, Bucureşti. Danilescu, N.R., 1895: Restabilirea bradului în făgeturile din care tinde să dispară. În: Revista

Pădurilor, nr. 4-5. Dămăceanu, C., 1975: Cercetări privind tehnica de aplicare a tratamentelor în făgete. Redacţia

materiale de propagandă agricolă, ICAS, seria a II-a, Bucureşti. Dămăceanu, C., 1984: Cercetări privind perfecţionarea metodelor de regenerare naturală a gorunetelor

şi şleaurilor de deal, corelat cu exploatarea mecanizată a lemnului. Ministerul Silviculturii, Centrul de material didactic şi propagandă agricolă, Bucureşti.

Dengler, A., 1935: Waldbau auf ökologischer Grundlage. Ein Lehr- und Handbuch. Verlag von Julius Springer, Berlin.

Dengler, A., Röhrig, E., 1980: Waldbau auf ökologischer Grundlage. Erster Band. Verlag Paul Parey, Hamburg und Berlin.

Dissescu, R., Purcelean, Şt., Florescu, I.I., 1968: Metode de transformare a pădurilor pluriene naturale în arborete grădinărite. În: Studii şi cercetări, INCEF, vol. XXVI, Bucureşti.

Drăcea, M., 1923-1924: Silvicultură. Şcoala Politehnică, Bucureşti. Drăcea, M.D., 1942: Curs de Silvicultură. Vol. I. Regime şi tratamente. Editura Politehnicei, Bucureşti. Duchiron, M.-S., 1994: Gestion des futaies irregulières et mélangées. Édition par l’auteur, Nancy-Paris. Ene, I.M., 1971: Entomologia forestieră. Editura Ceres, Bucureşti. Evans, J., 1982: Free growth and control of epicormics. În: Broadleaves in Britain: future management

and research (ed. Malcolm, D.C., Evans, J., Edwards, P.N.). Institute of Chartered Foresters, Edinburgh. Evans, J., 1983: Le contrôle des gourmands: état actuel des recherches en Grande-Bretagne. În: Revue

Forestière Française, no. 5. Evans, J., 1984: Silviculture of broadleaved woodland. Forestry Commission Bulletin no. 62, HMSO,

London. Evans, J., 1987: The control of epicormic branches. În: Advances in practical arboriculture (ed. D.

Patch). Forestry Commission Bulletin 65, HMSO, London. Evans, J., 1992: Plantation forestry in the tropics. Second edition. Clarendon Press, Oxford. Evans, J., 1992: Coppice forestry – an overview. În: Ecology and management of coppice woodlands

(ed. G.P. Buckley), Chapman & Hall, New York-Tokyo-Melbourne-Madras. Evelyn, J., 1664: Silva, or a discourse of forest trees and the propagation of timber in His Majesty’s

Dominions. Ed. Guy de la Bédoyère (ediţie Internet). Everard, J.E., 1985: Management of broadleaved forests in western Europe. Forestry Commission,

Edinburgh. Favre, L.-A., Oberson, J.-M., 2002: 111 années d’application de la méthode du contrôle à la forêt de

Couvet. În: Journal Forestier Suisse, no. 8. Fengyou, W., Jingwen, L., 1995: Silvicultural systems in boreal forests of East Asia. În: Innovative

silviculture systems in boreal forests (ed. C.R. Bamsey), Clear Lake Ltd., Edmonton. Filipescu, C., 2001: Codrul grădinărit – puncte de vedere. În: Revista pădurilor, nr. 2. Florescu, I.I., 1981: Silvicultură. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Florescu, I.I., 1991: Tratamente silviculturale. Editura Ceres, Bucureşti. Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1998: Silvicultură. Vol. II. Silvotehnica. Editura Universităţii

Transilvania, Braşov. Furnică, H., Beldeanu, E., 1985: Exploatarea pădurilor cu elemente de industrializare a lemnului.

Editura Ceres, Bucureşti. Gava, M., 1969: Cercetări privind aplicarea elagajului artificial la molid şi brad. Centrul de documentare

tehnică pentru economia forestieră, Bucureşti. Giurgiu, V., 1978: Conservarea pădurilor. Editura Ceres, Bucureşti. Giurgiu, V., 1979: Dendrometrie şi auxologie forestieră. Editura Ceres, Bucureşti. Giurgiu, V., 1982: Pădurea şi viitorul. Editura Ceres, Bucureşti.

- 91 -


Giurgiu, V., 1988: Amenajarea pădurilor cu funcţii multiple. Editura Ceres, Bucureşti. Giurgiu, V., Armăşescu, S., Zaharescu, Cl., Decei, I., Manole, Gh., Buga, S., 1989: Fundamente

auxologice pentru îngrijirea şi conducerea arboretelor. ICAS, seria a II-a, Bucureşti. Giurgiu, V. (red.), 1995: Protejarea şi dezvoltarea durabilă a pădurilor României. Editura Arta Grafică,

Bucureşti. Glöde, D., 2001: Final cutting of shelterwood. Harvesting techniques and effects on the Picea abies

regeneration. Doctoral thesis, Swedish University of Agricultural Sciences, Umeå. Grobnic, Gh., Duran, V., 1967: Contribuţii la studiul regenerării naturale a molidişurilor din nordul

Moldovei. Centrul de Documentare Tehnică pentru Economia Forestieră, Bucureşti. Gurnaud, A., 1886: La sylviculture française et la méthode du controle. Librairie Agricole de la Maison

Rustique, Paris. Hagner, S., 1995: La sylviculture en forêt boréale. În: Unasylva, no. 2. Haralamb, At., 1967: Cultura speciilor forestiere. Ed. a III-a, Editura Agro-Silvică, Bucureşti. Haveraaen, O., 1995: Silvicultural systems in the nordic countries. În: Innovative silviculture systems in

boreal forests (ed. C.R. Bamsey), Clear Lake Ltd., Edmonton. Hamilton, G.J., 1980: Line thinning. Forestry Commission Leaflet 77, HMSO, London. Hanique, M., 1990: Renouvellement des peuplements de hêtres. În: Forêts de France, nr. 339. Hanique, M., 1991: Renouvellement des peuplements de chênes. În: Forêts de France, nr. 343. Hartig, G.L., 1805: Instruction sur la culture du bois à l’usage des forestiers. L’Imprimerie de C.F.

