turism.ecogeograafe

ECOGEOGRAFIA TURISMULUI

2

CUPRINS

CUPRINS............................................................................................................................................................... 2

1. DEFINIRE – SCOP .......................................................................................................................................... 3

1.1. Ecologia ................................................................................................................................................... 3 1.2. Geografia ................................................................................................................................................. 3 1.3. Turismul ................................................................................................................................................... 4 1.4. Geografia turismului................................................................................................................................ 4

2. RESURSE TURISTICE, FORME/TIPURI DE TURISM ............................................................................ 6

2.1. Resursele turistice naturale...................................................................................................................... 6 2.2. Resursele turistice antropice.................................................................................................................... 8 2.3. Tipuri şi Forme de turism ...................................................................................................................... 10

3. TURISMUL RURAL ŞI AGROTURISMUL FORME ALE ECOTURISMULUI ŞI TURISMULUI DURABIL ............................................................................................................................................................ 17

3.1. Turismul rural – Generalităţi................................................................................................................. 17 3.2. Istoricul turismului rural....................................................................................................................... 17 3.3. Definirea ruralităţii şi turismului rural.................................................................................................. 18 3.4. Tipuri de activităţi în turismul rural ...................................................................................................... 22 3.5. Turismul rural şi turismul durabil ......................................................................................................... 24 3.6. Agroturismul – relaţia dintre turismul rural şi agroturism.................................................................... 25 3.7. Ecoturismul – expresie a turismului durabil .......................................................................................... 26 3.8. Impactul turismului rural asupra comunităţilor locale.......................................................................... 29 3.9. Turismul rural în ţările dezvoltate ......................................................................................................... 30 3.10. Turismul rural în România................................................................................................................... 33

4. ARIILE PROTEJATE ŞI ECOTURISMUL................................................................................................ 36

4.1. Turismul în ariile protejate .................................................................................................................... 36 4.2. Ariile protejate. Aspecte globale............................................................................................................ 36 4.3. Ariile protejate. Situaţia naţională......................................................................................................... 39 4.4. Ecoturismul – manifestare practico-aplicativă a prevederilor UNESCO.............................................. 43

5. IMPACTUL FENOMENULUI TURISTIC ASUPRA GEOSISTEMULUI.............................................. 45

5.1. Conceptele de impact, funcţionalitate, dezvoltare ................................................................................. 45 5.2. Protecţia patrimoniului natural ............................................................................................................. 48 5.3. Protecţia patrimoniului uman şi impactul socio-economic.................................................................... 51 5.4. Politici turistice...................................................................................................................................... 54

6. REGIONAREA TURISTICĂ ........................................................................................................................ 60

6.1. Unităţi taxonomice teritoriale................................................................................................................ 60 6.2. Aşezările turistice. Staţiunile turistice.................................................................................................... 63 6.3. Regiuni turistice ale României ............................................................................................................... 67 6.4. Marile zone turistice ale Terrei.............................................................................................................. 68

BIBLIOGRAFIE................................................................................................................................................. 74


3

1. DEFINIRE – SCOP

În sens strict, ecogeografia (engl. ecogeography1) studiază efectele ambientale asupra

distribuţiei materiei vii. Un alt înţeles al acestui termen se referă la distribuţia speciilor ca rezultat al interacţiunilor multiple dintre indivizi şi mediu. Adăugând la acest prim termen pe ce de turism, definit ca reprezentând călătoria de plăcere, am putea spune despre ecogeografia turismului că reprezintă “ştiinţa care studiază efectele mediului turistic (natural

şi antropic) asupra distribuţiei turiştilor2“ pe de o parte sau, pe de altă parte “ştiinţa care

studiază efectele multiple şi mutuale precum şi distribuţia spaţială a practicării călătoriilor

de plăcere”. Pentru o mai bună înţelegere a scopului acestei discipline, este necesară însă detalierea

fiecăruia dintre termenii care definesc cele trei discipline, la interfaţa cărora se găseşte ecogeografia turismului şi anume ecologia-geografia-turismul.

1.1. ECOLOGIA

Ecologia (din cuvintele greceşti: ecos - casă şi logos - ştiinţă, adică „ştiinţa studierii

habitatului”) este o ştiinţă biologică de sinteză ce studiază conexiunile ce apar între organisme şi mediul lor de viaţă (abiotici şi biotici), precum şi structura, funcţia şi productivitatea sistemelor biologice supraindividuale (populaţii, biocenoze) şi a sistemelor mixte (ecosisteme), mai pe scurt, reprezintă studiul interacţiunii dintre organisme şi mediul înconjurător. Ecologia este în mare parte o ştiinţă descriptivă şi experimentală. În ecologie se folosesc multe metode împrumutate din alte discipline: metode matematice pentru a modela evoluţia populaţiilor, metode fiziologice pentru a înţelege viaţa organismelor, metode geologice pentru a descrie proprietăţile solului, etc.

1.2. GEOGRAFIA

Geografia (din grecescul γεωγραφία - geographia, însemnând „a descrie pământul”)3 este ştiinţa care se ocupă cu studiul reliefului, terenurilor, trăsăturilor, locuitorilor şi fenomenelor Pământului4. O traducere literară ar fi „să descrii sau să scrii despre Pământ”. Prima persoană care a folosit cuvântul „geografie” a fost Eratosthenes (276—194 î.Hr.). Patru direcţii tradiţionale ale cercetării în domeniul geografiei sunt analiza spaţială a fenomenelor naturale şi umane (geografia ca un studiu al distribuţiei), studiul fizic (al locurilor şi regiunilor), studiul relaţiei dintre om şi uscat şi cercetarea în domeniul ştiinţelor Pământului.5 Cu toate acestea, geografia modernă este o disciplină cuprinzătoare care încearcă să înţeleagă Pământul cu toate complexităţile sale naturale şi artificiale – nu doar unde sunt obiectele, dar şi cum au fost create şi cum vor fi. Ca „legătură dintre om şi ştiinţele fizice”, geografia este divizată în două mari ramuri, geografia umană şi geografia fizică.

1V.K. Prabhakar, Encyclopaedia of Environmental Pollution and Awareness in the 21st Centuy, 2002 2 Turist - orice persoană care călătoreşte pentru propria plăcere şi se îndepărtează pentru cel puţin 24 de ore de domiciliul obişnuit, deplasările cu o durată mai mică fiind excursii – Dicţionar turistic internaţional, traducere şi adaptare în limba română după S. Neguţ 3 Definiţia cuvântului în DEX 4 The American Heritage Dictionary of the English Language, ediţia a patra, Houghton Mifflin Company 5 W.D. Pattison, The Four Traditions of Geography, Journal of Geography, 1990


4

1.3. TURISMUL

Turismul (din termenul englez tour6 - călătorie) se înscrie între fenomenele ce s-au

impus în mod deosebit pe plan mondial, dezvoltarea sa spectaculoasă constituind una din trăsăturile caracteristice ale secolului nostru şi în special a celei de a doua jumătăţi a acestuia. Ca mijloc de utilizare în mod plăcut şi în condiţii de confort a timpului liber, turismul a devenit în zilele noastre o activitate social-culturală şi economică de mare importanţă, în multe cazuri fiind un factor esenţial în balanţa de venituri a ţărilor respective. De pildă, în ţări ca Spania, Elveţia, San Marino s.a., turismul constituie una dintre cele mai importante ramuri economice, dacă se au în vedere veniturile anuale, iar în Italia, Franţa, Austria, Danemarca veniturile obţinute din turism se situează printre ramurile economice de frunte. Totodată, turismul oferă locuri de muncă pentru cei care se ocupă cu organizarea, transportul, cazarea şi alte forme de deservire a turiştilor. Prin turism se înţelege, în primul rând, ansamblul activităţilor prin care omul îşi petrece timpul liber călătorind în altă localitate sau ţară pentru a vizita oameni şi locuri, monumente şi muzee, pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţele generale, pentru a se distra şi a face sport, pentru odihnă sau tratament etc., iar în al doilea rând, industria de bunuri şi servicii creată pentru satisfacerea dorinţelor, preferinţelor sau motivaţiilor solicitate de turişti în locul de destinaţie. Numărul turiştilor internaţionali – deci care călătoresc într-o altă ţară decât cea în care îşi au domiciliul – a crescut de la 30.000 în 1880 la 285 milioane în 1980, în prezent înregistrându-se peste 400 milioane. Încasările din turismul internaţional reprezintă, astăzi circa 10-15% din exporturile mondiale şi cel mai important capitol al comerţului invizibil. Rolul turismului în economia unei ţări poate fi definit prin: aportul la nivelul naţional; valorificarea superioară a resurselor în profil teritorial; ridicarea economică a unor zone lipsite de bogaţii de sol sau subsol; stabilizarea forţei de muncă; asigurarea unei circulaţii băneşti normale; element dinamizator al sistemului economic global; mijloc de diversificare a structurilor economice; factor de instruire şi educaţie; regulator al balanţei de plaţi externe; vocaţie ecologică (Buia G., 2003).

1.4. GEOGRAFIA TURISMULUI

Geografia turismului (Cocean P. ş.a., 2002) a avut un debut destul de greoi, desfăşurat nu tocmai sub cele mai bune auspicii şi aceasta datorită tendinţei multora de a privi unilateral procesele şi fenomenele desfăşurate într-un domeniu, aparent marginal, al existenţei umane: agrementul şi refacerea fizico-psihică. Până în 1950 turismul era aproape exclusiv un domeniu economic datorită contribuţiei sale la dezvoltarea economiei (Cosmescu I., 1998). A fost necesară amplificarea mişcării turistice până la proporţii de masă şi relevarea unei eficienţe economice mult superioare altor ramuri, cu o mare tradiţie, pentru ca, treptat, acestei geosfere să i se acorde atenţia cuvenită. Acest lucru s-a petrecut la sfârşitul secolului XIX, şi cu deosebire în secolul XX, după 1960, când activitatea turistică ia amploare, fiind puternic articulată în mediul înconjurător.

Turismul, ca activitate umană, este de neconceput fără prezenţa factorului antropic. Omul devine astfel elementul motrice, realizând, prin sine şi pentru sine, întreaga suită de elemente componente ale fenomenului turistic. În consecinţă, locul său trebuie căutat, înainte de orice, în sfera geografiei umane.

Geografia turismului utilizează o serie de principii, metode şi mijloace de studiu comune întregului conglomerat de ştiinţe geografice, dar şi unele metode şi mijloace proprii, specifice. Astfel, conform principiului spaţialităţii, cercetarea fenomenului turistic utilizează ca metodă de bază observarea, iar ca mijloc de redare, descrierea. Finalitatea acestui demers se concretizează în elaborarea modelului descriptiv, larg utilizat în practica turistică de informare şi popularizare a masei de vizitatori. Investigaţia propriu-zisă foloseşte şi ea acest

6 Termen care a fost creat în Anglia în jurul anilor 1700, pentru a desemna acţiunea de a voiaja în Europa, în general, şi în Franţa, în special, ulterior preluat de majoritatea limbilor europene, cu sensul de călătorie de agrement


5

model în reliefarea unor elemente calitative ale fenomenului turistic, dificil de estimat cantitativ şi de integrat în formule de natură matematică.

Al doilea principiu ce guvernează cercetarea în domeniu este cel al cauzalităţii, menit să elucideze condiţiile genezei, afirmării şi evoluţiei proceselor turistice. Turismul apare astfel ca un efect al acţiunii unor cauze independente sau reunite într-un ansamblu cauzal ce trebuie descifrate şi cunoscute. Ca metodă de lucru se recurge, de regulă, la o analiză detaliată a fenomenelor, realizată (ca mijloc) prin explicaţie, ce poate îmbrăca forma unui model matematic (formulă, ecuaţie etc.).

Din această perspectivă un loc primordial revine analizei în detaliu a spaţiilor geografice de primire, cu deosebire a modului în care fenomenul turistic se articulează mediului înconjurător şi comunităţilor umane gazdă.

„Turistul deranjează toată lumea - arată geograful francez Remi Knafou - el

deranjează populaţiile regiunilor vizitate, perturbă mediul înconjurător, masacrează cele mai

frumoase locuri din natură pentru a crea o anumită idee de autenticitate, el deranjează pe

turiştii de bună-credinţă care doresc să savureze natura locurilor în linişte, în sfârşit,

deranjează pe cercetătorii care lucrează pentru turism”. Se adaugă problemele legate de gestiunea şi exploatarea infrastructurii turistice, modul de repartizare a cheltuielilor, redistribuirea monetară, presiunea asupra factorilor de mediu ş.a.

Un alt principiu la care apelează frecvent geografia turismului este integrarea fenomenelor proprii în structuri logice menite să surprindă aspectele obiective, legice. Ea presupune prezenţa, ca metodă de lucru, a sintezei, iar ca mijloc de operare a reprezentării grafice, ceea ce va conduce la elaborarea modelului cartografic ca etapă finală a oricărui demers ştiinţific.

Se observă independenţa logică stabilită atât în plan ierarhic, pe verticală, între anumite tipuri de principii, metode, mijloace şi forme de modelare, cât şi pe orizontală, la nivelul aceleiaşi structuri (care creşte în complexitate de la un stadiu la altul), principiul spaţialităţii constituind suportul principiului cauzalităţii, iar acesta din urmă favorizând aplicarea principiului integrării. În mod asemănător, pot fi evidenţiate inter-relaţiile de ierarhizare la nivelul metodelor, mijloacelor şi formelor de modelare a fenomenelor turistice.


6

2. RESURSE TURISTICE, FORME/TIPURI DE TURISM

Potenţialul turistic mondial este asigurat atât de obiective naturale (forme de relief, râuri şi lacuri, ţărmuri marine, vegetaţie şi fauna etc.), cat şi antropice, realizate de om (monumente istorice, arhitectonic şi de arta, muze, obiective etnografice şi de folclor etc.), de regulă cele două mari categorii îmbinându-se armonios în anumite areale; există însă şi zone în care precumpănesc, ca valoare turistică, şi nu numai de acest fel, fie cele naturale, fie cele antropice (Buia G., 2002).

2.1. RESURSELE TURISTICE NATURALE

Ansamblul condiţiilor naturale formează suportul material al tuturor activităţilor turistice şi se constituie, în acelaşi timp, atunci când însuşirile sale au valenţe estetice deosebite, în motivaţii care declanşează fluxuri turistice. Natura îmbracă forme de o mare diversitate: de la netezimea câmpiilor, la vârfurile înzăpezite ale munţilor, de la firul de argint al izvorului, la imensa cantitate de apă a marilor fluvii, de la ochiul de apă al unui lac, la necuprinsul oceanului, de la firul de iarbă, la vegetaţia luxuriantă şi arborii uriaşi ai pădurilor ecuatoriale, toate acestea într-o varietate climatică pe măsură (Cocean P. ş.a., 2002).

În ceea ce priveşte implicarea naturii în turism se constată aspecte dintre cele mai variate, de la o participare nesemnificativă, simbolică, de plan secund al diverselor activităţi, la una complexă, de obiectiv propriu-zis. Introducerea în circuitul economic a cadrului natural, prin intermediul turismului, cuprinde forme nuanţate, care îşi au corespondenţă în multitudinea opţiunilor turistului. Astfel, cele mai largi categorii de turişti doresc să admire o natură nemodificată sau cu modificări ale omului aproape insesizabile. Aceste considerente sunt şi nu sunt realizabile întotdeauna. Pentru ca turiştii să aibă acces într-o anumită zonă (munte, chei, defileuri, peşteri, rezervaţii) sunt necesare amenajarea unor căi de comunicaţii (şosele, căi ferate, teleferic, telescaun, poteci etc.), locuri de popas ş.a., care aduc modificări naturii înconjurătoare. Strategia acestor acţiuni trebuie să ţină cont de aducerea unor modificări minime trăsăturilor iniţiale ale peisajului, cu asigurarea menţinerii unui echilibru dinamic, menit să protejeze şi să consacre obiectivul. Impactul uman, indiferent sub ce forme sau cu ce intensitate se manifestă, adaugă sistemului o cotă în plus de acţiune şi reacţiune. Efectul perturbator este permanent diminuat de controlul şi a intervenţiile ameliorative (Cocean P. ş.a., 2002).

Principalele categorii de resurse care aparţin cadrului natural, cu atractivitate turistică sunt: relieful, hidrografia, climatul şi biodiversitatea (Cocean P. ş.a., 2002). Relieful

Caracteristica unui peisaj este impusă, în principal, de relief, care se prezintă într-o bogată varietate de forme şi structuri, ce îi conferă un rol deosebit ca resursă atractivă a cadrului natural. De cele mai multe ori, relieful face parte din însuşirile atractive ale altor elemente ale naturii, de ordin hidrografic, climatic sau biotic, reciproca fiind, evident, valabilă.

Relieful este important pentru turism, în primul rând datorită multitudinii de forme pe care le prezintă, luate individual sau asociate în peisaj, al diversităţii atracţiilor pe care le oferă, al rolului pe care îl are în desfăşurarea activităţilor turistice. Dintre aceste forme un interes aparte pentru turism îl prezintă: vârfurile şi crestele montane, abrupturile, păsurile şi trecătorile, defileurile şi canioanele, sohodolurile, ponoarele, ravinările, craterele şi conurile vulcanice, atolii, dunele şi câmpurile de dune, peşterile etc. (Cocean P. ş.a., 2002).


7

Hidrografia Alături de relief, hidrografia se instituie în principala sursă de atracţie turistică

aparţinând cadrului natural. Elementele hidrografice posedă atribute pitoreşti înmagazinate în sistemul lor de organizare, particularităţile fizico-chimice sau dimensiunea acumulărilor acvatice. Principalele forme de prezenţă a hidrografiei în turism sunt: reţelele fluviatile (de suprafaţă şi subterane); lacurile; apa mărilor şi oceanelor; cascadele; izbucurile şi gheizerii; apele termale, minerale şi termo-minerale; gheţarii (Cocean P. ş.a., 2002). Clima

Dacă relieful asigură suportul material al tuturor activităţilor recreative, climatul impune „modalitatea” lor de desfăşurare. El generează „atmosfera” favorabilă sau nefavorabilă actului recreativ, catalizând sau, dimpotrivă, inhibând derularea acestuia. Majoritatea absolută a turiştilor, dar şi numeroşi cercetători, reduc importanţa climei la „timpul frumos” a cărui frecvenţă şi durată este definitorie pentru recreare într-o regiune dată. Constatăm astfel, că impactul climatic în turism se manifestă, în primul rând, la nivelul psihologiei individului, vremea urâtă devenind, prin inconvenientele sale, un prag peste care opţiunea turistului trece rareori. Acesta, în ciuda faptului că toate celelalte elemente implicate în satisfacerea nevoii de agrement sau cură sunt funcţionale, începând de la produsele atractive la infrastructură sau produs turistic.

Insulele şi ţărmurile tropicale şi subtropicale, zonele limitrofe ale bazinului mediteranean, la care se adaugă Florida, California şi zona litorală cu un climat temperat a Europei atlantice sunt deosebit de favorabile turismului.

În prima jumătate a secolului XX, s-a impus treptat şi s-a afirmat în anii ‘50 moda bronzării, care a devenit un criteriu al vacanţelor reuşite. Turiştii căutau în primul rând regiunile însorite, mai ales cele tropicale, subtropicale şi mediteraneene. În unele ţări au fost făcute zonări climatice pentru vacanţe (Germania, de exemplu, a fost împărţită în patru zone bioclimatice: foarte stimulant, stimulant, relaxant şi acceptabil) (Dewailly, Flament, 1993).

În domeniul climei, J.P. Besancenot, 1990, consideră că turistul este interesat din mai multe puncte de vedere: al securităţii (să nu fie expus la pericole de vânturi puternice, de precipitaţii torenţiale, de temperaturi extreme), al agrementului (prin manifestările climatice să nu-i fie tulburat sejurul) şi al confortului (prin care, în primul rând, temperatura şi umiditatea să nu îi afecteze sănătatea. Având în vedere aceste elemente menite să asigure turiştilor o vacanţă reuşită, au fost făcute clasificări ale fenomenelor climatice care conduc la îndeplinirea acestor condiţii (Dewailly, Flament, 1993): durata insolaţiei să fie în medie de 6 ore, precipitaţiile să fie minime său deloc în timpul zilei, temperatura maximă să fie în jur de 180 C vara şi 40 C iarna, iar în regiunile tropicale în jurul a 330 C, viteza vântului să fie de 8m/s vara şi de 6 m/s iarna, iar tensiunea vaporilor să nu fie în exces pentru a nu provoca deshidratare.

În definirea „timpului frumos” sunt implicate o serie de elemente climatice, cum ar fi nebulozitatea, frecvenţa precipitaţiilor şi starea lor de agregare, temperatura aerului, vânturile etc.

Rolul climei nu se reduce numai la creionarea atmosferei de desfăşurare a activităţilor turistice, ea se impune, prin anumite trăsături, ca un obiectiv de sine stătător. Astfel de trăsături sunt cele aparţinând climatului de adăpost, climatului subteran şi climatului litoral.

Climatul de adăpost este propriu unor areale a căror configuraţie morfologică a condus la manifestarea, fără rigori deosebite, a elementelor meteorologice. Avem în vedere depresiunile închise, anumite culoare de vale sau platouri aflate în „umbra” circulaţiei dominante a maselor de aer. Amplitudinea redusă a oscilaţiilor climatice conferă acestor arii un coeficient superior de atractivitate, îndeosebi pentru fluxurile turismului curativ. Staţiunile Borsec, Vatra Dornei, Moneasa sau Stâna de Vale sunt situate în astfel de depresiuni, participarea climatului la zestrea lor turistică fiind recunoscută.


8

Climatul subteran se întâlneşte în peşteri sau în cavităţi artificiale şi este definit printr-o constanţă remarcabilă a temperaturii, umidităţii sau circulaţiei aerului. Menţionăm că nu toate peşterile au un astfel de topoclimat, ci numai cele cu o morfologie specifică (cavităţi cu o singură intrare, fără denivelări de amploare etc.). Măsurătorile topoclimatice, îndelung efectuate în unele peşteri (Peştera cu Apă din Valea Leşului, spre exemplu), relevă faptul că, într-un ciclu anual, valorile medii ale temperaturii au o amplitudine maximă de 0,8°C, iar cele ale umidităţii relative de numai 3%. Pe lângă marea sa constanţă, climatul subteran se impune ca factor terapeutic de prim ordin prin ionizarea puternică a aerului (aerosoli). Cantitatea de aerosoli din cavităţile subterane ale vechilor saline explică apariţia sanatoriilor subterane, precum cele de la Slănic Prahova şi Slănic Moldova pentru tratarea afecţiunilor respiratorii (astm bronşic).

Climatul litoral asociază duratei lungi se strălucire a soarelui insolaţia puternică (ultravioletele) şi aerosolii în cantităţi sporite. Aceşti factori concură la afirmarea talasoterapiei7, orientând opţiunile turiştilor şi oferta dinspre trăsătura recreativă spre cea mixtă (curativ-recreativă) (Cocean P. ş.a., 2002). Biodiversitatea

Trei elemente ale cadrului natural formează un triptic la nivelul căruia ele intercondiţionează inseparabil: relieful, clima şi vegetaţia. De altfel, acesta din urmă poartă pecetea majoră a substratului material pe care se dezvoltă şi a condiţiilor termice şi pluviometrice specifice regiunii respective.

Rolul turistic al vegetaţiei este conţinut în: compoziţia asociaţiilor vegetale; prezenţa unor plante endemice şi relicte; prezenţa unor plante cu modificări teratologice; dimensiunile şi vârsta anumitor plante, ritmurile evoluţiei anuale; efectul de margine şi efectul de insulă; vegetaţia ca ecotop; elemente de ordin spiritual legate de existenţa vegetaţiei (Cocean P. ş.a., 2002).

2.2. RESURSELE TURISTICE ANTROPICE

Spre deosebire de resursele atractive aparţinând cadrului natural care sunt un dar al naturii, zestrea turistică antropică reprezintă o însumare de elemente cu funcţie recreativă create de om. Apariţia lor ca obiective de interes turistic nu poartă întotdeauna pecetea premeditării, adică n-au fost construite în acest scop, ci dimpotrivă, în majoritatea cazurilor, au îndeplinit alte atribuţii (economice, strategice, culturale etc.). însuşirea recreativă şi-au câştigat-o însă în timp, ajungând adeseori ca ea să prevaleze în comparaţie cu vechile atribuţii, devenind un obiectiv turistic propriu-zis (Cocean P. ş.a., 2002).

Încă de la începutul afirmării sale ca specie cu trăsături superioare, omul şi-a satisfăcut nevoile recreative şi de cunoaştere prin contemplarea peisajului înconjurător. În această perioadă, prelungită până în Antichitatea timpurie, resursele turistice aparţinând mediului natural aveau o pondere absolută. Ulterior, pe măsură ce avansăm pe scara civilizaţiei, aportul uman la îmbogăţirea zestrei turistice se multiplică şi se diversifică ajungând să fie, astăzi, pentru anumite regiuni terestre, hotărâtoare. Putem, de asemenea, prevedea, fără riscul de a greşi, că ponderea obiectivelor create de om se află într-o ascendenţă evidentă în comparaţie cu frumuseţile naturii care, cantitativ, sunt limitate. Şi asta, fără a lua în considerare că prin transformarea tot mai accentuată a mediului natural într-un mediu geografic puternic umanizat multe din valenţele recreative sunt afectate sau distruse. În schimb, omul, în continua sa devenire, creează noi valori, înnobilându-şi ambientul în strânsă corelaţie cu creşterea sa numerică şi ridicarea standardului de civilizaţie. Principalele atribute recreative ale obiectivelor de provenienţă antropică au la origine următoarele însuşiri: vechimea obiectivului; unicitatea; ineditul; dimensiunea; funcţia (Cocean P. ş.a., 2002).

7 Talasoterapie – tratament terapeutic care constă în băi de mare asociate cu aer marin, folosit în boli ca reumatismul cronic, sinuzita etc.; din fr. Thalassothérapie; http://dexonline.ro/


9

Vechimea unui obiectiv construit de mâna omului, indiferent de dimensiunea şi fizionomia acestuia, devine adesea o sursă de real interes pentru privitori. Omul epocii actuale resimte nevoia interioară de a plonja cât mai adânc în propriul său trecut, într-un veritabil remember ontologic, plin de posibile revelaţii şi satisfacţii spirituale. O adevărată călătorie prin tunelul timpului înspre originile sale. Numai astfel ne putem explica atracţia exercitată de uneltele de silex sau de os, atât de simple în alcătuirea lor, dar care au asigurat omului preistoric supravieţuirea şi progresul. Unelte concentrate în colecţii şi muzee risipite în toate continentele, în aproape toate ţările lumii. Aceleaşi motivaţii ne fac să stăruim cu privirile asupra picturilor ce împodobesc din abundenţă pereţii peşterilor de la poalele Pirineilor, Alpilor sau Carpaţilor. Picturi care surprind, în simplitatea lor, un univers demult dispărut: cel dominat de lupta pentru existentă, de epoca vânătorii şi a totemurilor.

Efectul atractiv al vechimii se diminuează o dată cu apropierea de vremurile noastre, fără a se putea stabili o relaţie directă de proporţionalitate. Aceasta deoarece nu toate obiectivele produse de mâna omului impresionează în acelaşi mod vizitatorul. Apare concomitent, îndeosebi la produsele cu aceeaşi destinaţie, o implicare a esteticului, care reuşeşte să surmonteze influenţa vechimii ca atribut valoric. Giuvaerurile din Evul Mediu ridică mult, prin rafinamentul lor artistic, cota valorică în comparaţie cu obiectele antice cu menire şi compoziţie asemănătoare. Se constată, în general, că perfecţionarea şi diversificarea obiectelor devenite pretext de admiraţie se substituie frecvent vechimii pentru a le scoate în evidenţă.

Vechimea elementelor atractive antropice pune în mişcare stimuli psihologici al căror efect este cu atât mai mare cu cât turiştii sunt mai bine informaţi, iar crearea atmosferei locului lor de provenienţă mai inspirat creionată.

Unicitatea anumitor obiecte, edificii sau activităţi umane înmagazinează, de asemenea, o sursă notabilă de atractivitate. Este de ajuns a cataloga cu acest atribut o realizare antropică pentru ca ea să intre definitiv în sfera de interes a turiştilor, avem în vedere nu o individualizare dimensională, ci singularitatea efectivă a produsului în sine. Unicitatea poate rezulta fie dintr-o acţiune deliberată a creatorului - autor al unui singur produs, fără copii sau variante - fie prin distrugerea sau dispariţia obiectelor de acelaşi gen. Obiective unice sunt statuile (cel puţin prin prisma subiectului reliefat) şi casele memoriale dedicate unor personalităţi distincte. Turnul din Pisa, prin înclinarea sa maximă faţă de planul verticalei locului cu circa 4,25 m, este un unicat mondial; Regata Storica este singulară prin fastul şi grandoarea ei; defilarea gărzii engleze prin ceremonialul ce o însoţeşte etc.

O altă însuşire turistică a obiectivelor de provenienţă antropică provine din ineditul lor fizionomie, poziţional sau structural-compoziţional. Fizionomia diferită este rodul veşnicei tendinţe a spiritului uman spre originalitate şi depăşire de sine. A reliefa ceea ce nu a mai fost reliefat, a construi mai durabil, mai impozant, mai frumos, reprezintă principala sursă a ineditului din lucruri, întreaga artă mondială îşi are şi ea rădăcinile adânc înfipte în această pătimaşă tendinţă. Iar arta reprezintă pentru turism un izvor de apă vie, indiferent dacă o desluşim în arhitectura clădirilor, pe pânzele expuse în colecţii şi muzee, cu ocazia marilor evenimente culturale şi artistice, etc.

Ineditul poate rezulta şi din neterminarea unor proiecte cum este cel al Domului din Strasbourg, unde unul din cele două turnuri n-a fost construit.

Aceleaşi valenţe le putem descifra şi în ceea ce priveşte tipul materialului utilizat în ridicarea unor edificii de referinţă (lemnul, piatra, sticla, oţelul, betonul armat), în numărul de proiecte elaborate, a perioadei cât a durat construcţia, a personalităţilor care au contribuit la definitivarea aspectului ei actual, etc. Arhitectura din sticlă şi beton armat a Centrului Pompidou din Paris, silueta zveltă a Turnului Eiffel durată din oţel, clădirea Centrului Comercial din Santa Fe, capitala statului New Mexico, ridicată din lut modelat, reprezintă exemple ale unor realizări de excepţie în materialele respective.

Ineditul, ca resursă atractivă, este dat şi de locul ales de om pentru amplasarea edificiilor sale. Astfel, construirea castelelor medievale pe promontoriile stâncoase ale văilor


10

sau munţilor era motivată în vremurile date prin raţiuni de apărare. Astăzi castelele Văii Rinului, castelele Foix, Lourdes, Salzburg sau Bran, cetăţile San Marino, Poenari şi Colţ se impun pentru totdeauna în memoria turiştilor şi prin poziţia lor insolită.

Dacă vechimea, unicitatea sau ineditul unor obiective de origine antropică rămâne apanajul turiştilor bine informaţi, dimensiunea acestora este un atribut accesibil tuturor, uşor de evaluat sub aspect atractiv. Aidoma elementelor cadrului natural, şi în acest caz întâlnim exemple aparţinând ambelor extreme dimensionale, maxime sau minime. Versailles rămâne cel mai impozant castel francez, turnurile de televiziune din Moscova şi Toronto depăşesc 500 m înălţime, Willis Tower/Sears Tower din Chicago este cea mai înaltă clădire din lume, Clădirea Parlamentului României este a doua în lume ca dimensiune, atât la suprafaţa solului cât şi sub nivelul acestuia (- 95 m). în mod similar, putem include pe aceeaşi listă bogăţia în exponate a Louvrului sau Ermitajului, monumentalitatea Statuii Libertăţii din New York sau a piramidelor din Mexic şi Egipt; splendoarea albăstruiul de Voroneţ şi Chartres, înălţimea de excepţie a barajelor Rogun (din anrocamente) şi Grande Dixence (Elveţia - din beton armat) etc. La polul opus găsim obiecte miniaturizate - cărţi, unelte, ustensile - adunate în colecţii şi muzee.

În sfârşit, funcţiile anterioare sau actuale ale anumitor edificii poartă o încărcătură atractivă cu o tentă specifică. Astfel, Bastilia sau Turnul Londrei au devenit puncte importante ale cererii turistice, mai puţin prin arhitectura sau dimensiunilor lor, cât mai ales prin şansa ce o oferă rememorării unor bogate file de istorie scrise între zidurile lor. În mod similar se înscriu în circuitele turistice sediile politice (Palatul ONU din New York, Casa Albă, Palatul Buckingham), ştiinţifice, culturale etc.

O situaţie aparte, favorabilă, o relevă obiectivele cu funcţie turistică propriu-zisă din categoria Disneyland-urilor, Praterului8, etc., construite pentru a diversifica oferta atractivă a unor centre sau regiuni cu o cerere turistică majoră.

Zestrea turistică de provenienţă antropică este de mare complexitate şi poate fi structurată în două grupe de obiective, şi anume:

- edificii şi elemente cu funcţie turistică; - activităţi antropice cu funcţie atractivă.

2.3. TIPURI ŞI FORME DE TURISM

Formele de turism, decurg din modalităţile de practicare a tipurilor de turism. În general este acceptat faptul că se pot deosebi patru tipuri de turism şi anume:

1. Turism de recreare şi agrement; 2. Turism de îngrijire a sănătăţii (curativ); 3. Turism cultural; 4. Turism polivalent (de recreare şi de refacere a sănătăţii; de recreare şi informare). Formele de turism vor fi definite în funcţie de diferite criterii sau factori ce îşi pun

pecetea asupra individualizării şi desfăşurării fenomenului turistic la scara detaliilor sale. Astfel de criterii sunt: distanţa, durata, provenienţa turiştilor, numărul turiştilor, gradul de organizare, modul de desfăşurare, mijloacele de transport utilizate, vârsta turiştilor, aportul social, particularităţile regiunii de destinaţie (Cocean P. ş.a., 2002).

Formele respective sunt proprii tuturor tipurilor de turism analizate, însă ponderea lor diferă de la un tip la altul (turismul de lungă durată este prezent atât în cazul recreării, cât şi în cazul recuperării sau culturalizării, dar va predomina în cazul turismului curativ).

a) Distanţa ca factor al diferenţierii formelor de turism impune trei variante de practicare, şi anume: turismul de distanţă mică (apreciat de numeroşi cercetători ca un tip aparte (Cocean P. ş.a., 2002)), turism de distanţă mare şi turism la distanţă foarte mare.

8 Praterul - parc de distracţii gigantic (cu o suprafaţă de 6 km2) amenajat în Viena pe un vechi teren de vânătoare deschis publicului de împăratul austriac Iosif al II-lea; http://ro.wikipedia.org/


11

Factorul distanţă îşi pierde progresiv din importanţă datorită perfecţionării mijloacelor şi căilor de transport, a creşterii vitezei de deplasare ce reduce timpul, dar determină diferenţieri de preţ.

Turismul de distanţă mică ocupă, prin numărul participanţilor, intensitatea şi orientarea fluxurilor, prima poziţie între formele enumerate. Se consideră că factorul definitoriu în fixarea distanţei este timpul necesar deplasării, deşi nu trebuie uitată nici participarea, deseori cu rol major pentru o parte a populaţiei, a veniturilor cu destinaţie recreativă. Pentru habitatele urbane, turismul de mică distanţă se limitează frecvent la deplasări scurte, cu o durată de câteva ore până la 1-2 zile în zona periurbană. Această fâşie limitrofă oraşelor devine, prin contrastul oferit în raport cu vatra construită a aşezării, acel element ce susţine „legea complementarităţii” (Poschl, 1962), respectiv atracţia exercitată asupra populaţiei de peisajul cu totul diferit decât cel în care ea îşi desfăşoară activitatea.

Mărimea zonei periurbane, în accepţiunea turistică, este relativă. Ea este marcată, spre interior, de suprafaţa construită a oraşului, iar la exterior de o linie dincolo de care interesul turiştilor scade brusc. Atunci când, în afara perimetrului construit al oraşului, există teritorii extinse cu o zonă turistică majoră, zona periurbană va fi definită de distanţa dintre centrul oraşului şi fâşia cu o minimă densitate a turiştilor în perioadele de maximă afluenţă a acestora în zonă, ştiut fiind că numărul acestora scade progresiv cu creşterea distanţei. Se apreciază că limita exterioară a zonei preorăşeneşti este marcată de distanţa optimă de parcurs dus-întors, în aceeaşi zi, cu pasul.

Turismul de distanţă scurtă are, în principal, un caracter recreativ, deşi, acolo unde apar resurse curative sau edificii cu funcţie atractivă, poate îmbrăca şi trăsăturile celorlalte tipuri. Sunt căutate mai ales pădurile (loc ideal al plimbărilor şi excursiilor), malurile apelor (pentru canotaj şi pescuit), pajiştile sau poienile.

Datorită duratei reduse, această formă de turism se practică la sfârşitul săptămânii, dar şi în intervalul de câteva ore de la sfârşitul fiecărei zile. Pentru ţările din zona temperată maximum-ul se înregistrează vara, când „ieşirile la iarbă verde” sunt numeroase. Al doilea maxim, mai atenuat, apare iarna, anotimpul schiului şi al săniuţei.

Turismul de distanţă mică este foarte sensibil la factorii climatici, vremea frumoasă fiind o condiţie esenţială a desfăşurării lui. Este dificil de estimat practicanţii după vârstă, deoarece participă toate categoriile, de la tineri la vârstnici. În schimb, din punct de vedere profesional, predomină uşor grupele sociale care au condiţii de uzură psihică mai accentuată (intelectuali, studenţi, elevi etc.).

Infrastructura ce deserveşte turismul de scurtă distanţă este compusă dintr-o reţea de căi de acces bine trasate (poteci) sau modernizate (şosele, căi ferate), care să faciliteze deplasarea rapidă. Lipsa acestora transformă aria periurbană într-o regiune a voluntariatului turistic, cu efecte negative asupra peisajului. Sunt necesare în primul rând unităţi de deservire rapidă (restaurante, baruri, bufete), în vreme ce unităţile de cazare, datorită distanţei mici faţă de domiciliul turiştilor, vor fi puţin solicitate. Din aceste considerente bazele turistice din zona preorăşenească vor trebui să aibă o funcţie de deservire diversificată şi una de cazare, corelată cu gradul de solicitare. Momentan se amplifică tendinţa de transformare a împrejurimilor oraşelor în areale de reşedinţă temporară, cu scop recreativ, prin construirea de vile şi cabane particulare.