Patris, Paris. Helms, J.A. (ed.), 1998: The Dictionary of Forestry. The Society of American Foresters and CABI

Publishing, Bethesda & Wallingford. Herbert, I., 1994: Gestion des futaies jardinées dans le Jura. În: Bulletin technique, ONF, no. 26. Hibberd, B.G. (ed.), 1989: Forestry practice. 11th edition. Forestry Commission Handbook no. 6,

HMSO, London. Hoellinger, G., 1986: Premières éclaircies. În: Informations-Forêt, fascicula 292, AFOCEL-ARMEF. Hubert, M., 1987: Élagage: quand intervenir, sur quels arbres, comment? În: Forêt-entreprise, no. 47. Hubert, M., Courraud, R., 1998: Elagage et tailles de formation des arbres forestiers. 2-ème édition.

Institut pour le développement forestier, Paris. Huffel, G., 1907: Economie forestière. Tome troisième. Lucien Laveur, Éditeur, Paris. Jacquot, A., 1931: Manuel pratique de Sylviculture. Librairie J.-B. Baillière et Fils, Paris. Jeglum, J.K., Kennington, D.J., 1993: Strip clearcutting in black spruce: a guide for the practicing

forester. Forestry Canada, Great Lakes Forestry Centre, Ontario. Jobling, J., 1990: Poplars for wood production and amenity. Forestry Commission Bulletin 92, HMSO,

London. Jolyet, A., 1916: Traité pratique de Sylviculture. 2e édition. Librairie J.-B. Baillière et Fils, Paris. Kenk, G., 1995: Growth and yield in even-aged and uneven-aged silvicultural systems in the conifer-

dominated forests of Europe. În: Innovative silviculture systems in boreal forests (ed. C.R. Bamsey), Clear Lake Ltd., Edmonton.

Klein, D., 1915: Cu privire la suprafeţele exploatate ras şi împădurirea lor. În: Revista pădurilor. Kozlowski, T.T., Kramer, P.J., Pallardy, S.G., 1991: The physiological ecology of woody plants.

Academic Press, San Diego-New York-Boston-London-Sydney-Tokyo-Toronto. Köstler, J., 1956: Silviculture. Oliver and Boyd, Edinburgh-London. Kraft, G., 1884: Beiträge zur Lehre von den Durchforstungen, Schlagstellungen und Lichtungshieben.

Klindworth’s Verlag, Hannover. Kramer, H., 1980: Tending and stability of Norway spruce stands. În: Stability of spruce forest

ecosystems (ed. E. Klimo), International Symposium, Faculty of Forestry, Brno. Lafouge, R., 1964: Les taillis-sous-futaie et ses problèmes. Ameliorations et transformations. Ecole

Nationale des Eaux et Forêts, Nancy. Lanier, L., 1994: Précis de Sylviculture. Ecole Nationale du Génie Rural, des Eaux et des Forêts,

Nancy. Lorentz, B., Parade, A., 1867: Cours élémentaire de culture des bois. 5-ème édition. Mme Ve Bouchard-

Huzard, Paris, Nicolas Grosjean, Nancy. MacLaren, J.P., 1987: A manual for selecting crop trees when pruning and thinning radiata pine. FRI

Bulletin no. 133, New Zealand Forest Research Institute, Private Bag, Rotorua. Maheut, J., 1994: Sept siècles d'éclaircies, principalement en Allemagne. În: Revue Forestière

Française, no. 4.

- 92 -


Majcen, Z., 1994: Historique des coupes de jardinages dans les forêts inequiénnes du Quebec. În: Revue Forestière Française, no. 4.

Majcen, Z., Bédard, S., 2000: Accroissement après 15 ans dans une érabliere à la suite de coupes de jardinage de diverses intensités. Direction de la recherche forestière, Sainte-Foy.

Matthews, J.D., 1989: Silvicultural systems. Clarendon Press, Oxford. Matthews, J.D., 1991: Silvicultural systems. Second edition. Clarendon Press, Oxford. Metro, A., 1975: Terminologie forestière. Sciences forestières, technologie, pratiques et produits

forestiers. Conseil international de la langue française, Paris. Michaud, D., 1988: Le triclopyr. În: Informations-Forêt, fascicula 341, AFOCEL-ARMEF. Mormiche, A., 1991: Histoire du traitement des forêts en relation avec l’écologie. Centre National de

Formation Forestière, Velaine-en-Haye. Morozov, G.F., 1952: Studiul pădurii. Editura de stat pentru literatura ştiinţifică, Bucureşti. Negulescu, E.G., 1957: Regime şi tratamente. Litografia Învăţământului, Oraşul Stalin. Negulescu, E.G., Ciumac, Gh., 1959: Silvicultura. Editura Agro-Silvică de Stat, Bucureşti. Negulescu, E.G., Damian, I., 1966: Dendrologia, cultura şi protecţia pădurilor. Vol. II. Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Negulescu, E.G., Stănescu, V., Florescu, I.I., Tîrziu, D., 1973: Silvicultura. Vol I. şi II. Editura Ceres,

Bucureşti. Nicolescu, L., Nicolescu, N.V., Cherecheş, D., 1992: Deschiderea de culoare (compartimentarea),

tehnică fundamentală în silvicultura franceză. În: Pădurea noastră, nr. 78. Nicolescu, N.V., 1999: Artificial pruning - a review. Reprografia Universităţii Transilvania, Braşov. Nigi, T., 1984: The selection-cutting system at Aomori National Park in Japan. În: Proceedings, IUFRO

Symposium on forest management planning and managerial economics, University of Tokyo, Tokyo. Nigi, T., 1988: Relation between forest management system and forestry technique. În: Research

Bulletin of the College Experiment Forests, Faculty of Agriculture, Hokkaido University, Sapporo, vol. 45 (1).