Turismul de distanţa mică are un caracter de masă şi un caracter sezonier pronunţat, iar eficienţa economică rezultă din servicii. Vârfurile cererii în anumite zone şi intervale influenţează negativ condiţiile recreării datorită supraaglomerării.

Turismul de distanţă mare cuprinde activităţile desfăşurate în afara zonei periurbane sau a localităţii de reşedinţă, cu mijloace de transport moderne. Pentru ţările mijlocii ca suprafaţă, el poate fi asimilat cu turismul desfăşurat în interiorul graniţelor naţionale, presupunând deplasări de sute de kilometri şi o durată medie sau lungă. La această formă de turism predomină turismul cultural şi de îngrijire a sănătăţii. Din punct de vedere al


12

provenienţei turiştilor este un turism mixt, intern şi internaţional, şi antrenează mase largi de persoane în fluxuri orientate spre regiuni sau obiective cu zestre atractivă importantă.

Turismul la distanţă foarte mare se desfăşoară la nivel continental, respectiv în interiorul unor ţări cu o suprafaţă deosebită (Canada, SUA, Brazilia, Rusia, Australia, China). Este practicat de un număr limitat de persoane cu venituri superioare mediei şi utilizând mijloace de transport rapide (avionul) sau forme confortabile (vaporul). Sunt vizate resurse şi infrastructuri turistice de marcă (Hawaii, Florida, Coasta de Azur, Canare, Baleare etc). Eficienţa acestei forme este foarte ridicată datorită preţurilor mari ale serviciilor şi produsului turistic în general.

b) Durata călătoriei sau a sejurului îşi pune şi ea amprenta asupra formelor de practicare a turismului. Dacă distanţa la care se deplasează turiştii este dependentă de mărimea veniturilor şi a timpului liber, durata actului turistic este impusă, cu prioritate, de capacitatea de satisfacere în timp a nevoii umane de recreare, refacere şi informare. Ceilalţi factori (mărimea timpului liber, a veniturilor) au o influenţă certă, dar secundară (pentru satisfacerea nevoilor respective se economisesc bani şi se alocă întregul timp liber disponibil, chiar dacă, per individ, numărul activităţilor turistice se va reduce). Se detaşează, după criteriul temporal, trei forme de turism şi anume:

Turismul de scurtă durată (1-3 zile) este specific sfârşitului de săptămână sau unor mici intervale din concediul anual. Predomină în zona periurbană şi antrenează cele mai largi grupe de populaţie. Prin recurgerea la mijloace moderne de transport acest turism se poate practica la distanţe mari (week-end-urile europene în Azore sau în insulele Mării Egee). Ponderea majoră o deţine latura recreativă, dar numărul excursiilor cu tentă culturală este în creştere.

Turismul de durată medie corespunde concediului anual, foarte diferit, ca durată, de la o ţară la alta. Îmbracă toate cele patru tipuri descrise, iar deplasările se realizează la distanţe mari şi foarte mari. Practicându-se în concedii şi vacanţe, generează, mai ales vara, mari suprasolicitări ale infrastructurii. O parte din activităţile proprii se desfăşoară în afara graniţelor naţionale.

Turismul de lungă durată, peste 30 de zile, este apanajul grupelor de populaţie cu un timp liber excedentar (pensionari, elevi, studenţi, liber profesionişti). Predomină turismul curativ. Tot în această formă trebuie inclus turismul de vizitare a rudelor şi prietenilor. Actul turistic se poate desfăşura în aceeaşi localitate (având caracter rezidenţial) sau în localităţi diferite.

c) După zona de provenienţă se individualizează pregnant două forme de turism: intern (naţional sau autohton) şi internaţional.

Turismul intern îşi are aria de desfăşurare în interiorul graniţelor politico-administrative ale unei ţări. Sub raportul numărului de practicanţi, acestuia îi revine majoritatea covârşitoare a turiştilor ce vizitează ţara respectivă (85% în Marea Britanie, 80% în Franţa). Faptul se explică prin acţiunea unui ansamblu cauzal din care nu lipsesc influenţele costului, ale timpului liber, cunoaşterea limbii etc.

Turismul intern determină o ierarhizare riguroasă a ofertei fiecărei ţări, pe care o diversifică şi o testează, recomandând-o turismului internaţional. Din punct de vedere economic turismul intern nu aduce valută, dar asigură raportul financiar al dezvoltării şi al funcţionării permanente a infrastructurii de profil. În perioadele când, din diverse motive, fluxurile internaţionale sunt în creştere, el devine izvorul ce dă viabilitate şi continuitate ramurii în sine. În fine, rolul său în menţinerea sănătăţii şi a ridicării gradului de instruire a populaţiei autohtone este incontestabil.

Turismul internaţional presupune desfăşurarea activităţilor din sfera analizată dincolo de hotarele ţării de provenienţă a turiştilor săi. Cauzele amplificării fluxurilor internaţionale de vizitatori sunt multiple. Printre acestea se numără ridicarea gradului de civilizaţie şi bunăstare în numeroase ţări; dorinţa de cunoaştere a unor realităţi şi fenomene noi; vizitarea


13

rudelor şi prietenilor din străinătate; modernizarea căilor şi mijloacelor de transport; facilităţile oferite de noile state venite pe piaţa turistică a lumii etc.

Pe plan financiar, turismul internaţional, prin aportul de valută, joacă un rol foarte important în balanţa economică a ţârilor receptoare. Unele state, precum Spania, Austria Elveţia sau Grecia datorează acestei forme de turism cea mai mare parte a intrărilor valutare. Cum majoritatea ţărilor receptoare sunt în curs de dezvoltare, turismul internaţional, prin orientarea câştigurilor în valută, contribuie la o firavă redistribuire a veniturilor pe plan mondial.

Turismul internaţional presupune şi reclamă totodată, pe lângă un fond atractiv aparte, o infrastructură şi servicii de înaltă calitate, fiind foarte sensibil la propaganda turistică şi la stabilitatea politică generală.

d) în funcţie de numărul participanţilor, deosebim turismul individual şi turismul de grup.

Turismul individual este practicat, în general, de o anumită categorie de persoane cu venituri mai mari, care deţin şi mijloace proprii de transport, ceea ce le asigură o independenţă totală de deplasare. Optând pentru această variantă, turistul se preocupă personal de organizarea şi efectuarea excursiei, reducându-se comoditatea, dar având posibilitatea să-şi modifice traseul şi opţiunile pe parcurs. Este necesară o distincţie între turistul izolat, care călătoreşte de unul singur, şi turistul individual care întreprinde călătoria cu membrii familiei sau un grup restrâns de prieteni.

Turismul în grup se caracterizează prin: - neimplicarea turiştilor în planificarea şi organizarea actului recreativ, ceea ce

sporeşte comoditatea; - turiştii beneficiază de tarife mai reduse prin facilităţi de ordin social; - facilităţi în obţinerea vizelor şi a vizitării altor ţări; - antrenează categorii diverse ale populaţiei cu cerinţe mai modeste faţă de oferta

turistică; - asigură desfăşurarea continuă a activităţilor turistice, reducând la maximum

perioadele de minimă solicitare a infrastructurii. f) Un alt criteriu de diferenţiere a formelor de practicare a turismului, este cel

organizatoric, conform căruia activităţile de acest gen pot fi: organizate, semiorganizate şi neorganizate.

Turismul organizat are în vedere grupuri de turişti, colective de diferite mărimi şi turişti individuali. Facilităţile de ordin social înmulţesc solicitările din partea persoanelor cu venituri modeste. Avantajele turismului organizat constau în:

- comoditatea rezultată din neimplicarea vizitatorilor în organizarea şi desfăşurarea excursiei;

- ocuparea eficientă a bazelor de cazare; - atenuarea fenomenelor de „vârf”;

Dezavantajele turismului organizat constau în: - venituri mai mici, realizate datorită puterii mai reduse de cumpărare a participanţilor; - dependenţa turistului de un program dinainte stabilit. În ceea ce priveşte dezvoltarea turismului organizat, se constată deriva acestuia, tot

mai mult excursioniştii preferând varianta semiorganizată sau cea individuală. Rămâne constantă însă preferinţa persoanelor de vârsta a treia pentru această formă.

Turismul semiorganizat presupune existenţa unor elemente specifice primei forme (cazare şi unele mese, programarea unor vizite la obiective turistice de mare importanţă etc.), dar oferindu-i individului sau grupului şi posibilitatea desfăşurării unui program individual. Atrage îndeosebi grupa tânără care apelează doar la anumite servicii ale infrastructurii.

Actualmente există variante interesante de practicare a turismului organizat şi semiorganizat, cum ar fi: croazierele, călătoriile charter, aranjamente combinate privind serviciile etc.


14

Turismul neorganizat oferă participanţilor deplina libertate de opţiune în ceea ce priveşte condiţiile călătoriei şi sejurului. Este sinonim cu turismul automobilistic şi se afirmă paralel cu creşterea veniturilor individuale alocate recreării sau îngrijirii sănătăţii. Determină o valorificare mai pronunţată a fondului turistic prin intensificarea exploatării infrastructurii, dar facilitează apariţia formei de turism sezonier şi a suprasolicitării bazelor de cazare pentru perioade scurte.

g) în strânsă dependenţă de modul de desfăşurare, activităţile turistice pot fi continue, sezoniere sau de circumstanţă.

Turismul continuu este definit prin luarea în considerare a particularităţilor de funcţionare a infrastructurii şi nu a opţiunilor participanţilor (întrucât nu există persoane care să efectueze o astfel de activitate în mod permanent). În consecinţă, putem semnala prezenţa unor baze utilizate în tot timpul anului, cum sunt cele din marile oraşe, din principalele noduri de transport sau a celor situate de-a lungul unor importante artere de circulaţie. Această formă de turism o întâlnim şi în staţiunile balneoclimaterice, cu ofertă curativă permanentă (Băile Felix, Sângeorz Băi, Olăneşti, Băile Herculane etc). Fluxurile turistice prezintă un mers sinuos al intensităţii, cu maxime de vară şi iarnă (în zonele temperate) atenuate prin sisteme de reglare organizatorică.

Turismul continuu mai poate fi definit şi prin modul de funcţionare a obiectivelor atractive. Astfel, unele dintre ele pot fi vizitate doar sezonier, când valenţa lor turistică este maximă, în vreme ce altele pot fi exploatate întregul an. Între cele din ultima categorie se înscriu peşterile, iar speoturismul, în condiţiile amenajării moderne a cavităţilor subterane, se desfăşoară fără întrerupere.

Turismul sezonier este specific latitudinii mijlocii, cu două sezoane optime deplasării şi recreării. Desfăşurându-se predominant în aer liber, el este dependent de factorul climatic, ale cărui însuşiri le valorifică, de altfel. Pentru Europa, în general, apar două variante ale turismului sezonier şi anume turismul estival, cu două subvariante, litoral şi montan, şi turismul hibernal, preponderent montan.

Sezonul de vară concentrează majoritatea turiştilor înspre zonele litorale, accentuează importanţa turismului de scurtă durată din zonele preorăşeneşti şi oferă condiţii propice turismului cultural, cu o arie de desfăşurare foarte largă. Dimpotrivă, iarna zonele litorale ating punctul minim de solicitare, în vreme ce regiunile montane, cu posibilităţi de practicare a sporturilor de iarnă, sunt asaltate. La nivel european, turismul elveţian şi austriac este axat pe valorificarea resurselor sezonului hibernal, în vreme ce turismul spaniol sau grecesc exploatează cura heliomarină îndelungată a propriilor litoraluri. Un echilibru între cele două sezoane se realizează în Franţa, unde, un număr de turişti cu ponderi destul de apropiate sunt atraşi, iarna de Alpi şi Pirinei, iar vara, de litoralul Mării Mediterane şi al Oceanului Atlantic.

Turismul de circumstanţă are o durată relativ scurtă, de la câteva ore la câteva zile şi se poate desfăşura pe întreaga perioadă a anului. Motivaţiile şi formele pe care le îmbracă sunt extrem de variate. Între atracţiile la care această formă de turism este sensibilă se înscriu manifestări şi evenimente limitate ca durată (festivaluri artistice, expoziţii, competiţii sportive etc.), dar pot fi şi anumite construcţii cu funcţie turistică permanentă, unde vin în momentele de recreare persoane antrenate în alte activităţii. Se apreciază că turismul profesional,

desfăşurat de oameni de ştiinţă, studenţi bursieri, sportivi, persoane oficiale în perioada deplasării lor în alte locuri decât cele în care este situată instituţia în care sunt angajaţi, face parte integrantă din această formă.

h) Mijloacele de transport reuşesc, la rândul lor, să-şi pună şi ele amprenta asupra modului de desfăşurare a activităţii turistice. Întâlnim, ca urmare, turismul pedestru (drumeţia), rutier, feroviar, aerian şi naval.

Turismul pedestru antrenează din cele mai vechi timpuri numeroşi turişti ce se deplasează în zona periurbană, dar şi în regiunile muntoase. În cadrul acestei forme trebuie incluse şi turismul cinegetic, pescuitul şi alpinismul. Turismul pedestru oferă cea mai strânsă conexiune între om şi natură, având un caracter eminamente recreativ.


15

Turismul rutier se practică de numeroşi participanţi, pe distanţe scurte (cicloturismul), lungi sau foarte lungi (cu motociclete, automobile sau autocare), iar prin utilizarea gradului său de independenţă creşte substanţial. Este cea mai dinamică formă de turism actuală, datorită perfecţionării căilor şi mijloacelor de transport, precum şi înmulţirii posibilităţilor, pentru un număr în creştere de persoane, de a avea un mijloc de transport propriu.

Turismul feroviar este facilitat de prezenţa unor mijloace de transport sigure, cu un confort sporit, optime pentru deplasări la distanţe mari. Este practicat sub forma călătoriilor în circuit, sau de către turiştii ce se deplasează spre anumite localităţi alese ca loc de desfăşurare a activităţii recreative sau curative.

Turismul aerian a luat un mare avânt în a doua jumătate a secolului XX, prin dezvoltarea acestor mijloace rapide de transport. Este practicat de persoanele cu venituri mari, dornice de a-şi satisface necesităţile recreative la foarte mari distanţe. Deltaplanele şi elicopterele, tot mai intens utilizate în acest scop, încearcă să diversifice opţiunile în acest domeniu.

Turismul naval utilizează numeroase mijloace de transport, cum ar fi plutele arhaice, ambarcaţiunile cu vâsle, rame sau motor, nave de pasageri fluviale sau maritime. Frecvenţa maximă se înregistrează pe lacurile interioare, în anumite sectoare ale fluviilor şi râurilor (cele ce traversează marile aglomeraţii urbane) şi în zonele litorale, unde se practică un adevărat cabotaj turistic. Ca variantă a turismului naval, foarte frecventă este croaziera în bazinul unor mări intercontinentale (Mediterana, Caraibe, Marea Japoniei).

g) În funcţie de vârsta turiştilor se evidenţiază un turism practicat de tineri (elevi şi studenţi), cu tentă recreativă şi culturală; de către persoanele mature (turism polivalent) şi turismul vârstei a treia, preponderent curativ.

i) Un alt criteriu care stă la baza delimitării formelor de turism este cel economico-

social, conform căruia activităţile acestui domeniu iau forma turismului social, de masă, preferat de persoanele cu venituri modeste. Prin intermediul instituţiilor de asistenţă socială, a sindicatelor, se beneficiază de unele facilităţi, care-i lărgesc accesibilitatea în rândul populaţiei. La polul opus, se situează turismul particular, practicat de persoane cu venituri superioare mediei.

j) Formele de turism pot fi diferenţiate şi pornind de la particularităţile regiunii de

destinaţie. Gradul de complexitate al acesteia, de implicare în exploatarea fondului atractiv al teritoriului, ierarhizează opţiunile cererii înspre obiectivele turistice, localităţile cu funcţie turistică şi staţiunile turistice. Fiecare dintre cele trei tipuri de baze posedă o ofertă atractivă proprie, un produs ce va fi consumat de anumite categorii de turişti, în funcţie de propriile lor opţiuni.

Dacă tipurile de turism sunt entităţi de mare viabilitate şi constanţă în manifestarea lor,

formele de practicare ale acestuia se diversifică şi se modelează permanent, într-o tendinţă firească de adaptare la opţiunile cererii, mereu mai numeroase şi mai inedite. Ca urmare, îmbinarea diverselor tipuri de turism atrage simultan fie îmbinarea formelor, fie apariţia unor forme noi.

În funcţie de criteriile avute în vedere, de potenţialul turistic şi de baza de servire atât tipurile cât şi formele de turism pot avea altă tipologie.

Astfel, unii autori (Velcea, Ungureanu, 1993; Neguţ, Vlăsceanu, Negoescu, Zotta, Florina Bran, 2001, Buia 2002), luând în consideraţie caracteristica dominantă a potenţialului turistic, serviciile, motivaţiile şi preferinţele turiştilor, au definit următoarele forme de turism:

� turismul balnear maritim, practicat pentru cura heliomarină, băi de mare şi uneori de nămol terapeutic, cura climaterică;

� turismul montan şi pentru practicarea sporturilor de iarnă, cuprinzând: drumeţia, turismul climateric, cel de sporturi de iarnă etc;

� turismul de cură balneară, legat de staţiunile cu izvoare minerale, termominerale şi termale cunoscute prin efectul tămăduitor al apelor;


16

� turismul de vânătoare sau safari, cu o mare răspândire în Africa; în ultima vreme mai mult cu caracter de foto-safari, cine-safari, respectiv vizitarea şi fotografierea sau filmarea unor zone bogate în vânat;

� turismul cultural, legat de vizitarea monumentelor istorice, arhitectonice şi de artă, a muzeelor şi caselor memoriale, a altor obiective realizate de om;

� turismul comercial-expoziţional, legat de marile târguri şi expoziţii; � turismul festivalier, legat de centrele în care au loc festivalurile cultural-artistice,

naţionale şi internaţionale; � turismul sportiv, legat mai ales de manifestările sportive de anvergură (olimpiadele,

atât de vară, cât şi de iarnă, campionatele mondiale sau continentale din diferite sporturi); � turismul de reuniuni şi congrese, legat de marile manifestări ştiinţifice, culturale,

artistice etc. � turismul de afaceri.


17

3. TURISMUL RURAL ŞI AGROTURISMUL FORME ALE ECOTURISMULUI ŞI TURISMULUI DURABIL

3.1. TURISMUL RURAL – GENERALITĂŢI

Datorită apariţiei fenomenelor de stres turistic generate de maniera industrială de practicare în baze mari aglomerate, a apărut o nouă formă de turism aflată într-o expansiune rapidă şi anume turismul rural. Turismul rural este o replică la turismul marilor staţiuni, a celui urban, a aglomerărilor de turişti în teritoriu. Orientarea înspre turismul rural este şi o consecinţă a creşterii preţurilor în general ceea le limitează accesul anumitor categorii sociale la serviciile turismului tradiţional. Pe de altă parte el oferă regiunilor rurale în special celor din zonele montane o sursă de existenţă care substituie agricultura în derivă şi industria în declin.

În general, în domeniul turismului practicat în mediul rural, se utilizează în mod frecvent o terminologie diversă, dominată, în principal, de cele trei noţiuni: agroturism, turism rural, ecoturism (Cocean P. ş.a., 2002).

3.2. ISTORICUL TURISMULUI RURAL

Apariţia călătoriilor turistice s-a produs în antichitate, iar activităţile turistice în spaţiul rural au început a fi practicate empiric din aceeaşi perioadă (Nistoreanu P., 1999). Este cunoscută astfel participarea în număr mare a elenilor la: Vizitarea locurilor sfinte - Dadona (Zeus) şi Delfi (Apollo) - frecventarea băilor curative sau jocurile festive periodic organizate. În perioada romană majoritatea călătoriilor aveau scopuri comerciale, culturale sau militare, iar traseele lor parcurgeau inevitabil spaţiul rural. În acelaşi timp cu evoluţia societăţii omeneşti se diversifică şi structura călătorilor, astfel, în Evul Mediu, călătoreau în număr însemnat comercianţii, dar întâlnim frecvent ambasadori, preoţi şi pelerini, oameni de ştiinţă, artişti, calfe şi studenţi.

Europa este cea care înregistrează primele forme conştientizate de turism rural în secolele XVI-XVII; în acele vremuri pictorii erau interesaţi să valorifice în operele lor construcţiile şi mediul spaţiului rural.

În România, care - aşa cum afirma Geo Bogza în reportajul „Sate şi oraşe” - la început a fost o ţară de sate, prin excelenţă agricolă, spaţiul rural s-a aflat la el acasă dintotdeauna. Mai mult „viaţa la ţară” a fost un subiect frecvent al literaturii noastre, culminând cu manifestarea unui puternic curent literar; similar, în operele plastice din perioadele de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX satul fiind cadrul, obiectul, subiectul şi inspiratorul unui număr însemnat de pictori români.

În ceea ce priveşte manifestările care pot fi catalogate drept începuturi ale circulaţiei rurale din ţara noastră - neluând în seamă faptul că orice orăşean, care se respecta şi îşi putea permite, avea o casă „la ţară” - amintim: obiceiurile de Sânziene când, conform tradiţiei maramureşenii porneau spre mănăstirile din Moldova; pelerinajele către locaşurile de cult; vacanţele de sărbători în lumea satului sau la mănăstiri, dar mai ales obiceiul retragerii către sat în timpul verilor călduroase, locul ideal de petrecere a unor clipe de destindere (Nistoreanu P., 1999).

Concomitent cu creşterea frecvenţei circulaţiei turistice au evoluat şi echipamentele turistice: de la cele privind transportul (poştalioanele şi locurile de schimb ale cailor) la cele care asigurau în norme profesioniste cazarea şi masa (vestitele hanuri existente în toate cele trei ţări române (Nistoreanu P., 1999)).


18

După anii ‘60, omenirea a început să fie tot mai preocupată de ţinta (destinaţia) vacanţelor sale, turismul devenind una din cele mai importante activităţi economice din lume. Simultan cu manifestarea primelor tendinţe de petrecere - tot mai frecventă - a vacanţelor în mijlocul naturii, din ce în ce mai mulţi turişti şi-au dorit petrecerea clipelor de relaxare în mediul rural.

Ce-şi propuneau aceşti călători, drumeţi, excursionişti, într-un cuvânt turişti? Un răspuns sintetic presupune o concentrare a obiectivelor şi următoarea enumerare:

� să-şi satisfacă curiozitatea şi dorinţa petrecerii vacanţelor în cu totul alte condiţii de viaţă şi civilizaţie decât cele obişnuite;

� să-şi materializeze interesul pentru noi destinaţii; � să fragmenteze vacanţa în 3-4 minivacanţe (4-5 zile: mare, munte, staţiune localitate

balneară, sat turistic tradiţional); � sporirea gradului de solicitare pentru spaţii de cazare cu un confort mai redus (deci

mai ieftin); � turism cultural şi de cunoaştere (în special tinerii şi turiştii de vârsta a treia); � alegerea ca destinaţii de vacanţă a ţărilor învecinate.

În mod firesc s-au conturat următoarele avantaje: � valorificarea bogatului potenţial rural; � economisirea la minim a personalului de servire; � decongestionarea zonelor turistice supraaglomerate; � îmbunătăţirea nivelului de trai în zonele utilizate ca bază materială a turismului; � stabilizarea populaţiei rurale prin ocuparea în sfera serviciilor turistice; � surse suplimentare de venituri pentru populaţia rurală; � înviorarea tradiţiilor populare, dorinţa de perpetuare a unor meşteşuguri tradiţionale.

Cercetările întreprinse la începutul deceniului opt al secolului nostru au scos în evidenţă că cererea turistică şi alegerea destinaţiilor turistice au fost puternic influenţate de formele de agrement şi animaţie oferite de fiecare zonă în parte, de poziţie şi de accesabilitate, cadrul natural precum şi cel soci-economic, etnografia şi folclorul local (Nistoreanu P., 1999).

3.3. DEFINIREA RURALITĂŢII ŞI TURISMULUI RURAL

Ruralitatea Deşi o definiţie a turismului rural ar putea să apară ca fiind foarte simplă - acea formă

de turism practicată în regiunile rurale - problema delimitării / definirii turismului rural este, totuşi ceva mai complicată, din cel puţin câteva raţiuni (Adriana Zaiţ, 1999):

� turismul urban nu se limitează la ariile urbane, pătrunzând adesea şi în cele rurale; � regiunile rurale prin ele însele sunt dificil de definit, criteriile folosite în diferite ţări

fiind extrem de variate; � gradul de ruralitate este atât o problemă de ordin tehnic, cât şi una de ordin emoţional:

nu orice activitate turistică desfăşurată într-o regiune rurală reprezintă turismul rural, deoarece unele activităţi pot fi urbane ca formă şi rurală doar ca localizare (de exemplu: complexele de vacanţă situate la ţară, în care se practică un turism organizat);

� există mai multe tipuri sau forme de turism rural, turismul rural fiind de altfel o activitate cu multiple faţete, diferite regiuni dezvoltând cu precădere anumite componente ale produsului turistic rural;

� însăşi regiunile rurale se află într-un proces de schimbare, sub impactul dezvoltării pieţelor globale al comunicaţiilor şi telecomunicaţiilor, ca şi al fluxurilor populaţionale cu dublu sens – de populare pentru anumite zone, aflux de populaţie în altele (pentru dezvoltarea unor afaceri netradiţionale).

Dacă problema definirii turismului rural este una relativ nouă, cea a definirii ruralităţii este deja una demult dezbătută. Această dezbatere privind conceptul de ruralitate se bazează pe câteva elemente dominante şi anume:


19

a) Densitatea populaţiei şi mărimea aşezărilor. De regulă, ariile rurale tipice au densităţi scăzute ale populaţiei, aşezările umane fiind mici şi spaţiale. Mediul natural agricol sau forestier domină mediul construit. Cu toate acestea, densităţile medii ale populaţiei rurale diferă mult de la o ţară la alta (Tabelul 1), (Adriana Zaiţ, 1999). Programul de dezvoltare rurală al OECD9 (OECD, 1993) foloseşte pentru delimitare o serie de indicatori diferenţiaţi astfel:

� la nivel local este preferat criteriul densităţii populaţiei 150 de locuitori / km²; � la nivel regional, unităţile geografice sunt grupate în funcţie de populaţie rurală în

trei grupe: predominant rural (< 50%); semnificativ rural (15 - 50 %); predominant urban (<15%).

b) Modul de folosire a pământului şi economia, în special dominaţia agriculturii şi silviculturii.

Cei mai mulţi specialişti definesc regiunile rurale, ca fiind arii predominant agricole, de pădure sau terenuri necultivate în stare naturală, cu mai puţin de 10 - 20 % din teritoriul lor acoperit de construcţii. Economiile acestor zone sunt dominate de activităţi agricole şi oferă spaţii de viaţă naturală neconvenţională. Tabelul 1. Criterii de delimitare a aşezărilor rurale în diferite ţări; (după UN Demographic

Year- Books, 1991)

ŢARA

CRITERIUL

Australia - aşezări umane cu mai puţin de 1 000 de locuitori, exclusiv aşezările de vacanţe

Austria - aşezări umane cu mai puţin de 5 000 de locuitori Canada - aşezări umane cu mai puţin de 1 000 de locuitori cu o densitate a

populaţiei mai mică de 4 000 locuitori Danemarca şi Norvegia

- aglomerări de mai puţin de 200 de locuitori

Anglia şi Ţara Galilor

- nu există o definiţie, însă Comisia pentru dezvoltare rurală exclude aşezările cu mai mult de 200 de m între case

Franţa - aşezări umane cu mai puţin de 2 000 de locuitori, sau cu nu mai mult de 200 m între case

Portugalia şi Elveţia - aşezări cu mai puţin de 1 000 de locuitori

c) Structuri sociale tradiţionale şi probleme ale identităţii şi moştenirii comunicaţiilor rurale. Sociologii au întâmpinat destule dificultăţi în încercarea de a stabili caracteristicile exacte ale societăţii rurale, deoarece ele diferă de la ţară la ţară, pe de o parte, şi au suferit o serie de influenţe ca urmare a proceselor de urbanizare, pe de altă parte. O listă de trăsături distincte stabilită de Frankenberg în 1966, rămâne încă valabilă (Lane, 1994) (Tabelul 2):

Geografia economică a regiunilor rurale a fost detaliată printr-o tipologie suplimentară elaborată de OECD în 1992, care împarte lumea rurală în regiuni periferice sau izolate, regiuni intermediare (marea majoritate) şi regiuni rurale integrate economic (mai apropiate de complexele de tip urban).

Regiunile periferice sunt caracterizate de o populaţie împrăştiată, întreprideri foarte mici, adesea tradiţionale, costuri mari ale serviciilor şi cel mai adesea de o stare de sărăcie economică.

9 OCED – Organisation for Economic Co-operation and Development – Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică; http://www.oecd.org/


20

Regiunile rurale integrate economic tind să aibă firme mari, o economie diversificată, servicii bune şi o afluenţă destul de bună. Regiunile intermediare se plasează pe diverse poziţii între aceste extreme. Tabelul 2. Caracteristici distinctive ale comunităţilor rurale în comparaţie cu cele urbane

RURAL URBAN

1. Comunitate; 1. Asociere; 2. Câmpuri sociale care implică legături puţine, dar cu roluri multiple;

2. Câmpuri sociale care implică multe legături, cu roluri extinse;

3. Roluri sociale diferite sunt jucate de aceeaşi persoană;

3. Roluri sociale diferite sunt jucate de persoane diferite;

4. Economii simple; 4. Economii diverse; 5. Slaba diviziune a muncii; 5. Puternică specializare a forţei de muncă; 6. Statuturi atribuite (impuse); 6. Statuturi dobândite; 7. Educaţie potrivit statutului; 7. Statut deviat din educaţie; 8. Acceptarea rolului; 8. Implicarea deplină în rol; 9. Reţele strâns împletite; 9. Reţele slab întrepătrunse; 10. Localnici; 10. Cosmopoliţi; 11. Clasa economică este una dintre diviziuni; 11. Clasa economică este diviziunea majoră; 12. Conjuncţie; 12. Segregare; 13. Integrare cu mediul de muncă; 13. Separare de mediul de muncă;

În termeni turistici, regiunile din prima categorie au vizitatori ce petrec, de regulă, mai

mult timp în zonă (nu sunt vizite de o zi), nivelul vizitelor fiind relativ scăzut; corecta gestiune a acestor vizite este extrem de importantă pentru a obţine repetarea afacerilor şi pentru a păstra calităţile specifice ale acestor zone. Regiunile din ultima categorie, se confruntă cu fluxuri mari de turişti, pentru vizitele de regulă scurte, având probleme speciale în gestionarea acestor fluxuri mari. Aceste clasificări trebuie însă privite prin prisma unui concept de continuitate, care presupune acceptarea ideii de transformare perpetuă, într-un sens sau altul, ceea ce face ca indicii de ruralitate să se schimbe în timp şi în ritmuri diferite unul faţă de altul. Se poate chiar ajunge în situaţii în care o regiune este rurală din puncte de vedere locaţional, dar urban din punct de vedere funcţional.

Prin urmare, ca o concluzie, comunitatea rurală, turismul rural este un concept asociat cu o densitate scăzută a populaţiei, spaţii deschise aşezări umane, la scară redusă (sub 10 000 de locuitori), folosirea terenului în special pentru agricultură, silvicultură şi zone naturale, şi societăţi în care se menţine, influenţa trecutului şi o tendinţă spre tradiţional (Adriana Zaiţ, 1999).

Turismul rural Plecând de la încercările de definire a ruralităţii, turismul rural în forma sa pură poate

fi privit ca fiind acel tip de turism care întruneşte următoarele caracteristici (Adriana Zaiţ, 1999).

• este localizat în regiunile rurale; • este rural din punct de vedere funcţional, adică este construit pe trăsăturile

caracteristice lumii rurale, mici întreprideri, spaţii deschiase, contact cu natura şi lumea naturală, moşteniri culturale, societăţi şi practici tradiţionale;

• este rural ca scară, adică de dimensiuni reduse în termeni de clădiri, aşezări, dar şi fluxuri;

• este tradiţional în caracter, crescând încet şi organic, în strânsă legătură cu familiile locale;

• este de regulă controlat local şi dezvoltat pentru binele pe termen lung al comunităţii locale;


21

• este variat, corespunzător complexităţii mediului rural. Comparativ, trăsăturile caracteristice turismului rural, respectiv celui urban sunt

prezentate în Tabelul 3 (adaptare după Lane, 1994), (Adriana Zaiţ, 1999). Se poate observa că, paradoxal, multe din caracteristicile considerate vitale pentru

succesul turismului clasic – infrastructura, facilităţi interioare, management profesionist – devin mai puţin importante pentru turismul rural (lipsa lor adăugând un anume inedit şi farmec activităţilor de turism rural).

În practică, aceste trăsături nu vor fi regăsite toate o dată în fiecare formă de turism rural. Unele activităţi de turism rural vor avea şi anumite trăsături „urbane”, altele pot fi chiar într-un proces de transformare în activităţi de turism urban.

Tabelul 3. Turismul rural şi turismul urban - privire comparativă TURISM URBAN TURISM RURAL - spaţii deschise mici; - mari spaţii deschise; - aşezări de peste 10 000 de locuitori; - aşezări sub 10 000 de locuitori; - densitate mare a populaţiei; - densitate redusă a populaţiei; - mediu construit; - mediul natural; - multe activităţi de interior; - multe activităţi de exterior; - infrastructură intensivă; - infrastructură slabă; - bază de agrement/ comerţ puternică; - activităţi individuale; - construcţii/ instituţii mari; - construcţii mici; - firme naţionale/ internaţionale; - firme locale; - implicare cu normă întreagă în turism; - multă implicare cu jumătate de normă în turism; - fără implicarea firmelor silviculturii; - o anumită implicare a firmelor silviculturii; - interese turistice auto-srijinite; - turismul suportă alte interese; - personalul poate locui departe de locul de muncă; - personalul locuieşte adesea aproape de locul de muncă; - rar influenţat de factori sezonieri; - des influenţat de factori sezonieri; - mulţi vizitatori ; - puţini vizitatori; - relaţii de anonimat între turişti; - relaţii personale între turişti; - managementul profesional; - management „amator”; - atmosferă cosmopolitană; - atmosferă locală; - multe clădiri moderne; - multe clădiri vechi; - etică a dezvoltării/ creşterii; - etică a conservării/ limitării cererii; - puncte de interes general; - puncte de interes specializat; - operaţii de marketing largi. - marketing pe nişe;

Cert este faptul că turismul rural se bazează pe trei coordonate: spaţiu, oameni,

produse (Bran F. ş.a., 1997), deoarece: � spaţiul: fără existenţa oamenilor nu poate fi suport al convieţuirii, un spaţiu fără

produse nu poate răspunde tuturor nevoilor consumatorilor de turism; � oamenii: în lipsa spaţiului sau a produselor dispun numai de o capacitate de

primire redusă; � produsele: care nu au ca bază spaţiului şi oamenii au decât o existenţă efemeră şi

nu pot asigura dezvoltarea durabilă pe plan local.

Tot mai mult, turismului rural i se atribuie în general o sferă de cuprindere mult mai largă, un caracter continuu şi dispune de o structură de primire eterogenă, reprezentată nu prin gospodăriile ţărăneşti, ci prin campinguri, popasuri turistice, sate de vacanţă cu bungalouri sau vile grupate în jurul unor spaţii comune pentru masă, distracţii sportive etc. în acest caz, activitatea de bază a persoanelor implicate este prestarea unor servicii turistice, iar veniturile realizate au caracter permanent (Cândea, Erdeli, Simon, 2001). În Franţa el reprezintă 28% din totalul sejururilor estivale şi 28% din cel al sejururilor de iarnă.

Satele turistice sunt aşezări rurale pitoreşti, bine consolidate din punct de vedere economic, edilitar şi cultural, situate în medii nepoluate, conservatoare a unor modele culturale (obiceiuri, inventar al obiectelor de muncă, port, gastronomie) şi care, dincolo de


22

funcţiile politice, administrative, culturale, sociale ş.a., îndeplinesc, sezonier sau permanent, funcţia de primire a turiştilor.

Numeroase clasificări avansate de specialişti au în vedere funcţionalitatea acestor sate (Negoescu, 1974, Nistoreanu, 1999, Butanu, Bogdan, 2001), adică elementul esenţial care conturează motivaţional actul turistic. Au fost identificate următoarele tipuri de sate:

- sate peisagistice şi climaterice: Fundata, Şirnea (în culoarul Rucăr-Bran), Tismana (Gorj), Brădet, Podul Dâmbovitei (Argeş), Botiza (Maramureş), Dorna Candreni (Suceava), Arieşeni (Alba); Vama Veche, 2 Mai (Constanţa) etc.;

- sate balneare: Zizin, Covasna, Bala (Mehedinţi), Oglinzi şi Bălţăteştî ( în Subcarpaţii Moldovei), Coştiui (Maramureş), Călacea (Timiş), Săcelu (Gorj), Geoagiu şi Vata de Jos (Hunedoara), Moneasa (Arad), Tinca (Bihor) etc.;

- sate turistice pentru practicarea sporturilor de iarnă (Fundata -Braşov, Gărîna - Caras Severin) şi nautice (Murighiol, Mila 23);

- sate pescăreşti şi de interes vânătoresc: Crişan, Sfântu Gheorghe, Murighiol (în zona Deltei Dunării), Ciocăneşti (Suceava), Gurghiu (Mureş) etc

- sate turistice pastorale: Jina, Orlat, Răşinari, Sălişte, Gura Râului, Miercurea Sibiului, Cisnădioara (toate în Mărginimea Sibiului), Vaideeni, Polovragi, Stăneşti, Pocruia, Tismana, Izvarna (în depresiunile Olteniei de sub Munte), Sohodol, Poarta, Şirnea, Fundata, Rucăr, Dragoslavele (în culoarul Rucăr-Bran), Borlova, Turnu Ruieni (Caras Severin), Pui, Clopotiva, Ohaba de sub Piatră (în Ţara Haţegului);

- sate cu obiective de interes ştiinţific: Adrieşeni (Vrancea), Cireşu şi Cloşani (Mehedinţi), Bosanci şi Sadova (Suceava), Chiuzbaia (Maramureş), Andreiaşu şi Berea (Buzău), Scărişoara (Alba), Limanu (Constanţa) etc.