Niţescu, C., Achimescu, C., 1979: Tehnica culturilor silvice. Lucrări de îngrijire şi conducere a pădurilor. Editura Ceres, Bucureşti.

Nyland, R.D., 1996: Silviculture. Concepts and applications. The McGraw-Hill Companies, Inc., New York.

Oprea, I., Sbera, I., 2000: Tehnologia exploatării lemnului. Vol. II. Fundamente metodologice de proiectare tehnologică. Editura Universităţii Transilvania, Braşov.

Parviainen, J., 1994. Finnish silviculture. Managing for timber production and conservation. În: Journal of Forestry.

Perrin, H., 1954: Sylviculture. Tome II Le traitement des forêts. Ecole Nationale du Génie Rural, des Eaux et des Forêts, Nancy

Perrin, H., 1958. Sylviculture. Tome III Travaux forestiers. Ecole Nationale du Génie Rural, des Eaux et des Forêts, Nancy

Petrescu, L., 1971: Îndrumător pentru lucrările de îngrijire a arboretelor. Editura Ceres, Bucureşti. Popovici, N.G., 1920: Curs de silvicultură (redactat după note). Şcoala Superioară de Silvicultură,

Bucureşti. Popovici, N.G., 1922-1923: Silvicultura. Şcoala Superioară de Silvicultură, Bucureşti. Poskin, A., 1926: Traité de Sylviculture. Jules Duculot, Gembloux, Librairie Agricole de la Maison

Rustique, Paris. Poskin, A., 1949: Traité de Sylviculture. Deuxième édition. Jules Duculot, Gembloux, Librairie

Agricole de la Maison Rustique, Paris. Pourtet, J., 1961: La culture du peuplier. J.-B. Baillière et Fils, Paris. Pryor, S., Savill, P.S., 1986: Silvicultural systems for broadleaved woodland in Britain. O.F.I.

Occasional Papers no. 32, Oxford Forestry Institute, Oxford. Purcelean, Şt., Ciumac, Gh., 1965: Cercetări privind regenerarea naturală a gorunului şi stejarului

pedunculat în pădurile de şleau din Podişul Tîrnavelor. Centrul de documentare forestieră, Bucureşti. Quine, C., Coutts, M., Gardiner, B., Pyatt, G., 1995: Forests and wind: management to minimise

damage. Forestry Commission Bulletin 114, HMSO, London. Rameau, J.C., Mansion, D., Dumé, G., Timbal, J., Lecointe, A., Dupont, P., Keller, R., 1989: Flore

Forestière Française. Guide écologique illustré. 1. Plaines et collines. Institut pour le développement forestier, Paris.

Rădulescu, M., 1894: În cestiunea tăierilor rase la pădurile de munte. În: Revista pădurilor, nr. 7.

- 93 -


Rădulescu, M., 1928: Observaţiuni din cultura stejarului pedunculat în Câmpia Română. În: Revista pădurilor.

Rădulescu, M., 1935: Din cultura stejarului în România. În: Revista pădurilor. Rădulescu, M., 1937: Evoluţia ideii de regenerarea şi cultura pădurilor. În: Revista pădurilor. Redhead, J.F., Hall, J.B., 1992: Tropical forestry. Longman Group U.K. Limited, Harlow. Rietbergen, S., 2001: The history and impact of forest management. În: The Forests Handbook. Vol. 2.

Applying forest science for sustainable management (ed. J. Evans). Blackwell Science, Oxford-London-Edinburgh-Malden-Carlton-Paris.

Rittershofer, F., 1994: Waldpflege und Waldbau. Rittershofer Verlag, Freising. Roussel, L., 1978: Lumière, gourmands et rejets de souche. În: Revue Forestière Française, no. 3. Rucăreanu, N., 1967: Amenajarea pădurilor. Editura Agro-Silvică, Bucureşti. Rucăreanu, N., Leahu, I., 1982: Amenajarea pădurilor. Editura Ceres, Bucureşti. Sambeek, J.W., Van., Abugarshall Kai, D., Shenaut, D.B., 1995: Chemical release of pole-sized trees

in a central hardwood clearcut. În: Proceedings (ed. Gottschalk, K.W., Forsbroke, S.L.C.). 10th Central Hardwood Forest Conference, General Technical Report NE-197, Northeastern Forest Experiment Station, Radnor, PA.

Savill, P.S., Evans, J., 1986: Plantation silviculture in temperate regions. Clarendon Press, Oxford. Savill, P., Evans, J., Auclair, D., Falck, J., 1997: Plantation silviculture in Europe. Oxford University

Press, Oxford-New York-Tokyo. Schaedelin, W., 1937: L’éclaircie. Traitement des forêts par la sélection qualitative. Editions Victor

Attinger, Neuchâtel şi Paris. Schlich, W., 1910: Manual of Forestry. Vol. II. Silviculture. Bradbury, Agnew & Co., London. Schütz, J.-Ph., 1981: Que peut apporter le jardinage à notre sylviculture. În: Journal Forestier Suisse,

no. 4. Schütz, J.-Ph., 1985: La production de bois de qualité dans la forêt jardinée. În: Annales de Gembloux,

vol. 91. Schütz, J.-Ph., 1989: Le régime du jardinage. Chaire de sylviculture, ETH – Zürich. Schütz, J.-Ph., 1990: Sylviculture 1. Principes d’éducation des forêts. Presses polytechniques et

universitaires romandes, Lausanne. Schütz, J.-Ph., 1997: Sylviculture 2. La gestion des forêts irrégulières et mélangées. Presses

polytechniques et universitaires romandes, Lausanne. Schwappach, A., 1904: Forestry. The Temple Primers, London. Schwappach, A., Eckstein, K., Herrmann, E., Borgmann, W., 1914: Manual silvic. Partea a V-a.