- sate cu monumente istorice, de artă şi arhitectură: Suceviţa, Putna, Dragomirna, Agapia, Văratec (în Moldova), Aninoasa, Cotmeana, Cozia, Horezu, Polovragi, Tismana (în Subcarpaţii Getici), Hărman, Prejmer, Biertan, Feldioara, Cristian etc. - cu renumitele biserici fortificate (în Transilvania);

- sate turistice etnofolclorice: Curtişoara (Gorj), Avram Iancu (Alba), Răşinari (Sibiu), Vama (Suceava), Săpânţa (Maramureş), Pietroşiţa (Dâmboviţa), Bujoreni (Vâlcea), Năruja (Vrancea) etc;

- sate turistice de creaţie artistică şi artizanală: Oboga, Marginea (Suceava), Corund (Harghita), Humuleşti (Neamţ), Săcel şi Săpânţa (Maramureş), Căpuş (Cluj), Malu cu Flori (Dâmboviţa);

- sate turistice pomi-viticole: Recaş şi Giarmata (Timiş), Voineşti (Dâmboviţa), Coteşti, Jariştea, Străoane (Vrancea), Pietroasele, Săhăteni (Buzău), Rădăşeni (Suceava), Siria (Arad), Agapia (Neamţ), Murfatlar şi Ostrov (Constanţa), Bucium (Iaşi), Dăbuleni (Dolj) etc. O alternativă a „ turismului verde”, marcată de practicarea sa în spaţii nealterate de intervenţia antropică este ecoturismul, care capătă astăzi valenţele unui „turism belicos”, întrucât implică o luptă permanentă pentru păstrarea integrităţii cadrului natural şi, cu deosebire, protejarea resurselor turistice.

Practicarea acestui tip de turism, în viziunea unor organisme internaţionale abilitate (Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii -UICN; Fondul Mondial pentru Ocrotirea Naturii; Federaţia Europeană a Parcurilor Naturale; Fondul pentru Natura Sălbatică, numeroase organizaţii pacifiste în domeniu ş.a.), este una benefică, fiind concepută ca un instrument util în asigurarea bunurilor naturale şi culturale valoroase prin activităţi şi politici speciale de protecţie.

3.4. TIPURI DE ACTIVITĂŢI ÎN TURISMUL RURAL

Care sunt activităţile specifice turismului rural? Deşi des ridicată această întrebare nu îşi găseşte uşor răspunsul. Cel puţin nu unul unic, deoarece multe activităţi se află la limita dintre urban şi rural, putând uşor trece dintr-o categorie în alta. Specialişti preferă să clasifice activităţile turistice în trei grupe mari (specific rural, rural/ urban, respectiv specific urban),


23

menţionând însă expres faptul că această clasificare trebuie privită ca fiind flexibilă în timp, permiţând trecerea unor activităţi dintr-o categorie în alta (Adriana Zaiţ, 1999).

a) Activităţi turistice specific rurale: – mers; căţărat; vacanţe de „aventură”/ sălbăticie; canotaj; rafting (coborâre cu pluta/barca); tururi cu bobul; schi de coborâre de joasă intensitate; studiul naturii în amenajări exterioare, inclusiv observarea păsărilor, fotografie,etc.; vânătoare; tururi ciclistice; călărie; evaluarea peisajelor; studii de moşteniri rurale; turul oraşelor mici/ satelor; vacanţe de relaxare într-un mediu rural; întâlniri/conferinţe pe scară foarte mică; festivaluri rurale; străbaterea râurilor şi canalelor; sporturi ce au un mediu natural (orientare turistică, etc.);

b) Activităţi turistice care pot fi rurale sau urbane în egală măsură: – înot; vacanţe pe plaje; coborâri de schi de intensitate medie; sporturi care cer o infrastructură dezvoltate de om de tip seminatural (golf de exemplu); vacanţe culinare (bazate pe experimentarea bucătăriei); vacanţe educaţionale; festivaluri culturale; vacanţe artizanale; camping; vizite/tururi; întâlniri/conferinţe la scară medie/mică; navigare rivieră sau maritimă;

c) Activităţi specifice urbane: – vizitarea oraşelor; cumpărături; vacanţele pe plaje aglomerate; schi de coborâre de intensitate ridicată; vacanţe culturale/de moştenire urbane; grădini zoologice; baze de sănătate; turism industrial; întâlniri/conferinţe la scară mare; vacanţe de distracţie/jocuri de noroc; baze de sănătate; sporturi care cer o infrastructură realizată de om (stadioane internaţionale).

Există o puternică legătură între turismul rural şi agricultură. În mod tradiţional, agricultura şi silvicultura au fost elementele centrale pentru viaţa rurală, fiind principalii furnizori de locuri de muncă, de venituri în economia rurală şi cu o puternică influenţă asupra tradiţiilor şi stilului de viaţă. Rolul lor s-a diminuat însă în ţările dezvoltate, spre sfârşitul secolului XX (astfel că dintre ţările OECD doar cinci mai au mai mult de 15% din forţa de muncă implicată în agricultură, silvicultură şi pescuit) şi datorită faptului că profitabilitatea acestor activităţi este extrem de dependentă de diferitele subvenţii din partea statului. Aceste transformări au dus la apariţia a două credinţe privind turismul rural şi anume că turismul rural este prin excelenţă bazat pe agricultură (agriturism sau agroturism) şi că diversificarea turismului poate salva comunitatea micilor fermieri; nici una din aceste credinţe nu este însă în totalitate adevărată şi universal valabilă, deoarece relaţiile sunt cu mult mai complexe. Turismul agricol este însă categoria de turism rural care s-a bucurat de cea mai mare atenţie, rolul lui fiind adesea exagerat, atât de către diferitele instituţii guvernamentale, cât şi de către teoreticieni (în termeni de lucrări publice). Multe regiuni rurale nu permit o adevărată dezvoltare a turismului, din raţiuni ce includ distanţele mari faţă de piaţa urbană a vacanţelor, existenţa fie a unor firme mijlocii şi mari care nu au nevoie de diversificare, fie a unora mici şi sărace care nu pot oferi condiţii turiştilor; existenţa unor ferme în arendă, ai căror proprietari nu permit schimbări, atmosferă locală neprielnică din parte autorităţilor sau atracţii extrem de sărace ale zonei, în termenii de peisaj, moşteniri, tradiţii. Mai departe, turismul rural nu poate fi un panaceu al bolilor agriculturii, cel puţin nu pentru economiile dezvoltate; dacă luăm în considerare faptul că cel puţin 75% din teritoriul lumii dezvoltate este rural, puţini realizează că este imposibilă asigurarea unui flux atât de mare de turişti încât să se permită menţinerea tuturor micilor ferme din zonă; mai mult, turismul agricol poate aduce fonduri care vor fi reinvestite pentru creşterea productivităţii agricole, ducând astfel la scăderea preţurilor şi la apariţia unui alt şirag de probleme; există zone nepotrivite pentru turism, lipsindu-le atracţiile, peisajele sau alte elemente posibile de interes; în fine succesul turismului, agricol depinde hotărâtor şi de cooperarea dintre fermieri şi micii producători agricoli pe de o parte, şi guvern şi autorităţile locale, pe de altă parte iar această cooperare este adesea greu de realizat (Nistoreanu P, 2000). În concluzie turismul rural nu trebuie în nici un caz redus de agri-turism, turismul agricol este doar un tip de turism rural, la alcătuirea întregului contribuind şi turismul social, turismul cultural, istoric sau turismul etnic (Nistoreanu P., 2000).


24

3.5. TURISMUL RURAL ŞI TURISMUL DURABIL

La începuturile dezvoltării sale, turismul era considerat printre puţinele activităţi „create”, nedăunătoare pentru mediu. După anii ‘70 însă, acest punct de vedere a început să fie serios chestionat, luându-se în considerare tot mai mult efectele negative pe care le pot aduce fluxurile intense de vizitatori, gunoaiele, maşinile plus efectele de ordin social-cultural. Zonele rurale sunt supuse unui risc foarte ridicat datorită fragilităţii lor fizice sau culturale. Mediul natural, trăsăturile arheologice, cărările turistice pot fi ireversibil deteriorate de un număr prea mare, şi mai ales necontrolat, incorect administrat de turişti. Stabilitatea economică a regiunilor rurale poate fi serios afectată de dezvoltarea pe o scară largă a unor afaceri turistice care nu caută decât câştiguri pe termen scurt. Moştenirea culturală poate fi serios ameninţată de invazia unor culturi din afară (ale unor mase mari de turişti), mai puternice. Toate aceste ameninţări au dus la necesitatea considerării conceptului de dezvoltare durabilă a turismului (Adriana Zaiţ, 1999).

Dezvoltarea durabilă a turismului presupune o astfel de gestionare a activităţilor turistice care să minimizeze beneficiile acestor activităţi. De ce este importantă recunoaşterea şi acceptarea ideii de dezvoltare durabilă a turismului?

În primul rând, dezvoltarea rapidă a mijloacelor de acces (avion, tren, autocar, maşină, etc.) şi a celor de comunicaţie (emisiune radio şi TV, reviste, etc., în căutarea de zone noi, neconvenţionale) a făcut posibil accesul unui mare număr de vizitatori în zone oricât de îndepărtate sau aparent greu accesibile. Acest fapt impune necesitatea unei gestionări a fluxului de vizitatori, pentru un acces reglementat, controlat.

În al doilea rând, pe plan mondial există în prezent o stare tensionată între două categorii de forţe ce acţionează în mediul rural: cea a celor ce încearcă să oprească declinul regiunilor rurale prin diferite modalităţi de dezvoltare şi cea a celor care încearcă să conserve tradiţiile, mergând până la un fel de „fosilizare”. Dezvoltarea unui turism rural durabil ar putea contribui la reconcilierea acestor forţe, spre finele regiunilor rurale implicate.

În al treilea rând, o problemă dificilă este găsirea unor modalităţi de susţinere a economiei rurale. Turismul rural ar putea oferi o cale pentru investiţii, mici întreprinderi şi locuri de muncă suplimentare în regiunile rurale, implicând comunităţile locale, dar fără a crea dezechilibre printr-o creştere economică necontrolată. În fine, într-un al patrulea rând, un motiv îl constituie însăşi turismul rural. Constituindu-se în atracţii speciale, unice, ele trebuie păstrate, tocmai printr-un demers de dezvoltare durabilă a turismului rural (Adriana Zaiţ, 1999)..

Turismul durabil urmăreşte minimizarea efectelor negative asupra mediului natural şi cultural, optimizarea satisfacţiei vizitatorilor şi maximizarea creşterii economice pe termen lung a unei regiuni. Turismul este văzut într-un triunghi ce are ca laturi regiunile-gazdă cu oamenii şi obiceiurile lor, ofertanţii de vacanţe (holidaymakers) şi industria turistică.

Conceptul de dezvoltare durabilă a fost enunţat de The World Conservation Union10 (Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii-UICN), astfel (Simion T. ş.a., 1998):

„Dezvoltarea durabilă este un proces care se desfăşoară fără a produce, a epuiza

resursele, asigurând dezvoltarea. Resursele trebuie valorificate într-un ritm identic cu cel de

reînnoire a lor şi renunţarea de exploatare atunci când resursa se regenerează foarte lent,

pentru a o înlocui cu alta cu mai mare putere de regenerare. Toate resursele trebuie

exploatate în aşa fel încât de ele să beneficieze şi generaţiile viitoare.”

Există trei principii majore de dezvoltare durabilă: � principiul durabilităţii ecologice asigură o dezvoltare compatibilă cu menţinerea tuturor proceselor ecologice esenţiale, mai ales a diversităţii resurselor biologice;

10 The World Conservation Union – în continuare IUCN – este cea mai mare şi importantă reţea mondială de conservare a biodiversităţii ce reuneşte 82 de state, 111 agenţii guvernamentale, peste 800 de ONG-uri şi cca.10.000 de cercetători şi experţi din 181 de ţări


25

� principiul durabilităţii sociale care garantează o dezvoltare economică favorabilă membrilor societăţii, compatibilă cu cultura şi valorile de cultură şi civilizaţie existente, cu păstrarea identităţilor comunitare; � principiul durabilităţii economice care are un rol în asigurarea unei dezvoltări economice eficiente, iar resursele să fie gestionate în aşa fel încât să existe şi în viitor.

Pe baza experienţei din ţările cu tradiţie în industria turistică, şi care au început să aplice noi cerinţe de protecţie a mediului, au rezultat şi avantajele practicării unui turism durabil.

Astfel, acesta se defineşte ca un model de dezvoltare economică destinat pentru: ameliorarea calităţii vieţii în aşezările umane care primesc turişti; posibilitatea de a oferi vizitatorilor, experienţe de primă calitate; păstrarea calităţii mediului înconjurător, element esenţial pentru vizitator şi gazdă.

Punctele forte ale turismului durabil sunt exprimate prin (Adriana Zaiţ, 1999): • turismul durabil favorizează înţelegerea efectelor turismului asupra mediului natural,

cultural şi uman; • asigură o justă repartiţie a avantajelor, veniturilor şi costurilor; • creează noi locuri de muncă, mai ales în domeniul de profil, dar şi în gestionarea

resurselor turistice; • stimularea activităţilor naţionale rentabile - hoteluri şi alte investiţii, modernizări în

structuri turistice, reţele de transport, artizanat, servicii de ghizi; • asigură încasarea de devize şi capital, bani în economiile locale; • diversificarea economiei locale, în special a zonelor rurale unde activităţile agricole

sunt sporadice şi insuficiente; • prin turism durabil, se poate asigura participarea la luarea deciziilor a tuturor

segmentelor societăţii, incluzând şi populaţia locală, înainte a permite coexistenţa turiştilor alături de alţi utilizatori ai resurselor locale. El asigură realizarea unei planificări şi zonări care să asigure o dezvoltare turistică adaptată la capacitatea de suport a ecosistemelor;

• ameliorarea sistemelor de transporturi locale, telecomunicaţii şi a altor elemente de infrastructură colectivă;

• asigură realizarea unor dotări şi instalaţii de agrement, care poate fi benefică şi populaţiei locale, şi poate contribui cu fonduri la conservarea siturilor arheologice, clădirilor şi cartierelor istorice;

• favorizează utilizarea rentabilă a terenurilor, cu randament agricol scăzut, ceea ce permite salvgardarea11 celor cu vegetaţie naturală;

• punerea în valoare a bunurilor culturale determină un sentiment de mândrie a populaţiei autohtone şi adânceşte înţelegerea şi schimbul de idei, informaţii între oamenii cu orizonturi diferite;

• prin respectarea cerinţelor de protecţie a mediului dovedeşte importanţa resurselor naturale, culturale pentru creştere bunăstării economice şi sociale a comunităţilor locale, asigurându-le şi protecţie.

3.6. AGROTURISMUL – RELAŢIA DINTRE TURISMUL RURAL ŞI AGROTURISM

Conform specialiştilor în domeniu, atât în turismul mondial, cât şi în cel românesc, se simte din ce în ce mai mult nevoia cetăţeanului de a se întoarce la natură, la lumea satului şi la alimentele cât mai puţin elaborate, la valorile culturale ale ruralului, la viaţa sa tihnită, la liniştea nopţii şi încă multe altele (Nistoreanu P., 2000).

11 a salvgarda – a apăra, a proteja, a lua sub ocrotire un bun moral, social etc., a salva; din fr. sauvegarder; http://dexonline.ro/


26

Toate acestea sunt numite: turism rural, agroturism, ecoturism, turism verde sau chiar turism moale, ori în unele cazuri, mai ales de către cei mai preocupaţi de aspectele teoretice, turismul cultural.

Toţi aceşti termeni nu sunt sinonimi, ci doar fac parte din aceiaşi sferă având raporturi sau relaţii de tangenţă, reuniune ori pe alocuri incluziune.

Majoritatea teoreticilor din sfera turismului acceptă o împărţire a activităţilor turistice după locul în care acestea se desfăşoară. Din acest punct de vedere o primă împărţire a domeniilor este cea bine cunoscută urban-rural. În conformitate cu acesta turismul din afara sferei oraşelor poate fi şi este considerat turismul rural, el practicându-se „la ţară”, deci în lumea satului.

Din punct de vedere al prestaţiilor turistice (componentă majoră al turismului) şi anume asigurarea alimentelor pentru perioada de sejur, se constată, exceptând puţinele localităţi rurale care dintr-un motiv sau altul au o puternică specializare ocupaţională care impune schimbul de produse alimentare - cel puţin în ţara noastră (fenomenul se întâlneşte însă şi în Franţa, Austria, Ungaria, portugalia) - că majoritatea alimentelor provin din gospodăria proprie a gazdelor. Luând în calcul acest aspect activitatea turistică, care alătură asigurării serviciilor şi pe acela de servire a mesei cu produse alimentare rezultate din gospodăriă sau ferma proprie, este considerată a fi agroturism.

Constatăm aşadar că între turismul rural şi agroturism există o relaţie de la întreg la parte, agroturismul fiind unul dintre componentele turismului rural. Agroturismul însă, practicându-se cu precădere în zonele cu vocaţie agricolă diversificată, în cele relativ izolate şi izolate care impun asigurarea celor necesare traiului prin forţe proprii sau acolo unde o specializare adâncită crează poziţii de monopol privind producţia anumitor produse alimentare apreciate şi solicitate (regiunile pomivicole, satele păstoreşti, delta ori alte zone piscicole, etc.), (Nistoreanu P., 2000).

Există multe trăsături asociate cu ideea de ecoturism, printre care: durabilitate, responsabilitate, protejare, conservare, atitudine prietenoasă faţă de mediu şi nu în ultimul rând „verde”, un cuvânt la modă pentru această nouă industrie (Nistoreanu P. ş.a., 2003). De aici şi numeroase confuzii între ecoturism şi termeni ca: turism durabil, turism responsabil, turism alternativ, turism verde, geoturism. Pentru a evita confuziile, în cele ce urmează vor fi detaliaţi fiecare dintre termeni:

Turismul responsabil atrage atenţia asupra faptului că cea mai mare parte a activităţilor turistice nu sunt responsabile: populaţia locală este exploatată, resursele naturale şi culturale nu sunt respectate şi ocrotite. Termenul este folosit adesea ca echivalent al turismului durabil şi sugerează faptul că toţi cei implicaţi într-o activitate turistică, turişti sau prestatori, trebuie să adopte o atitudine responsabilă faţă de destinaţia turistică.

Turismul conştient încurajează o înţelegere mai profundă a naturii, oamenilor şi locurilor.

Turism alternativ definit prin ceea ce nu este, adică turismul tradiţional. Turiştii nu îşi descriu interesele ca fiind alternative, iar serviciile sau destinaţiile pe care le aleg sunt tot cele care îi motivează de obicei: natura, religia, educaţia, aventura, etc. Intenţia şi în acest caz nu este de a desemna o nouă formă de turism ci de a sugera un alt fel de comportament, o mentalitate alternativă celei predominante în turismul clasic.