Cultura pădurilor. Alfred Baer, Bucureşti. Sevrin, E., 1997: Les chênes sessile et pédonculé. Institut pour le développement forestier, Paris. Sharpe, G.W., Hendee, C.W., Sharpe, W.G., Hendee, J.C., 1995. Introduction to forest and renewable

resources. 6th edition. McGraw-Hill, Inc., New York-Sydney-Tokyo-Toronto. Sheedy, G., Bertrand, V., 1997: Résultats de dix ans concernant les éclaircies en ligne réalisées dans les

plantations de la forêt de Drumondville. Direction de la recherche forestière, Sainte-Foy. Shigo, A., 1984: Tree decay and pruning. În: Arboricultural Journal, no. 8. Shutov, I.V., 1995: Trends and use of silvicultural systems in the boreal forests of Russia. În: Innovative

silviculture systems in boreal forests (ed. C.R. Bamsey), Clear Lake Ltd., Edmonton. Silvy-Leligois, P., 1964: La futaie jardinée. Ecole Nationale du Génie Rural, des Eaux et des Forêts,

Nancy. Smith, D.M., Larson, B.C., Kelty, M.J., Ashton, P. Mark S., 1997: The practice of silviculture:

applied forest ecology. John Wiley and Sons Ltd. New York-Chichester-Brisbane-Toronto-Singapore-Weinheim.

Stănescu, V., 1983: Genetica şi ameliorarea speciilor forestiere. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

Stănescu, V., 1984: Aplicaţii ale geneticii în silvicultură. Editura Ceres, Bucureşti. Stănescu, V., Şofletea, N., Popescu, O., 1997: Flora forestieră lemnoasă a României. Editura Ceres,

Bucureşti. Stătescu, G., 1886. Sistemul de exploatare aplicabil la cea mai mare parte a pădurilor noastre din munţi.

În: Revista pădurilor, nr. 11 şi 12. Stătescu, G., 1895: Tratamentul în codru şi tăierile pe suprafaţă. În: Revista pădurilor, nr. 2. Stinghe, V., Sburlan, D.A., 1941: Agenda forestieră. Ediţia a III-a. Monitorul Oficial şi Imprimeriile

Statului, Bucureşti.

- 94 -


Stoddard, C.H., Stoddard, G.M., 1987: Essentials of forestry practice. John Wiley & Sons, New York-Chichester-Brisbane-Toronto-Singapore.

Şofletea, N., Curtu, L., 2000: Dendrologie. Volumul I. Determinarea şi descrierea speciilor. Editura “Pentru viaţă”, Braşov.

Thivolle-Cazat, A., 1986: Premières éclaircies dans les résineux: quelle methode adopter?. În: Informations-Forêt, fascicula 297, AFOCEL-ARMEF.

Tkacenco, M.E., 1955: Silvicultura generală. Editura Agro-Silvică, Bucureşti. Troup, R.S., 1928: Silvicultural Systems. Clarendon Press, Oxford. Vanselow, K., 1931: Theorie und Praxis der natürlichen Verjüngung im Wirtschaftswald. Neumann

Verlag, Hamburg. Vanselow, K., 1949: Theorie und Praxis der natürlichen Verjüngung im Wirtschaftswald. Zweite

Auflage. Verlag J. Neumann-Neudamm, Hamburg. Vasilescu, M., 1892: Aplicaţiunea modalităţilor codrului. În: Revista pădurilor, nr. 3 şi 4-5. Vaucher, H., 1986: Elsevier’s dictionary of trees and shrubs. Elsevier Science Publishers, B.V.,

Amsterdam-Oxford-New York-Tokyo. Veselý, L., 1995: Initial phases of the natural regeneration of oak. În: Lesnicky časopsis, vol. 41 (3). Vlad, I., Chiriţă, C., Doniţă, N., Petrescu, L., 1997: Silvicultură pe baze ecosistemice. Editura

Academiei Române, Bucureşti. Vuokila, Y., 1969. Present thinning practice in Finland. În: Thinning and mechanization, IUFRO

Meeting, Royal College of Forestry, Stockholm. Walker, L.C., 1999: The North American forests: geography, ecology, and silviculture. CRC Press,

Boca Raton-London-New York-Washington, D.C. Weck, J. (ed.), 1966: Wörterbuch des Forstwirtschaft. Deutsch-Englisch-Französisch-Spanisch-

Russisch. Bayerischer Landwirtschafts-verlag, München-Basel-Wien. Willoughby, I., Dewar, J., 1995: The use of herbicides in the forest. Forestry Commission Field Book

8, HMSO, London. Zaric, N., Schneider, O., 1992: La forêt jardinée. Couvet, Val-de Travers, Pays de Neuchâtel.

Imprimerie Apex, Fleurier. xxx, 1669: Ordonance de Louis XIV, roi de France et de Navarre, sur le fait des Eaux et Forêts. Saint-

Germain en Laye. xxx, 1914: Şedinţa Societăţii Progresul Silvic. În: Revista pădurilor. xxx, 1949: Îndrumări tehnice în silvicultură. Ministerul Silviculturii, Bucureşti. xxx, 1951: Definiţia şi modul de aplicare al tăierilor succesive şi progresive. Editura Tehnică, Bucureşti. xxx, 1965: Dicţionar forestier poliglot. Centrul de documentare tehnică pentru economia forestieră,

Bucureşti. xxx, 1969: Quelques nouveautes en matière d'éclaircie. În: Revue Forestière Française, no. spécial

Sylviculture. xxx, 1977: Chronologie forestière. În: Revue Forestière Française, no. spécial. xxx, 1986: Norme tehnice pentru îngrijirea şi conducerea arboretelor. Ministerul Silviculturii, Centrul de

Material Didactic şi Propagandă Agricolă, Bucureşti. xxx, 1999: Strategia de dezvoltare durabilă a silviculturii româneşti în perioada 2000-2020. Ministerul

Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, Bucureşti. xxx, 2000: Norme tehnice privind alegerea şi aplicarea tratamentelor 3. Ministerul Apelor, Pădurilor şi

Protecţiei Mediului, Bucureşti. xxx, 2000: Norme tehnice pentru amenajarea pădurilor 5. Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei

Mediului, Bucureşti. xxx, 2000: Norme tehnice pentru evaluarea volumului de lemn destinat comercializării 4. Ministerul

Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, Bucureşti. xxx, 2000: Norme tehnice pentru îngrijirea şi conducerea arboretelor 2. Ministerul Apelor, Pădurilor şi

Protecţiei Mediului, Bucureşti. xxx, 2002: Norme tehnice privind stabilirea termenelor, modalităţilor şi procedeelor de exploatare a

masei lemnoase din păduri şi din vegetaţia forestieră din afara fondului forestier naţional. Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 91/13 II 2003.

- 95 -


Anexa 1

Mic dicţionar de termeni silvici (după xxx, 1965; Weck, 1966, Metro, 1975; Helms (ed.), 1998)

Română Engleză Germană Franceză an de sămânţă seed year, mast year Samenjahr, Mastjahr année de semence arbore tree Baum arbre arbore codominant co-dominant tree mitherrschender Baum arbre codominant arbore dominant dominant tree herrschender Baum arbre dominant arbore dominat suppressed tree,

overtopped tree unterständiger, unterdrückter Stamm

arbre opprimé

arbore înfurcit forked stem, forked tree Zwieselbaum arbre fourchu arbore de viitor crop tree, future crop tree Z-Bäume, Pflegestamm arbre-objectif, arbre de

place, arbre d’elite arbore predominant predominant tree vorherrschender Baum arbre prédominant arbore semincer seed-tree, seed bearer Samenbaum,

Samenträger arbre porte-graines

arbore tăiat în scaun pollard Kopfholz, Kopfstamm têtard arboret crop, stand Bestand peuplement arboret amestecat mixed crop, mixed stand Mischbestand peuplement mélangé arboret artificial artificial stand künstlicher Bestand peuplement artificiel arboret bietajat two-storeyed stand zweischichtiger Bestand peuplement à double

étage, peuplement biétagé

arboret de protecţie protection stand Schutzbestand peuplement de protectionarboret echien even-aged stand, uniform

crop, uniform stand gleichförmiger Bestand, gleichalteriger Bestand

peuplement équiènne, peuplement uniforme

arboret monoetajat one-storyed stand einschichtiger Bestand peuplement à un seul étage

arboret natural natural stand natürlicher Bestand peuplement naturel arboret pe picior growing crop, standing

timber Holzbestand peuplement sur pied

arboret plurien uneven-aged stand ungleichalteriger Bestand

peuplement inéquienne

arboret principal main crop, main stand Hauptbestand peuplement principal arboret pur pure crop, pure stand Reinbestand peuplement pur arboret regulat regular stand regelmässiger Bestand peuplement régulier arboret uniform uniform stand, uniform

crop gleichförmiger Bestand peuplement uniform

arbust arborescent (h – 1-7m)

shrub baumartiger Strauch arbuste

areal natural natural range, habitat natürliches Verbreitungsgebiet

aire naturelle

burghiu de creşteri (b. lui Pressler)

increment borer, Pressler’s borer

Zuwachsbohrer tarrière de Presssler

calitatea arboretului stand quality, quality of standing crop

Bestandesqualitat qualité du peuplement

calus callus Kallus callus, bourrelet cicatriciel

capacitate de lăstărire sprouting capacity Ausschlagsvermögen capacité de rejet cicatrice (de elagaj) branch scar Astnarbe cicatrice de branche cioată stump, stub Wurzelstock, Stubben,

Baumstumpf souche

- 96 -


ciocan silvic marking hammer Waldhammer marteau forestier clasă de diametre diameter class Durchmesserklasse classe de diamètre clasă de grosimi size class Stärkeklasse classe de grosseurs clasă de înălţimi height class Höhenklasse classe des hauteurs clasă de vârstă age-class Altersklasse, Altersstufe classe d’âge clupă caliper Kluppe compas forestier cod silvic forest code, forest law Forstgesetzbuch code forestier codrişor (codru tânăr) young high forest angehendes Baumholz jeune futaie, haut-perchiscodru bătrân old high forest, over-

mature timber stage starkes Baumholz vieille futaie

codru mijlociu (codru) high forest Hochwald futaie codru grădinărit selection system Plenterwald futaie jardinée codru regulat - geschlossener

Hochwald, schlagweiser Hochwald

futaie régulière

compoziţia arboretului stand composition Bestandeszusammensetzung

composition du peuplement

consistenţa arboretului crown density (of the stand)

Kronendichte, Kronenschluss

consistance du peuplement

coroană crown Krone cime, couronne, houpier coronament canopy, crown layer Kronenschicht étage des cimes, canopéecracă (ramură) branch Zweig branche, rameau cracă lacomă epicormic branch, water

sprout, epicormic sprout Wasserreis, Wasserschoss

branche gourmande

cracă (ramură) uscată dry branch, dead branch Trockenast branche sèche crâng coppice, coppice forest,

coppice stand Niederwald taillis

crâng compus coppice-with-standards Mittelwald taillis-sous-futaie, taillis composé

crâng cu tăiere în scaun pollarding system Kopholzbetrieb exploitation en têtards crâng simplu simple coppice system reiner Niederwald taillis simple crâng grădinărit coppice selection system geplenterer Niederwald taillis fureté creştere increment, growth,

accretion Zuwachs accroissement

creştere curentă anuală current annual increment (c.a.i.)

laufender jährlicher Zuwachs

accroissement courant annuel

creştere medie anuală mean annual increment (m.a.i.)