Turism verde este folosit de obicei ca o versiune neacademică a turismului durabil. Societatea „National Geografic” a lansat termenul de „geoturism”, ca fiind: „forma de

turism care sprijină sau îmbunătăţeşte caracteristicile geofizice ale unui spaţiu – mediul înconjurător, cultura, estetica, patrimoniul şi bunăstarea locuitorilor.”

3.7. ECOTURISMUL – EXPRESIE A TURISMULUI DURABIL

Ecoturismul este o formă specifică practicată pe spaţii virgine şi culturale tradiţionale, care tind să devină areale de protecţie a naturii şi valorilor umane perene, care să contribuie substanţial la evoluţia comunităţilor locale.


27

Nu e greşită afirmaţia conform căreia ecoturismul a apărut ca o manifestare practică, aplicativă pe tot spaţiul planetar pentru a materializa prevederile înscrise în Convenţia de la Paris cu privire la protecţia patrimoniului universal natural şi cultural, emanaţie a Conferinţei Mondiale a UNESCO12 (1972), primul document care realizează o reconciliere a celor două elemente ale mediului înconjurător: naturală şi culturală.

Menţionăm că România se află între primele ţări din lume care a abordat protecţia mediului înconjurător pentru turism, care a instituţionalizat acest lucru prin crearea unui organism specializat: Societatea de Turism pentru Protecţia Naturii, apărută la începutul secolului XX, la Sinaia, şi având ca mentor pe marele iubitor de natură, Mihai Haret.

O strategie pentru acest tip de turism care protejează resursele turistice a fost elaborată de către Secretariatul Naţional de Turism din Mexic, în colaborare cu Alianţa Mondială pentru Natură, care promovează ideea creării unui echilibru între natură şi turism. Acest document a fost preluat, prelucrat şi comentat în literatura românească de specialitate (Bran, Simon, Nistoreanu, 2000). Cităm mai jos următoarele segmente.

1. Zonele unde se practică ecoturismul trebuie să fie considerate de interes continental sau mondial, să facă parte din patrimoniul turistic al planetei şi aici să fie respectate cu o rigoare deosebită teritoriile cu stiluri de viaţă tradiţionale ale populaţiilor locale;

2. Prin ecoturism se încearcă minimalizarea efectelor negative asupra mediului local şi natural, ca şi asupra populaţiei locale;

3. Ecoturismul trebuie să contribuie la gestionarea spaţiilor protejate şi să amelioreze relaţiile dintre comunităţile locale şi personale, abilitate să gestioneze aceste spaţii protejate;

4. Această formă de turism trebuie să furnizeze avantaje economice şi sociale locuitorilor zonelor turistice şi să asigure participarea lor în luarea deciziilor în ceea ce priveşte genul şi volumul activităţilor turistice şi care trebuie astfel autorizate;

5. Noul turism poate să favorizeze o interacţiune autentică între populaţia de primire şi turişti, ca şi un interes real pentru o dezvoltare durabilă şi protecţia zonelor naturale, atât în ţările receptoare, cât şi în cele emitente de turişti;

6. Prin ecosistem se încearcă lărgirea spectrului de activităţi economice tradiţionale (agricultură, creşterea animalelor, pescuit etc.), fără a le marginaliză sau înlocui, pentru ca economia locală să nu fie subordonată schimbărilor şi influenţelor interne şi externe.

7. Activităţile turistice desfăşurate sub emblema ecoturismului trebuie să ofere oportunităţi specifice, în aşa fel încât populaţia locală şi angajaţii din industria turistică să fie în măsură să utilizeze spaţiile naturale într-o manieră durabilă şi să aprecieze obiectivele naturale şi culturale valoroase, care sunt puncte de maximă atracţie pentru turişti.

Pe măsură ce ecoturismul se dezvoltă şi câştigă popularitate, apar diferite obstacole care vor trebui surmontate. Problema unei definiţii specifice este unul dintre ele. Dificultatea provine din faptul că ecoturismul nu poate fi descris doar prin activitatea desfăşurată, aşa cum se întâmplă cu alte forme de turism (turism de aventură, turism balnear, turism de afaceri, etc.). Ecoturismul încorporează întotdeauna activităţi diverse în mijlocul naturii (drumeţii, ascensiuni montane, observarea vieţuitoarelor în habitatul lor natural, etc.), dar poate include şi activităţi culturale. Ecoturismul are şi o importantă componentă educaţională, este o şansă de a învăţa respectul pentru natură şi pentru cultura locală, iar pentru unii o şansă de auto-reflecţie inspirată de frumuseţea împrejurimilor. Un alt aspect caracteristic ecoturismului este obţinerea beneficiilor pentru comunitatea locală. Aceasta înseamnă angajarea personalului de pe plan local, aprovizionarea cu produse locale, implicarea localnicilor în luarea deciziilor şi organizarea activităţilor turistice.

Una dintre primele definiţii ale ecoturismului întâlnite în literatura de specialitate este cea dată în anul 1988, în cadrul Programului din Belize iniţiat de Rio Bravo Conservation &

Management Area: „ecoturismul este o forma de turism cu impact scăzut asupra mediului,

bazat pe aprecierea acestuia şi unde se depune un efort conştient în vederea reinvestirii unei

12 UNESCO – eng. United Nations Education, Science and Culture Organization – Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură


28

părţi adecvate din venituri pentru conservarea resurselor pe care se bazează. Este o formă de

turism durabil şi care asegura beneficii populaţiei locale.” Societatea Internaţională de Ecoturism (TIES) a elaborat în 1991 o definiţie mai

succintă: „călătoria responsabilă în arii naturale, care conservă mediul şi susţine bunăstarea

populaţiei locale.” În 1996, Uniunea Mondială pentru Conservare formulează propria definiţie astfel:

„Ecoturismul este călătoria responsabilă faţă de mediu în zone naturale relativ nealterate, cu

scopul aprecierii naturii (şi a oricăror atracţii culturale trecute şi prezente), care

promovează conservarea, are un impact negativ scăzut şi asigură o implicare socio-

economică activă şi aducătoare de beneficii pentru populaţia locală.” Swanson, definea ecoturismul ca fiind „călătoria de cele mai multe ori în ţări in curs

de dezvoltare spre zone naturale relativ nederanjate pentru studiu, relaxare sau asistenţa

voluntara (voluntariat) care are în vedere însuşi flora, fauna, formele geologice si

ecosistemele dintr-o zona precum şi oamenii care trăiesc în împrejurimi, nevoile lor, cultura

si relaţia lor cu pământul.”

În 2003 Nistoreanu P. spunea despre ecoturism „este o formă de turism desfăşurată în arii naturale, al cărui scop îl reprezintă cunoaşterea şi aprecierea naturii şi culturii locale, care presupune măsuri de conservare şi asigură o implicare activă, generatoare de beneficii pentru populaţia locală”. Deşi anumite detalii variază, majoritatea definiţiilor ecoturismului reflectă o formă distinctă de turism, care întruneşte patru criterii de bază sintetizate în figura 1 (după (Nistoreanu P. ş.a., 2003).

Figura 1. Criteriile de bază ale ecoturismului

Dacă un proiect sau produs turistic îndeplineşte toate aceste criterii, atunci ne aflăm cu siguranţă în faţa unui produs ecoturistic autentic, însă acest lucru se întâmplă destul de rar în practică. Ecoturismul este o componentă a domeniului turismului durabil. În figura 2. se poate observa locul ecoturismului în procesul evoluţiei spre forme de turism durabil. Figura demonstrează, de asemenea, faptul că ecoturismul este o versiune durabilă a turismului în arii naturale, incluzând în acelaşi timp şi elemente ale turismului rural şi cultural.

Figura 2. Ecoturismul ca formă a turismului durabil

(adaptat de Nistoreanu P. după Megan Epler Wood, Ecotourism: Principles, Practices and Polices for Sustainability,UNEP, 2002)

Susţine bunăstarea localnicilor

Încurajază implicarea comunităţii

locale

Se desfăşoară în spaţii naturale şi

culturale

Implică măsuri de conservare


29

Participanţii la Summit-ul Mondial al Ecoturismului, desfăşurat la Quebec în mai 2002, au recunoscut faptul că ecoturismul respectă principiile turismului durabil referitoare la impactul economic, social şi de mediu, formulând în plus câteva principii specifice13:

� Ecoturismul contribuie activ la conservarea patrimoniului natural şi cultural � Ecoturismul include comunităţile locale în activităţile de planificare, dezvoltare şi

operare şi contribuie la bunăstarea lor � Ecoturismul implică explicaţii complete şi interesante pentru vizitatori, privind

resursele naturale şi culturale � Ecoturismul este destinat în special vizitatorilor individuali precum şi grupurilor

organizate de mici dimensiuni.

3.8. IMPACTUL TURISMULUI RURAL ASUPRA COMUNITĂŢILOR LOCALE

Intensitatea în continuă creştere a activităţilor turistice în diferite regiuni îşi face din ce în ce mai mult simţit impactul asupra comunităţilor locale ale acestor regiuni (Adriana Zaiţ, 1999). Deşi de cele mai mult ori acest impact este unul pozitiv, nu sunt neglijabile nici situaţiile în care efectele au fost negative ceea ce impune necesitatea unui control, unei monitorizări a impactului turismului, cu caracter de continuitate. Iar în cadrul acestui impact, o dimensiune importantă, în afara celei economice (cea mai des analizată), o constituie dimensiunea social-culturală.

Două aspecte ale interfeţei dezvoltare turistică/comunitate locală prezintă un interes aparte: a) dimensiunea extrinsecă, ce se referă la caracteristici ale localizării cu privire la rolul ei ca destinaţie turistică:

� natura activităţilor turistice; � stagiul dezvoltării turistice; � raportul turişti/ rezidenţi; � tipul de turişti; � sezonalitate.

Cercetătorii în domeniu au ajuns la concluzia (Faulkner-1994) că în regiunile turistice comunităţile locale trec printr- o secvenţă de reacţii ca urmare a dezvoltării turismului în zonă, schimbându- şi percepţiile pe măsura experienţei. Secvenţa este de genul: euforie; în etapa iniţială; apatie în perioada imediat următoare; iritare în timp; antagonism, în cazuri grave.

Există legătură înte aceste reacţii progresive şi ciclul de viaţă turistic al unei regiuni,ce cuprinde ca etape explorarea, implicarea, dezvoltarea, consolidarea, stagnarea şi declinul sau reîntinerirea, după caz. Aceste reacţii pot influenţa hotărâtor forma curbei ciclului de viaţă turistică a unei zone.

Raportul turişti/ rezidenţi oferă informaţii asupra intensităţii fluxului turistic. Se aşteaptă o creştere a acestui rapot pe măsură ce o anumită destinaţie turistică trece prin stagii succesive de dezvoltare. Atitudinile faţă de şi percepţiile asupra turiştilor din partea localnicilor (rezidenţi) sunt afectate de tipul de turişti ce vizitează regiunea, în special în termeni de caracterstici rasiale, cultură, statut socio-economic. Cu cât diferenţele în aceste caracteristici comparativ cu cele ale localnicilor sunt mai mari, cu atât reacţiile comunităţii pot fi mai puternice.

Sezonalitatea îşi pune şi ea amprenta asupra reacţiilor comunităţii, prin fluxurile accentuate de turişti în perioade de vârf, care devin mai agresive şi lesne de obsrvat; este şi motivul pentru care vacanţele localnicilor sunt adesea stabilite ţinând cont de sezonalitate, în ideea de a părăsi regiunea natală în perioadele cu vârf de activitate turistică. b) dimensiunea intrisecă, ce se referă la caracteristici ale membrilor comunităţii gazdă care afectează variaţiile în impactul turismului asupra respectivei comunităţi:

13 http://www.ecotourism.org/


30

� grad de implicare; � caracteristici socio- economice; � apropiere rezidenţială; � perioada de rezidenţă.

Relaţia dinte oaspeţi şi rezidenţi este privită ca o balanţă între costuri şi beneficii, pentru ambele părţi. Gradul de implicare a indivizilor în industria turistică este importantă pentru echilibrul acestei balanţe, deoarece influenţează măsura în care bemeficiile sunt percepute ca fiind mai mari decât costurile; persoanele care îşi bazează existenţa pe activităţile turistice sunt înclinate fie să supraevalueze impactul pozitiv al turismului, fie să accepte mai uşor impactul negativ al acestuia asupra comunităţii în care trăiesc. În plus, pe măsură ce distanţa zonelor rezidenţiale faţă de concentrările de activităţi turistice creşte, turismul este privit mao favorabil. În ceea ce priveşte perioada de rezidenţă, studiile au arătat că influenţele sunt variate. Astfel, rezidenţii vechi ai regiuni se obişnuiesc în timp cu activităţile turistice, acceptându- le dacă respectivele activităţi sunt vechi, dar sunt mai puţin dispuşi să le accepte dacă sunt de dată recentă (în curs de apariţie şi consolidare). Şi noii veniţi dintr-o regiune au sentimente diferenţiate faţă de activităţile turistice. Astfel , cei care au venit în zonă în ideea de a- şi găsi un loc de muncă privesc dezvoltarea turistică în mod favorabil. Cei care au venit însă în regiune pentru a căuta linişte şi relaxare sunt mult mai puţin dispuşi să accepte schimbările aduse de dezvoltarea activităţilor turistice. Unul din punctele de atracţie ale turismului rural fiind tocmai solidaritatea comunităţilor din regiunile respective, cercetătorii au încercat să determine şi în ce măsură dezvoltarea turismului induce modificări ale acestei solidarităţi. A fost astfel analizat impactul turismului rural asupra a cinci caracteristici de bază ale comunităţii: diversificarea comunităţii, delimitarea hotarelor sociale, conformitatea cu imaginea unui oraş ideal, imaginea comună ca sursă de întărire a legăturilor şi baza de schimbare a solidarităţii comunităţii.

3.9. TURISMUL RURAL ÎN ŢĂRILE DEZVOLTATE

Turismul rural în ţările dezvoltate Consecinţă a dezvoltării industriei şi a creşterii populaţiei urbane, turismul în spaţiul rural a devenit o realitate a zilelor noastre, cu perspective de extindere în anii următori. Atât în practica turistică internaţională, cât şi în literatura de specialitate şi de alte profiluri, se constată că populaţia oraşelor se îndreaptă tot mai mult, pentru recreare, spre mediul rural. În acelaşi timp, se remarcă faptul că formele de turism, organizate în marile centre aglomerate, cu program fix, rigide şi monotone, cu deplasări dintr-un mediu aglomerat în altul, adeseori mai aglomerat şi mai trepidant, nu mai satisfac, la nivelul aspiraţiilor, motivaţiile şi opţiunile unei însemnate părţi din rândul populaţiei urbane. Ca urmare, căutarea mediului rural, pentru odihnă şi recreare, este o tendinţă generală în practica mondială a turismului. Venind în întâmpinarea acestei tendinţe, numeroase organizaţii de turism, din diverse ţări europene se preocupă, de mai mulţi ani, de organizarea şi instituţionalizarea turismului în spaţiul rural. Astfel, în ţările cu un grad superior de urbanizare şi industrializare a apărut necesitatea de a recrea sau crea ambiantul rustic-rural, sub multiple forme: sate de vacanţă, vacanţe la ferme, sate-club, sate pentru tineret, staţiuni rurale de odihnă, precum şi satul turistic, care, în ultimii ani, deţine un loc prioritar. Primele „sate turistice” au apărut în Franţa, din anul 1954, fiind considerate forma cea mai originală de turism din a doua jumătate a secolului nostru. Apariţia lor corespunde


31

cerinţei, tot mai stringente în zilele noastre, de a crea un confort corespunzător pentru un cadru natural cât mai nealterat. Satele turistice sunt solicitate tot mai mult de diverse categorii de turişti şi în primul rând de categoria de turişti cu copii şi de tineret care, vor să-şi petreacă vacanţa sau concediul într-o zonă liniştită şi la preţuri abordabile. Tipurile şi caracteristicile unor asemenea aşezări diferă de la o ţară la alta, în funcţie de condiţiile geografice şi sociale, de tradiţii şi preferinţe, de valenţele istorico-culturale etc. personalul este redus la minimum, satele turistice fiind servite de însăşi localnicii care primesc oaspeţi, fiind dotate şi echipate corespunzător. De regulă cazarea familiilor este soluţionată în aşa fel încât ele să se poată întreţine singure (menajul, aprovizionarea, prepararea mâncărurilor, etc.) sau, în pensiune completă, semipensiune, ori numai micul dejun. În literatura de specialitate se scot în evidenţă, tot mai pregnant, avantajele acestei noi forme de turism care constau îndeosebi în:

� valorificarea prin intermediul turismului a bogatului potenţial rural; � economisirea de investiţii pentru crearea de capacităţi de cazare, alimentaţie publică,

agrement; � reducerea la minimum a personalului de servire; � descongestionare zonelor turistice supraaglomerate; � îmbunătăţirea nivelului de trai prin utilizarea şi dotarea acestor zone ca bază

materială turistică; � stabilizarea populaţiei rurale prin crearea de ocupaţii în sfera serviciilor turistice; � surse suplimentare de venituri pentru populaţia rurală.

În vederea rentabilizării satelor turistice se folosesc diverse metode. Aşa, de pildă, în perioada de extra sezon se organizează reuniuni, sesiuni, conferinţe, seminarii, sejururi pentru pensionari, diverse acţiuni la sfârşit de săptămână etc. Pentru buna desfăşurare a activităţii, în satul turistic există un comitet local compus din reprezentanţii tuturor forurilor interesate în dezvoltarea turistică a zonei: primarul, reprezentanţi ai organelor locale, personalităţi interesate în activitatea satului turistic. Acest comitet se întruneşte cu regularitate şi rezolvă problemele care se ivesc în legătură cu: organizarea turismului, cazarea, asigurarea produselor (aprovizionarea), calitatea serviciilor etc. comitetul are capacitatea să ia toate măsurile în direcţia eliminării lipsurilor, greutăţilor, neajunsurilor şi organizării în cele mai bune condiţii ale activităţii turistice, în general, şi a prestaţiilor, în special. Lipsa unei documentaţii bibliografice cuprinzătoare pe tema satului turistic în diverse ţări şi, mai cu seamă, lipsa unei documentaţii pe teren în ţările în care turismul rural are deja tradiţie, bucurându-se de succes (Franţa, Austria, Elveţia, Germania, Polonia, Bulgaria etc.), nu permite o prezentare amplă şi concretă a experienţei internaţionale în domeniul amenajării şi exploatării satelor turistice.

Turismul rural se sprijină în majoritatea tipurilor de primire (recepţie) (Bran F. ş.a., 1997) existente pe dotările ce se regăsesc, în mare parte, în proprietatea privată a locuitorilor din spaţiul rural, practicanţi (în calitate de prestatori) ai activităţilor turistice. Reţeaua turismului rural prezintă cea mai bună organizare în cadrul statelor Comunităţii Europene. Aceasta datorită: condiţiilor de organizare create; a organismelor neguvernamentale naţionale şi internaţionale existente; sprijinul primit din partea statelor (credite pe termen lung, cu dobânda de 3-5% - Franţa, Germania, Austria - scutire de impozit pe activitatea turistică desfăşurată, sprijin logistic, formare de cadre şi îndrumare, ş.a.), a C.E.E.14 prin intermediul programelor Phare; experienţei câştigate şi dorinţei de perfecţionare manifestate permanent.