mittlerer jährlicher Zuwachs

accroissement moyen annuel

curăţire cleaning, respacing Reinigungshieb, Bestandesreinigung

nettoiment

degajare release cutting, weeding Auflockerung, Durchreiserung

dégagement

dendrometru dendrometer, hypsometer Baumhöhenmesser dendromètre densitatea arboretului stand density Bestandesdichte densité du peuplement desiş sapling Dickung fourré dezvoltarea (arboretului) stand development Bestandesentwicklung développement du

peuplement diametru de bază diameter at breast height Brusthöhendurchmesser diamètre à hauteur de

poitrine diametru mediu mean diameter, average

diameter Mitteldurchmesser diamètre moyen

distribuţie pe clase de vârstă

age-class distribution Alterklassenverteilung dispositif des classes d’âge

doborârea (tăierea) tree felling, tree cutting Fällung der Bäume; abattage des arbres

- 97 -


arborilor Baumfällung doborâtură de vânt windthrow, windfall Windbruch chablis drajon root sucker Wurzelspross drageon elagaj artificial artificial pruning Aufastung élagage artificiel elagaj natural natural pruning, self-

pruning natürliche Astung élagage naturel

emondaj trimming out Entasten émondage etaj superior (dominant) overstory, upper story,

main stand, overwood Oberstand, Oberholz, Oberbestand

étage dominant

etaj inferior (dominat) understory, lower story, underwood

Unterholz, Unterwuchs, Niederholz

sous-bois, sous-étage

exploatarea pădurilor (ca acţiune)

Logging, timber harvesting

Holzeinschlag Exploitation des forêts

fus bole, stem Schaft, Stamm fût inel anual growth ring, annual ring,

growth layer Zuwachsring, Jahrring cerne annuel

instalarea (întemeierea) arboretului

stand establishment Bestandesbegründung création d’un peuplement

înălţime height Höhe hauteur înălţime medie mean height mittlere Höhe hauteur moyenne înălţime dominantă (superioară)

dominant height Oberhöhe hauteur dominante

închiderea rănilor (de elagaj)

occlusion of wounds, healing over, callousing

Überwallung recouvrement d’une plaie

înfurcire (bifurcare) forking, bifurcation, forked growth

Zwieselwuchs, Zwieselung

croissance fourchue

însămânţare naturală natural seeding Naturbesamung semis naturels lăstar sprout, shoot Spross, Schössling, rejet, pousse lemn de primăvară (timpuriu)

earlywood Frühholz bois initial, bois de printemps

lemn de toamnă (lemn târziu, lemn de vară)

latewood, summer wood, autumn wood

Spätholz, Sommerholz, Engholz

bois final, bois d’été, bois d’automne

lemn de cherestea saw timber, lumber Sägeholz bois de sciage lemn de foc fuelwood, firewood Brennholz bois de chauffage, bois

de feu lemn de foioase hardwood Laubholz bois de feuillu lemn de lucru industrial wood, timber Werkholz, Bauholz,

Nutzholz bois d’oeuvre

lemn de răşinoase softwood Nadelholz bois de résineux lemn rotund roundwood Rundholz bois rond lizieră edge, border, skirt Waldessaum, Waldrand lisière lucrări de îngrijire (operaţiuni culturale)

improvement cutting, tending operations

Pflegehieb, Pflegemassnahmen

soins culturaux, soins sylvicoles

ocol silvic forest district Oberförsterei, Forstamt cantonnement forestier, division forestière

marca, a (arbori) to mark (trees) auszeichnen (des Holzes)

marteler, griffer (du bois)

metoda controlului check method, control method

Kontrollmethode méthode du contrôle

nod knot Knoten noeud nuieliş-prăjiniş (faza de…) thicket stage Gertenholz état de gaulis pădure de foioase hardwood forest,

deciduous forest, broadleaved forest

Laubwald forêt feuillue

- 98 -


pădure de răşinoase softwood forest, coniferous forest

Nadelwald forêt résineuse

pădure virgină virgin forest, primary forest, primitive forest

Urwald forêt viérge

păriş (faza de…) pole forest, pole stand Stangenholz perchis păşunat grazing Beweiden, Beweidung pâturage pepinieră (silvică) forest nursery Pflanzschule,

Pflanzgarten pépinière

periodicitatea răriturii thinning cycle, thinning interval, thinning period

Durchforstungperiode rotation des éclaircies

perioadă de regenerare regeneration period Verjüngungszeitraum durée de régénération plan de amenajament management plan,

working plan Forsteinrichtungsplan plan d’aménagement,

plan de gestion posibilitate anuală annual allowable cut Jahreseinschlag,

Jahrhiebessatz possibilité annuelle

producţie production, yield Produktion, Erzeugung production rană wound Verletzung, Wunde blessure rădăcină root Wurzel racine rădăcină pivotantă tap-root Pfahlwurzel racine pivotante rădăcină superficială shallow root Flachwurzel racine superficielle răritură thinning Durchforstung,

Durchforstunghieb éclaircie

răritură de jos low thinning, thinning from below, German thinning

Niederdurchforstung éclaircie par le bas

răritură de sus high thinning, thinning from below, Danish thinning, French thinning

Hochdurchforstung éclaircie par le haut

răritură grădinărită selection thinning Plenterdurchforstung éclaircie jardinatoire, éclaircie furetée

răritură moderată moderate thinning, medium thinning

mittelstarke Durchforstung

éclaircie moyenne

răritură puternică (forte) heavy thinning, severe thinning

Starkdurchforstung éclaircie forte

răritură mecanică (schematică, sistematică)

mechanical thinning systematische Durchforstung

éclaircie systematique, éclaircie géométrique

răritură slabă light thinning schwache Durchforstung

éclaircie faible

regenerare regeneration Verjüngung régénération regenerare naturală natural regeneration Naturverjüngung régénération naturelle regenerare artificială artificial regeneration Kunstverjüngung régénération artificielle regim regeneration method,

reproduction method, silvicultural system

Verjüngungsmethode, Verjüngungssystem, Betriebsart

méthode de régénération

regimul codrului high forest system Hochwaldbetrieb régime de futaie regimul crângului coppice system Niederwaldbetrieb régime du taillis regimul crângului compus coppice-with-standards

system Mittelwaldbetrieb régime du taillis-sous-

futaie rezervă (arbore) reserve tree, standard Überhälter baliveau, réserve, arbre

de réserve ruptură de vânt windbreakage, windslash Windbruch bris de vent ruptură de zăpadă snowbreak(age) Schneebruch bris de neige scosul lemnului extraction of timber Holzbringung,