14 CEE – Comunitatea Economică Europeană


32

Germania: „Vacanţele la fermele ţărăneşti” au condus, printre altele, la o concluzie - apreciată şi bine cunoscută - a gazdelor (receptorilor-prestatorilor de servicii turistice): „un oaspete pentru un sejur aduce mai mult profit decât orice altă activitate în cursul unui an întreg”. Drept urmare, în 1980 a fost inaugurat un proiect de amenajare „de la Marea Nordului până în Alpi”, ce-şi propune realizarea a 2000 de locuinţe de vacanţă cu circa 10000 de camere (cu unu şi două paturi), (Nistoreanu P., 1999). Regiunile cele mai dezvoltate în activitatea de turism rural sunt: Schwarzwald şi Messen. Sejururile oferite în turismul rural german poartă parfumul serbărilor berii, culoarea Dunării şi căldura copilăriei din poveştile fraţilor Grimm. O surpriză plăcută constă în vorbirea limbilor franceză şi engleză de către gazdele germane. În rest, modernul încearcă să nu deranjeze nimic din ceea ce presupune tradiţia. Ambianţa rurală este agrementată cu multe iniţiative de petrecere a clipelor de vacanţă şi situează la loc de frunte animaţia turistică. Foto 1. Peisaj rural cu amenajări turistice

în Schwarzwald-Germania

Austria: Şi în această ţară turismul rural reprezintă o activitate care a confirmat, a dezvoltat noi preocupări - devenite în timp profesii - care au contribuit la evoluţia aşezărilor săteşti. Formele de manifestare ale turismului rural sunt: pensiunea ţărănească (case ţărăneşti cu camere de închiriat) şi turismul în hanuri. Analizând statistic realizările domeniului se remarcă poziţia de fanion a regiunii Tirolului (Nistoreanu P., 1999). Vechimea acestor preocupări - în 1989 s-au sărbătorit 100 de ani - au condus la realizarea tradiţiei. Totul a pornit de la poziţia geografică a Tirolului, aflat la intersecţia rutelor nord-sud şi est-vest,

caracterizată printr-un trafic ridicat. Rezultatele obţinute în zona Tirolului sunt o urmare firească a programului iniţiat de Ministerul Agriculturii şi al Comerţului, sugestiv intitulat „Planul verde”, prin care s-au acordat gospodăriilor tiroleze împrumuturi (credite) cu o durată de rambursare mare (15 ani) şi o dobândă scăzută (3-5%). Toate acestea au condus la: omologarea şi funcţionarea a 25 comune turistice, în care o familie din două primeşte turişti la ferma, în medie existând - la fiecare fermă - 6 paturi. Astăzi în întreg Tirolul o treime din gospodăriile aflate în mediul rural închiriază spaţii de cazare.

Foto 2. Peisaj rural din zona Tirol-Austria

Corelarea eforturilor şi necesitatea desfăşurării unei activităţi calitative - în condiţiile

creşterii concurenţei-au contribuit la înfiinţarea Organizaţiilor Turistice Săteşti (OST), şi a centrelor de Administraţie a Organizaţiilor Turistice Săteşti (CAOST) la nivelul judeţelor. În întâmpinarea acestor iniţiative au venit „Sindicatele de iniţiativă sătească”, „Oficiul de turism al landului şi „Oficiul pentru promovarea turismului austriac”. Promovarea activităţilor turistice rurale este realizată prin: Camera de Comerţ Exterior, instituţiile culturale, birourile liniilor aeriene, birourile oficiale din ţările emitente de fluxuri turistice, prin ziare, reviste,


33

emisiuni la radio, şi televiziune, afişe în locuri publice, prospecte, pliante, firme, participarea la târguri şi expoziţii.

Franţa: În această ţară turismul în spaţiul rural are vechi tradiţii şi realizează cote maxime de diversificare, organizare şi promovare. Mare parte a echipamentelor franceze pot fi numite case rustice şi sunt controlate, omologate şi rezervate prin Federaţia Naţională „Gites Ruraux”15, ce cuprinde circa 34.000 de aşezăminte (Nistoreanu P., 1999). Funcţie de caracteristicile dotărilor, segmentul de clientelă căruia se adresează sau preocupării, în spaţiul rural francez vom întâlni asocieri ca: „Gites de France”, „Logis et Auberges de France”, „Stations vertes de vacances”, „Relais et chateaux”, „Relais du Silence”, „Camping et Caravaning” etc. În 1970, urmare a preocupărilor de a oferi servicii turistice în spaţiul rural, ia naştere „tourisme en espace rural” (TER), ce cuprindea 4.000 de sate turistice, 150.000 de paturi, dispersate în 80 de departamente. Dintre zonele care situează această activitate pe o poziţie importantă amintim: Haute-Savoie, Herault, Saone şi Loire, Cotes D’Armor sau Bas-Rhin - pe de o parte - precum şi regiuni binecunoscute ca: Bourgogne, Bretagne sau Alsace.

Foto 3. Gospodărie în zona Alsacia - Franţa

3.10. TURISMUL RURAL ÎN ROMÂNIA

Teritoriul României prezintă: o mare varietate de valori cultural istorice – artă populară, etnografie, folclor, tradiţii, vestigii istorice – un cadru natural armonios îmbinat, cu un fond peisagistic variat şi pitoresc. Toate acestea sunt valenţe ale turismuli rural românesc în mod special (Nistoreanu P., 1999).

Apărute şi dezvoltate pe cele mai variate forme de relief, încă din vremea traco- dacilor, aşezările rurale româneşti au păstrat şi mai păstrează încă în bună măsură datinile şi obiceiurile străvechi, un bogat şi variat folclor, elemente originale de etnografie şi artizanat, ce pot fi valorificate turistic în cadrul unei strategii de organizare şi dezvoltare a turismului rural.

Turismul rural în ţara noastră se practică dintotdeauna, dar spontan, sporadic, întâmplător şi mai ales neorganizat; forma sa de materializare o reprezintă, începând cu anii ’20-’30, cazarea la cetăţeni a vizitatorilor ocazionali ai unei aşezări rurale.

Primele încercări de turism organizat s-au realizat în anii 1967-1968, pentru grupuri de turişti aflaţi pe litoralul românesc al Mării Negre. Se pare că a fost un început promiţător, căci în anul 1972 Ministerul Turismului elaborează ordinul 297/1972, iar Centrul de Cercetare Pentru Promovare Turistică Internaţională procedează la identificarea şi selectarea unor localităţi rurale reprezentative pentru satele româneşti ce urmau a fi lansate în turism. În urma acestor studii, de comun acord cu oficiile judeţene de turism şi organele administraţiei locale s-a stabilit că pot fi introduse în turismul intern şi internaţional circa 118 localităţi rurale.

Cu începere de la 16 iulie 1973, prin ordinul Ministerului Turismului numărul 744/1973 se declarau, experimental, sate de interes turistic, denumite „sate turistice”, următoarele 14 localităţi rurale din 10 judeţe ale ţării (Nistoreanu P., 1999): Lereşti şi Rucăr (Argeş), Poiana Sărată (Bacău), Fundata şi Şirmea (Braşov), Tismana (Gorj), Sibiel (Sibiu),

15 Gites ruraux – case de vacanţă rurale


34

Vatra Moldoviţei (Suceava), Racoş (Timiş), Sfântu Gheorghe, Murighiol şi Crişan (Tulcea), Vaideeni (Vâlcea). În anul următor, prin decretul 225/1974 s-a interzis cazarea turiştilor străini în locuinţele particulare, satele turistice devenind nefuncţionale pentru turismul internaţional. Dat fiind faptul că o parte din satele turistice amintite au fost incluse în programele cu caracter cultural şi folcloric ale Oficiului Naţional de Turism „Carpaţi” Bucureşti şi contractate pe piaţa externă, se realizează o breşă – prin intermediul unei ordonanţe a fostei puteri politice (Cancelaria PCR) - pentru satele Lereşti, Rucăr, Sibiel, Murighiol şi Crişan.

Scurta perioadă de „oficializare” a turismului rural nu a făcut posibilă organizarea activităţii de turism şi nici amenajarea corespunzătoare a satelor turistice. În multe localităţi nu s-au omologat gospodăriile care întruneau condiţiile de cazare (Rucăr, Vatra Moldoviţei, Vaideeni), în altele cazarea turiştilor români se făcea în mod neorganizat şi fără a ţine o evidenţă (Cirşan, Fundata, Rucăr), iar unele localităţi nu au înregistrat nici o activitate turisrică (Tismana, Bogdan Vodă, Vaideeni). Cu foarte mici excepţii, această situaţie a dăinuit până în anul 1989.

Începând cu anul 1990, interesul pentru turismul rural renaşte. Iau naştere diverse asociaţii şi organisme care prin obiectivele propuse doresc afirmarea şi dezvoltarea turismului în zonele rurale:

Una dintre acestea este Federaţia Română pentru Dezvoltare Montană (1990), care îşi propune sprijinirea sub toate formele a locuitorilor din zona montană, inclusiv prin promovarea, organizarea şi dezvoltarea agroturismului.

Urmează Agenţia Română pentru Agroturism (1995) ce îşi propune racordarea agroturismului românesc la sistemul internaţional de turism. Asociaţia Naţională pentru Turism Rural Ecologic şi Cultural din România (ANTREC) -1994- membră a Federaţiei Europene de Turism Rural (EUROGITES „44”), (Nistoreanu P., 1999).

Din rândul acestora ANTREC este cea mai reprezentativă, viabilă, realizând în mare parte ceea ce îşi propune la fondare:

• identificarea şi popularizarea potenţialului turistic din spaţiul sătesc; • formarea profesională prin colocvii, seminarii, cursuri de scurtă şi lungă durată; • burse de specializare; • schimburi de experienţă în ţară şi străinătate; • editarea de buletine informative şi reviste; • înfiinţarea unei bănci de date; • cooperarea cu organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale de specialitate din ţară

şi străinătate; • campanii de publicitate a pensiunilor şi fermelor agroturistice prin mediatizare; • participarea la târguri şi expoziţii naţionale şi internaţionale, • realizarea unui sistem de rezervări în turismul rural românesc.

Preocupări din ce în ce mai concrete au manifestat pentru acest domeniu: Ministerul

Turismului, Ministerul Tineretului şi Sporturilor, Ministerul Educaţiei Naţionale (Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului/Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării), Ministerul Turismului şi însuşi Guvernul României.

Urmarea firească a interesului general a fost Legea nr. 145/1994 privind stabilirea unor facilităţi pentru dezvoltarea sistemului de turism rural din zona montană, Delta Dunării şi litoralul Mării Negre (Ordonanţa Guvernului nr. 62/24 august 1994) şi Ordinul Ministrului Turismului nr. 20/1995 referitor la normele şi criteriile de clasificare a pensiunilor şi fermelor agroturistice.

La un an de la înfiinţare, Asociaţia Naţională pentru Turism Rural Ecologic şi Cultural din România (ANTREC), avea la sfârşitul anului 1995 peste 2000 de membri, în 15 filiale pentru ca în momentul de faţă să aibă peste 3000 de membri (proprietari de pensiuni turistice


35

şi agroturistice, meşteri populari dar şi oameni obişnuiţi, susţinători ai turismului rural, în 32 de judeţe şi 28 de filiale.

Preocupările actuale vizează: consilierea pensiunilor în vederea clasificării, organizarea unor cursuri de pregătire profesională pentru proprietarii de pensiuni, promovarea pensiunilor membre, editarea anuală a Catalogului fermelor şi pensiunilor agroturistice din

România, a Calendarului sărbătorilor, acordarea premiilor Margareta de aur pentru mai multe secţiuni între care: „Tradiţie locală”, „Gastronomie”, „Agrement”, „Cea mai frumoasă grădină” etc., toate în scopul promovării turismului rural şi agroturismului ca forme de turism responsabil. Astfel, ANTREC este recunoscută pe plan naţional şi internaţional ca lider în dezvoltarea turismului rural românesc, în încurajarea conservării ecologice şi păstrării culturii tradiţionale româneşti (http://antrec.ro/).


36

4. ARIILE PROTEJATE ŞI ECOTURISMUL

4.1. TURISMUL ÎN ARIILE PROTEJATE

Turismul, ca activitate economică, poate cauza pagube mari ariilor protejate, în special dacă nu sunt administrate adecvat, dar poate aduce şi mari beneficii.

Presiunile din partea turismului cresc rapid. Ariile naturale protejate devin tot mai mult destinaţii turistice pentru vacanţe de lungă durată, pentru excursii sau pentru practicarea sporturilor. Unele dintre acestea înregistrează un număr foarte mare de vizitatori, ceea ce afectează resursele naturale, iar altele, din cauza unui management necorespunzător, permit pătrunderea turiştilor în cele mai îndepărtate şi izolate zone, astfel încât circulaţia turistică scapă de sub control. În plus, construirea echipamentelor turistice în unele arii protejate intră în conflict cu obiectivele de conservare a peisajelor naturale, care sunt astfel afectate. Trebuie reţinut însă că, în anumite tipuri de arii protejate, turismul nu poate fi admis.

Şi totuşi, turismul poate aduce beneficii importante atât ariilor protejate, cât şi comunităţilor locale, dacă este corect planificat şi administrat, după principiile durabilităţii.

Turismul va fi binevenit în/sau lângă ariile protejate dacă respectă caracterul special al ariei şi în măsura în care se promovează forme de turism care nu afectează mediul (sau forme de „ecoturism”) - cum ar fi: turismul bazat pe studierea naturii, turismul cultural şi educaţional, turismul organizat în grupuri mici, liniştite - şi dacă pagubele şi poluarea sunt minime. Turismul poate ajuta de asemenea la o înviorare a comunităţilor locale din punct de vedere economic, precum şi a culturilor tradiţionale.

De aceea, într-o arie naturală protejată activităţile turistice trebuie să fie în concordanţă cu capacitatea de încărcare ecologică şi cu particularităţile ecosistemelor existente. Amenajarea şi valorificarea adecvată şi prudentă, ca şi gestionarea eficace trebuie să devină punctul forte al integrităţii ecologice a unor astfel de resurse.

4.2. ARIILE PROTEJATE. ASPECTE GLOBALE

Este unanim recunoscut pe întreg globul ca ariile protejate sunt printre cele mai eficiente mijloace destinate conservării biodiversităţii. Astfel, de-a lungul ultimului secol, au fost investite resurse importante pentru constituirea de arii protejate în întreaga lume. Aceste eforturi au avut ca rezultat pentru majoritatea ţărilor crearea sau cel puţin planificarea unui sistem naţional de arii protejate (Lorinţ C., 2008).

În prezent există în lume peste 1.388 de titluri care desemnează arii protejate, fiecare dintre ele fiind desemnata prin lege la nivel naţional16.

Se pot găsi astfel arii protejate care au denumiri diferite, dar care au acelaşi scop, cum ar fi: rezervaţie naturală strictă în Bhutan; rezervaţie pentru managementul naturii în Bahamas; rezervaţie naturală în Ontario - Canada; rezervaţie naturală naţională în Cehia; rezervaţie naturală marina în Indonesia; arie pentru conservarea naturii în Japonia şi rezervaţie naturală strictă în Sri Lanka, dar toate reprezentând acelaşi lucru, şi anume o Rezervaţie Strict Protejată - categoria I-a conform The World Conservation Union.

De asemenea acelaşi titlu al unei arii protejate poate implica obiective de management şi caracteristici foarte diferite ţări diferite. Exemplul clasic este dat de larg utilizata denumire de Parc Naţional, care a început să fie uzitată odată cu înfiinţarea Parcului Naţional Yellowstone în anul 1872. Astfel, în timp ce în multe părţi ale lumii (America, Africa, Asia de Sud şi Sud-Est, Australia şi Noua Zeelandă) parcurile naţionale sunt mari teritorii naturale, în Europa se găsesc arii protejate care poarta denumirea de parc naţional dar în care intervenţia

16 http://www.pronatura.ro/ - Pro Natura este Club afiliat UNESCO şi membra a Uniunii Internaţionale de Conservare a Naturii - IUCN.


37

omului este evidentă, cum ar fi toate cele 11 parcuri naţionale din Anglia şi Ţara Galilor, majoritatea parcurilor naţionale din Germania şi Parcul Naţional Cevennes din Franţa.

Eliminarea acestor diferenţe de terminologie se poate face doar utilizând sistemul IUCN de clasificare care se bazează pe principalul obiectiv de management al ariei protejate. Se folosesc astfel 6 categorii pentru ariile protejate care implică şi o gradaţie a intervenţiei umane, variind de la o intervenţie umană nulă proprie categoriilor Ia/Ib până la o intervenţie umană de un nivel mai ridicat în cazul categoriei V. Categoria VI este singura care a fost adăugată ulterior, astfel încât din punctul de vedere al intervenţiei umane se intercalează între categoriile III şi IV. Oricum, toate categoriile sunt la fel de importante şi relevante pentru conservarea biodiversităţii. Colectarea datelor referitoare la ariile protejate din întreaga lume a fost iniţiată de către IUCN prin comisia sa „Comisia pentru Parcuri Naţionale şi Arii Protejate” (CNPPA) ca răspuns la două rezoluţii ale Naţiunilor Unite care recunosc importanţa ariilor protejate şi care a condus la realizarea primei liste a ariilor protejate (World List of National Parks and Equivalents Reserves -1961/1962). În 1981, CNPPA a constituit Protected Areas Data Unit care a devenit parte a World Conservation Monitoring Centre (Centrul Mondial pentru Monitorizarea Conservării) care menţine o baza de date a ariilor protejate din întreaga lume.

Baza de date a ariilor protejate realizata de către World Conservation Monitoring Centre conţine 30.350 de înregistrări de arii protejate recunoscute de către IUCN, 13.915 de înregistrări ale unor arii care nu sunt recunoscute de către IUCN şi alte 16.288 de arii protejate care au un statut incert. Baza de date se actualizează periodic, aproximativ la fiecare trei ani pentru a asigura producerea unei noi ediţii a Listei cu Arii Protejate a Naţiunilor Unite.

Prin integrarea datelor specifice acestui număr impresionant de arii protejate a rezultat următoarea analiză, care în limita erorilor acceptate defineşte într-o anumită măsură situaţia ariilor protejate la nivel global.

Reţeaua mondială a ariilor protejate cuprinde 30.350 de arii protejate care se întinde pe o suprafaţă de 13.232.275 km² ce reprezintă 8,83% din suprafaţa terestra a globului.

Oricum acest procentaj trebuie considerat cu precauţie deoarece poate fi mai mare cu peste un procent datorită numărului mare de arii protejate marine sau care au în componenţă teritorii marine. Această reţea a ariilor protejate pare a fi foarte întinsă dintr-o perspectivă globală, însă are foarte multe goluri la nivel naţional.