Nachtransport des extraction du bois

- 99 -


Holzes adunatul lemnului skidding Rücken débusquage scosul lemnului din pădure (apropiatul l.)

hauling Holzbringung débardage

secuire girdling Ringelung annélation semănătură directă direct seeding, direct

sowing Freisaat semis à la volée

seminţiş (faza de….) seedling stage, seedlings Aufwuchsalter, Aufwuchsstadium

stade de semis

seminţiş preexistent advance growth Vorwuchs semis préexistant silvicultură silviculture Waldbau;

Forstwirtschaft; Forstwissenschaft

sylviculture

specie indigenă native species, domestic species

Einheimische Art essence indigène

specie exotică exotic species, exotics, foreign species

Exot essence exotiques

specie de lumină light demanding species, intolerant species

Lichtholzart essence de lumière

specie de umbră shade enduring species, shade bearing species, tolerant species

Schattenholzart essence d’ombre

specie pionieră pioneer species Pionierbaumart essence pionière structura arboretului stand structure Bestandesgefüge structure du peuplement suprafaţă de bază basal area Grundfläche surface terrière tabelă de producţie yield table Ertragstafel table de production tăiere felling, cutting, extraction Hieb, Schlag coupe tăiere definitivă final cutting, final felling Räumungshieb,

Endnutzung coupe définitive, coupe finale

tăiere de dezvoltare (tăiere secundară)

secondary felling, removal cutting

Nachhieb, Lichtunghieb coupe secondaire

tăiere grădinărită selection cutting, selection felling

Plenterhieb, Femelhieb coupe de jardinage

tăiere de igienă sanitation cutting, sanitation felling

Reinigungshieb, Auszughieb

coupe d’hygiene, coupe sanitaire

tăiere de însămânţare seeding cut, seeding felling

Besamungshieb, Besamungsschlag

coupe d’ensemencement

tăiere de regenerare regeneration cutting, regeneration felling

Verjüngungshieb coupe de régénération

tăiere jardinatorie irregular shelterwood system

Gruppenschirmschlag, badischer Femelschlag

coupe jardinatoire

tăiere preparatorie preparatory cutting, preparatory felling

Angriffshieb, Vorbereitungshieb

coupe préparatoire

tăiere principală harvesting cutting, principal felling

Haupthieb, Hauptabtrieb, Erntehieb

coupe principale

tăiere progresivă group shelterwood system Schirmhieb, Schirmschlag

coupe progressive

tăiere rasă clear cutting, clear felling Kahlschlag, Kahlhieb coupe rase, coupe à blanc étoc

tăiere rasă în benzi strip cutting, strip felling Gassenhieb, Streifenschlag

coupe par bandes

tăiere rasă în benzi alterne (în culise)

alternate clear-strip felling

Kulissenhieb, Kulissenschlag

coupe rase par bandes alternes

tăiere succesivă uniform shelterwood Schirmhieb coupe d’abri, coupe

- 100 -


system succesive trunchi (tulpină) trunk, stem Stamm tige umbrire shading Beschattung ombrage umbrire de sus over-head shading,

vertical shade Schirmbeschattung, Schirmschatten

ombrage par le haut

umbrire laterală side shade Seitenschatten, Randbeschattung

ombrage par coté

unitate de producţie management unit Wirtschaftseinheit unité d’aménagement, unité de gestion

vârsta arboretului stand age Bestandesalter âge du peuplement vârsta exploatabilităţii cutting age, felling age,

exploitation age, rotation age

Hiebsalter âge d’exploitation

verticil whorl Quirl verticille

- 101 -


Anexa 2 Denumirile principalelor specii de arbori forestieri

(după Vaucher, 1986; Rameau et al., 1989, Şofletea şi Curtu, 2000)

Latină+română Engleză Franceză Germană Abies alba (brad)

European silver fir, common silver fir, silver fir

sapin blanc, sapin pectiné, sapin argenté

Weisstanne

Acer campestre (jugastru)

field maple, hedge maple, common maple

érable champêtre, azeraille, petit érable

Feldahorn

Acer platanoides (paltin de câmp, arţar)

Norway maple érable plane, érable blanc Spitzahorn

Acer pseudoplatanus (paltin de munte, paltin)

sycamore, plane tree érable sycomore, faux platane, sycomore, érable de montagne

Bergahorn

Alnus glutinosa (anin negru)

common alder, black alder aulne glutineux, aulne commun, verne

Schwarzerle

Alnus incana (anin alb)

grey alder, European alder, speckled alder, silver leaved alder

aulne blanc, aulne de montagne

Grauerle

Betula pendula (mesteacăn)

common silver birch, silver birch, European white birch, weeping birch

bouleau commun, bouleau blanc, bouleau verruqueux, boulard

Weissbirke, gemeine Birke

Carpinus betulus (carpen)

common hornbeam, European hornbeam, white beech

charme commun, charme blanc, charmille

Hainbuche

Castanea sativa (castan bun)

Spanish chestnut, sweet chestnut tree

châtaignier, castagnié Edelkastanie

Fagus sylvatica (fag)

common beech, European beech

hêtre commun, fayard, foyard

Rotbuche, gemeine Buche

Fraxinus excelsior (frasin comun)

common ash, European ash frêne commun, grand frêne

gemeine Esche

Fraxinus ornus (mojdrean)

manna ash, flowering ash frêne à fleurs, frêne à manne

Mannaesche, Blumenesche

Juglans nigra (nuc negru)

black walnut noyer noir, noyer noir d’Amérique

Schwarznuss, Schwarze Walnuss

Juglans regia (nuc comun)

common walnut, Persian walnut, English walnut

noyer commun, noyer royal

Walnuss

Larix decidua (larice)

European larch, larch, white larch, common larch

mélèze commun, mélèze d’Europe

Europäische Lärche, Lärche

Malus sylvestris (măr pădureţ)

wild crab, European wild apple

pommier sauvage Holzapfel

Picea abies (molid)

Norway spruce, European spruce, common spruce

épicéa commun, sapin rouge, sapin de Norvège, pesse

gemeine Fichte, Rotfichte

Pinus cembra (zâmbru)

arolla pine, Swiss stone pine, alpine stone pine

arolle, pin arolle, pin cembro, cembro

Arve, Zirbe

Pinus mugo (jneapăn) mountain pine pin de montagne, pin mugo, pin mugho

Bergkiefer, Bergföhre

Pinus nigra (pin negru)

European black pine, Austrian pine

pin noir, pin noir d’Autriche

Schwarzkiefer, Schwarzföhre

Pinus sylvestris (pin silvestru)

Scots pine, Scotch pine pin sylvestre, pin de Russie, pin d’Ecosse

gemeine Kiefer, Föhre

Platanus hybrida (platan)

London plane, plane tree platane commun, platane hybride, platane à feuilles d’érable

Platane

- 102 -


Platanus occidentalis (platan occidental)

buttonwood, American sycamore, western plane

platane d’Occident, platane d’Amérique

Amerikanische Platane

Platanus orientalis (platan oriental)

oriental plane platane d’Orient Orientalische Platane

Populus alba (plop alb)

white poplar peuplier blanc, aube Silberpappel

Populus deltoides (plop negru american)

eastern cottonwood, necklace poplar, eastern poplar

peuplier deltoïde, peuplier noir d’Amérique

Amerikanische Schwarzpappel, Kanadische Schwarzpappel

Populus x canadensis (plop euramerican)

hybrid black poplar peuplier hybride euraméricain

Schwarzpappel-Hybride

Populus nigra (plop negru)

black poplar, old English poplar

peuplier noir, peuplier commun, liard

Schwarzpappel

Populus tremula (plop tremurător)

aspen, European aspen, trembling poplar

tremble, peuplier tremble Zitterpappel, Aspe, Espe

Prunus avium (cireş pădureţ)

gean, wild cherry, sweet cherry, birdcherry

merisier, cerisier sauvage, cerisier des bois, cerisier des oiseaux

Vogelkirsche, Wildkirsche

Pseudotsuga menziesii (duglas verde)

Douglas fir, Oregon Douglas fir, Oregon pine

douglas, douglas vert, sapin de Douglas

Douglastanne, Douglasie

Pyrus pyraster (păr pădureţ)

wild pear, common pear, pear tree

poirier commun, poirier sauvage

Holzbirne

Quercus cerris (cer)

Turkey oak, European Turkey oak

chêne chevelu, lombard, chêne lombard

Zerreiche

Quercus frainetto (gârniţă)

Hungarian oak, Italian oak chêne de Hongrie, frainetto

Ungarische Eiche

Quercus petraea (gorun)

durmast oak, sessile oak chêne rouvre, chêne sessile

Steineiche

Quercus pubescens (stejar pufos)

pubescent oak, downy oak, white oak

chêne pubescent, chêne blanc, chêne truffier

Flaumeiche

Quercus robur (stejar)

common oak, English oak, pedunculate oak

chêne pédonculé, chêne blanc, chêne à grappes, chêne d’Angleterre

Stieleiche

Quercus rubra (stejar roşu)

red oak, northern red oak chêne rouge, chêne rouge d’Amérique

Amerikanische Roteiche, Roteiche

Robinia pseudacacia (salcâm)

locust, false acacia, black locust

robinier, robinier faux-acacia, acacia de Robin

Robinie, falsche Akazie

Salix alba (salcie albă)

white willow, water willow saule blanc, saule argenté, osier blanc

Silberweide, Weissweide

Salix caprea (salcie căprească)

goat willow, common willow, pussy willow

saule marsault, saule mâle, marsaule

Salweide

Salix viminalis (răchită)

common osier, osier, basket osier, basket willow

saule des vanniers, osier blanc, osier vert

Korbweide

Sorbus aucuparia (scoruş de munte)

mountain ash, rowan, European mountain ash, quickbeam

sorbier des oiseleurs, sorbier des oiseaux, sorbier sauvage

Eberesche, Vogelbeere

Sorbus torminalis (sorb)

wild service tree, mountain ash, beam-tree

alisier torminal, alisier commun, alizier

Elsbeere

Taxus baccata (tisă)

common yew, English yew, European yew

if commun, if d’Europe, if d’Angleterre, ifreteau

gemeine Eibe

Tilia cordata (tei pucios)

small-leaved lime, common linden

tilleul à petites feuilles, tilleul des bois

Winterlinde, kleinblättrige Linde

Tilia platyphyllos (tei cu frunză mare)

broad-leaved lime, big leaf linden

tilleul à grandes feuilles Sommerlinde, grossblättrige Linde

- 103 -


Tilia tomentosa (tei argintiu)

European white lime, silver lime, silver linden

tilleul argenté, tilleul d’Hongrie

Silberlinde

Ulmus glabra (ulm de munte)

wych elm, Scots elm, mountain elm

orme de montagne, orme à grandes feuilles

Bergulme, Bergrüster

Ulmus laevis (vânj)

European white elm, spreading elm, fluttering elm

orme diffus, orme lisse, orme blanc

Flatterulme, Flatterrüster

Ulmus minor (ulm de câmp)

smooth-leaved elm, field elm, common elm

orme champêtre, orme commun, orme à feuilles de charme

Feldulme, Feldrüster

Ulmus procera (ulm păros de câmp)

English elm orme d’Angleterre Englische Ulme

- 104 -

silvotehnica

Documents