Ariile protejate sunt considerate adesea insule naturale într-un ocean al dezvoltării, astfel cu cât acestea au o suprafaţă mai mare cu atât ele sunt mai protejate de presiunile exterioare. Situaţia actuală relevă faptul ca 17.892 (59%) de arii protejate au o suprafaţă mai mică de 1.000 ha care totalizează o suprafaţă de 28.713 km² care înseamnă doar 0,2% din suprafaţa totală a ariilor protejate. În schimb doar 1,673 (6%) din ariile protejate depăşesc 1.000 km² dar care totalizează 11,56 mil. km², adică 87% din suprafaţa totală a ariilor protejate. Distribuţia ariilor protejate funcţie de obiectivele de management ale acestora, bazată pe categoriile IUCN (Tabelul 3) arată preocupările la nivel global pentru diferitele scopuri ale ariilor protejate. Tabelul 3. Distribuţia ariilor protejate funcţie de obiectivele de management ale acestora,

bazată pe categoriile IUCN Categoria de AP conform IUCN

Număr (%) Suprafaţa (km²) (%)

Suprafaţa medie a unei AP (km²)

Procente din sp. terestră

Ia 4.389 14% 978.698 7% 223 0,65% Ib 809 3% 940.360 7% 1.162 0,63% II 3.384 11% 4.001.605 30% 1.183 2,67% III 2.122 7% 193.021 1% 91 0,13% IV 11.171 37% 2.459.703 19% 220 1,64% V 5.578 18% 1.057.448 8% 190 0,71% VI 2.897 10% 3.601.440 27% 1.243 2,40%

TOTAL 30.350 100% 13.232.275 100% 436 8,83%


38

Este evident, din Tabelul 3, că întreg spectrul serviciilor oferite de către ariile protejate este foarte bine reprezentat la nivelul reţelei globale a ariilor protejate. Excepţie face totuşi Categoria III IUCN - Monumente ale Naturii, care este mai puţin aplicată, ceea ce invită la reflecţii asupra rolului limitat ce se atribuie conservării trăsăturilor naturale specifice.

Categoria IV este cea mai numeroasă dintre categoriile aplicate, cuprinzând peste o treime din totalul ariilor protejate, ceea ce indică importanţa managementului activ şi a intervenţiilor în menţinerea biodiversităţii, acestea fiind însă printre cele mai mici arii ca suprafaţă .

O altă categorie care apare cu o frecvenţă ridicată este Categoria V, dar care în ciuda rolului important pe care îl au „peisajele protejate” pentru conservarea biodiversităţii în special în Europa şi America de Nord, acestea sunt printre cele mai mici arii.

Cele mai mari ca suprafaţă sunt Categoriile II - Parc naţional şi VI - Arie protejată cu resurse gestionate, ceea ce reflectă rolul acestora în protecţia unor întregi ecosisteme naturale. Puţine la număr, ele totalizează 57% din reţeaua globală a ariilor protejate datorită suprafeţei lor foarte mari care este adesea mai mare cu un ordin de mărime decât celelalte tipuri de arii protejate.

Ariile strict protejate - Categoria Ia sunt numeroase şi tind să aibă o suprafaţă mică. O parte dintre acestea sunt zone centrale în cadrul zonării funcţionale a unor arii protejate mai mari cum sunt parcurile naţionale, dar totuşi foarte multe sunt zone izolate.

Categoria Ib - Arie naturală sălbatică sunt mai puţin numeroase dar prin definiţie au o suprafaţă foarte mare care contribuie semnificativ la suprafaţa totală a reţelei globale a ariilor protejate. Acest tip de arii protejate sunt întâlnite în special pe teritoriile vaste din America de Nord şi Asia de Est şi mult mai puţin în celelalte regiuni ale globului. Ariile protejate sunt distribuite funcţie de marile zone geografice conform Tabelului 4. Tabelul 4. Distribuţia ariilor protejate în funcţie de marile zone geografice

Arii protejate Regiune Număr Suprafaţa

(km²) Suprafaţa medie

(km²) Antarctica 99 3.788 38 Europa 9.325 603.601 65 Zona Pacificului 152 13.113 86 Zona Caraibelor 579 108.637 188 Australia/Noua Zeelanda 5.882 1.109.024 189 America Centrala 384 86.049 224 Asia de Sud 719 212.924 296 Asia de Sud-Est 1.524 518.864 340 America de Nord 6.711 4.083.806 609 Asia de Est 1.078 883.681 820 Eurasia de Nord 648 657.935 1.015 America de Sud 1.437 1.838.826 1.280 Africa (de Est/Sud) 927 1.318.615 1.422 Africa (de Nord/ mijloc Est) 542 1.037.576 1.914 Africa (Vest/Centrala) 343 755.836 2.204

Pe baza setului de date existente şi admiţând erorile generate de lipsa unor informaţii, se pot trage următoarele concluzii:

- reţeaua globală a ariilor protejate ocupă o suprafaţă relativ mare care continuă să crească. Numai în câteva regiuni (Africa de Est/Sud, America de Nord, Caraibe şi Pacific) există unele semnale privind declinul ratei de creştere a suprafeţei ariilor protejate.

- numărul ariilor protejate marine este foarte limitat în comparaţie cu numărul ariilor protejate terestre.

- Există o preponderenţă a ariilor protejate cu suprafaţă mică faţă de cele cu suprafaţă mare ceea ce pune în pericol integritatea acestora.

- o lipsă a aplicării tuturor categoriilor IUCN în unele regiuni, limitând astfel beneficiile date de fiecare tip de arie protejată în parte.


39

- neatingerea obiectivului privind reprezentarea tuturor biom-urilor în cadrul reţelei globale a ariilor protejate.

- există încă o majoritate a ţărilor care au mai puţin de 10% din teritoriul lor declarat ca arii protejate şi 20% din ţări cu mai puţin de 1% din teritoriu - arii protejate.

Monitorizarea creşterii reţelei globale a ariilor protejate, distribuţia lor şi obiectivele de management ale acestora sunt vitale, dar este la fel de important de cunoscut starea reală în care se găseşte o anumită arie protejată şi mai ales cât este de eficient managementul ariei protejate.

Multe arii protejate există doar prin legea de constituire (doar pe hârtie), dar în realitate în teren există foarte puţin din ceea ce scria pe hârtie, în schimb se pot identifica activităţi de braconaj, păşunat intensiv, cultivare sau se găsesc aşezări umane, drumuri, obiective industriale active sau în care activităţile au fost sistate etc.

Astfel este foarte important ca odată ce aria protejată a fost constituită să se focalizeze toate resursele pentru a asigura un management eficient al ariei.

Pentru a rezolva problema „eficientei managementului”, denumită adesea „sindromul

parcurilor de hârtie” (paper park syndrom), Comisia IUCN-ului – World Commission on Protected Areas (WCPA) a stabilit un Departament pentru Eficienţa Managementului (Task Force on Management Effectiveness).

De asemenea se anticipează ca viitoarele ediţii ale Listei Ariilor Protejate a Naţiunilor Unite va include indicatori privind eficienţa managementului.

În acelaşi timp, informaţiile valabile referitoare la nivelul fondurilor alocate şi a staffului angajat pentru arii protejate indică faptul ca resursele alocate sunt inadecvate pentru ceea ce presupune un management eficient.

Un sondaj global realizat de către WCMC arată că în 1993 investiţiile făcute au fost în medie de 776 $ / km², variind de la 57 $ / km² în America de Sud pana la 11.552 $ / km² în Asia de Est (exclusiv China).

De asemenea ţările dezvoltate au cheltuit pentru arii protejate în medie 1.687 $ / km², cu aproape un ordin de mărime mai mult decât ţările mai puţin dezvoltate care cheltuiesc 161 $ / km², cu toate că din punctul de vedere al valorii biodiversităţii comparaţia este inversă.

În ceea ce priveşte mărimea personalului care administrează ariile protejate diferenţa este mult mai mică, de la 27,3 oameni / 1.000km² în ţările dezvoltate la 22,6 oameni / 1000km² în ţările mai puţin dezvoltate, dar diferenţa se face între investiţiile care se fac în echipamentul necesar staffului şi care asigură eficienţa activităţilor de protecţie.

4.3. ARIILE PROTEJATE. SITUAŢIA NAŢIONALĂ

România are un capital natural deosebit de divers. Acest fapt se datorează în parte

condiţiilor fizico-geografice care includ munţi, câmpii, reţele hidrografice majore, zone umede şi unul din cele mai vaste sisteme de delta ale Europei (Delta Dunării). De asemenea, datorită poziţiei geografice a României, flora şi fauna prezintă influenţe asiatice dinspre nord, mediteraneene dinspre sud şi componente continental europene dinspre nord-vest. În sfârşit, relativa stabilitate a populaţiei în ultimii 60 de ani, lipsa mecanizării în sectorul forestier şi dezvoltarea economică redusă au determinat o exploatare mai redusa a resurselor decât în majoritatea altor zone din Europa. Rezultatul general constă în diversitatea florei şi faunei, inclusiv în existenţa unor populaţii de lupi, urşi, capre negre şi râşi, care sunt considerate ca fiind printre cele mai mari din Europa, precum şi în existenţa unor extinse habitate forestiere şi alpine nealterate, asociate lanţului muntos al Carpaţilor. Astfel valoarea capitalului natural al României a impus de-a lungul timpului luarea unor masuri de protecţie a naturii.

Analiza istorică a măsurilor de protecţie a naturii prin intermediul ariilor protejate

releva următoarele etape:


40

� 1928-1944 - este o perioadă de pionierat privind conservarea naturii şi ariile protejate în România în care primul pas a fost făcut în anul 1928 când la Cluj a avut loc primul congres al naturaliştilor din România, unde la propunerea lui Emil Racoviţă a fost adoptată o hotărâre privind elaborarea legii referitoare la protecţia naturii în România. Astfel, în 1930 apare legea nr. 213 pentru protecţia monumentelor naturii din România. Pe baza acestei legi se înfiinţează „Comisiunea Monumentelor naturii”, apoi sunt declarate prin lege (Jurnalul Consiliului de Miniştri) primele monumente ale naturii în 1931 (floarea de colt şi nufărul termal) şi primul parc naţional în 1935 (Parcul Naţional Retezat). Sintetizând, în această perioadă, sunt puse sub ocrotire prin „Jurnale ale Consiliului de Miniştri” 36 de teritorii ca rezervaţii naturale, parc naţional, monumente ale naturii, însumând o suprafaţă de 15.000 ha. Totuşi datorită eforturilor specifice începuturilor accentul a fost pus numai pe realizarea unui cadru legislativ şi instituţional incipient şi pe constituirea unui număr limitat de arii protejate şi aproape deloc pe administrarea ariilor protejate constituite.

� 1944-1989 - după 23 august 1944 măsurile de protecţie a naturii s-au bazat pe eforturile instituţionale făcute înainte de război de oameni de ştiinţă de renume cum au fost Al. Borza sau Emil Racoviţă. În 1972 numărul ariilor protejate constituite a crescut la 190 de obiective însumând aproape 100.000 ha. Din păcate masurile de protecţie se rezumau numai la declararea de arii protejate şi aproape deloc la administrarea acestora, acestea confruntându-se cu pericole din ce în ce mai mari. Astfel investiţiile alocate amenajărilor, pazei şi măsurilor practice de ocrotire ale ariilor protejate erau sporadice şi nu depăşeau suma de 500.000 de lei pe întreaga ţară la nivelul anului 1972. Totodată, deşi creşterea cantitativă a teritoriilor a fost însemnată, totuşi suprafaţa protejată reprezenta în 1972 doar 0,0042% din teritoriul ţării, procent care nu acoperea nici pe departe întreaga diversitate specifică şi ecologică a ţării. Astfel s-au făcut proiecte de către institute de cercetare pentru constituirea de alte arii protejate mari - parcuri naţionale (Apuseni, Călimani, Ceahlău, Bucegi, Piatra Craiului, Cozia, Valea Cernei, Cheile Bicazului, Rodna) dar care nu s-au concretizat, şi de asemenea a urmat o perioadă în care s-au înfiinţat un număr mare de arii protejate cu suprafaţă mai mică (rezervaţii naturale) prin intermediul unor HCM-uri şi Decrete, cât şi iniţiative legislative la nivel judeţean. De multe ori iniţiativele locale pentru constituirea ariilor protejate s-au făcut din “patriotism local” şi nu doar din considerente bazate pe valoarea naturală a zonelor respective. Totodată se repeta vechea meteahna a ariilor protejate romaneşti, şi anume acestea erau doar constituite dar nu şi gospodărite. Din punct de vedere legislativ în anul 1973 s-a adoptat Legea nr. 9 (Legea Mediului) în care sunt incluse şi prevederi legate de protecţia rezervaţiilor şi monumentelor naturii şi de asemenea “sunt trasate sarcini ce revin organelor centrale şi locale...”, dar alături de aceasta lege cadru nu s-a mai adoptat o lege specifică pentru ariile protejate care să reglementeze administrarea acestora, aşa cum s-a întâmplat în Polonia sau Cehoslovacia, ţări care aveau parcuri naţionale cu administraţie proprie. În această perioadă s-au produs şi primele recunoaşteri internaţionale ale valorii ariilor protejate româneşti, când în 1979, Retezatul şi Pietrosul Rodnei au fost recunoscute ca Rezervaţii ale Biosferei sub auspiciile programului UNESCO - Man and Biosphere (MAB). Dar nici măcar această recunoaştere internaţională nu a condus la o administrare a acestor arii protejate.

� 1990 - prezent - odată trecută perioada comunistă se aştepta o deschidere şi o eficienţă mai mare în ceea ce priveşte realizarea unei reţele naţionale a ariilor protejate care să acopere întreaga diversitate a ecosistemelor la nivelul ţării dar şi masuri concrete în plan legislativ şi instituţional care să asigure un management eficient al ariilor protejate. Dar rezultatele au dovedit ca aceste deziderate sunt foarte greu de atins.

Una dintre dificultăţi a fost legată de interpretarea diferită de către diverşi factori de decizie a măsurilor ce trebuiesc întreprinse privind protecţia naturii, pe fondul unei indecizii a autorităţii centrale de mediu - Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, în cadrul căruia abia după 1997 s-a constituit o Direcţie de Conservare a Biodiversităţii care să planifice şi să coordoneze toate activităţile referitoare la conservarea naturii în arii protejate.


41

Ca o primă măsură, în anul 1990, MAPPM dă Ordinul nr. 7 privind constituirea unui număr de 13 parcuri naţionale între care Parcul Naţional Retezat era deja constituit, ordin care provoacă o oarecare confuzie deoarece se refera doar la suprafeţele de fond forestier din parcurile naţionale şi nu şi la suprafeţele ce conţin goluri alpine. Suprafeţele declarate în fond forestier erau foarte mari întinzându-se şi în zone în care se desfăşurau activităţi economice de exploatarea lemnului, care nu puteau fi stopate brusc şi de asemenea cuprindeau şi aşezări umane. Din aceasta cauză acest ordin a primit multe contestări iar îndrumările tehnice pentru punerea în practica a ordinului au fost blocate.

O altă recunoaştere internaţională a valorii capitalului natural din România a reprezentat-o desemnarea Deltei Dunării în 1991 ca sit Ramsar şi ca sit al Patrimoniului Natural Mondial pentru 50% din suprafaţa sa. De asemenea în 1992 este recunoscută ca Rezervaţie a Biosferei. Există astfel paradoxul ca Delta Dunării să fie recunoscută ca arie protejată mare la nivel internaţional, iar la nivel naţional să nu fie recunoscute decât anumite zone ca rezervaţii naturale. Astfel, cu titlu excepţional, Delta Dunării este recunoscută ca Rezervaţie a Biosferei prin H.G 248 / 1994. Totodată din 1994 a început derularea unui proiect GEF (Fondul Global de Mediu) pentru constituirea administraţiei parcului şi realizarea planului de management. Dar din păcate Delta Dunării a rămas pană în prezent singura arie protejată cu administraţie proprie.

Ca urmare a faptului ca România a aderat la Convenţia pentru Diversitatea Biologică (Rio), în 1996 s-a realizat cu asistenţa financiară a Băncii Mondiale “Strategia naţională şi planul de acţiune pentru conservarea diversităţii biologice şi utilizarea durabilă a componentelor sale în România” care planifica pe termen scurt, mediu şi lung activităţile care trebuiesc întreprinse în România. Din păcate această strategie nu s-a bazat pe o evaluare făcută recent pentru capitalul natural al României, singurele informaţii mai recente fiind date de un studiu terminat în 1994 privind Ecoregiunile României, care clasifică funcţie de tipul solului şi covorul vegetal principalele regiuni ale ţării, fiind identificate astfel 22 de Ecoregiuni.

În 1995 a fost adoptata Legea Mediului nr. 137 care cuprinde prevederi legate de conservarea naturii şi ariile protejate şi totodată recunoaşte toate ariile protejate declarate anterior prin orice lege, ordin, hotărâre, decizie.

În România, ariile protejate ocupă în prezent doar 5,26 % din suprafaţa ţării, deşi, conform legislaţiei europene această suprafaţă ar trebui să atingă cel puţin 10%. Comparativ cu ţările din vestul Europei, cu o biodiversitate mult mai redusă şi care investesc anual 1687 $/km², în România, ca şi în tarile mai slab dezvoltate, investiţiile pentru protecţia naturii ating doar 161 $/km². Aşa cum s-a mai arătat, conform datelor Centrului Internaţional de Monitorizare a Conservării, reţeaua mondială a ariilor protejate cuprinde 30.350 de arii protejate recunoscute de către IUCN, a căror suprafaţă (13.232 275 km²) reprezintă 8,83% din suprafaţa terestră a globului.

Conform Reţelei Naţionale a Ariilor Protejate, în România există actualmente 25 de arii protejate de tipul parcurilor naţionale, naturale, rezervaţiilor biosferei şi geoparcurilor, marea majoritate aflate în administraţia Regiei naţionale a Pădurilor - Romsilva. Trei dintre acestea sunt recunoscute internaţional ca Rezervaţii ale Biosferei în cadrul Programului UNESCO - MAB, şi anume: Retezat, Pietrosul Rodnei şi Delta Dunării. Ultima este de asemenea înscrisa pe lista Patrimoniului Natural Mondial şi pe lista Ramsar, a zonelor umede de importanta internaţională.

Pe lângă acestea, în fiecare judeţ mai există zeci de arii naturale protejate de tipul monumentelor şi rezervaţiilor naturale (geologice, biologice şi mixte), situate în afara ariilor de protecţie ale parcurilor şi aflate într-un potenţial pericol de a fi afectate/distruse datorită impactului activităţilor antropice. Ca urmare a acestui fapt s-a impus şi unii specialişti consideră faptul că încă se mai impune, extinderea suprafeţei ariilor protejate declarate şi declararea de noi arii sub una din denumirile clasificării IUCN. Pentru majoritatea parcurilor naţionale şi naturale au fost elaborate planuri de management, unele fiind în curs de


42

implementare de către administraţiile parcurilor. Interesele şi activităţile comunităţilor locale sunt strâns legate de zona protejată şi ca atare, au un potenţial impact negativ asupra eficienţei managementului şi menţinerii statutului de arie protejată. Din păcate, de multe ori şi Reţeaua Naţionala a Ariilor Protejate se dovedeşte a fi doar o “reţea pe hârtie” fără a avea planuri de management şi o administraţie eficientă. Pentru majoritatea ariilor protejate constituite în fond forestier, Romsilva, prin filialele teritoriale asigură managementul forestier, dar care doar în puţine cazuri corespunde viziunii ecologilor. Trebuie recunoscut faptul ca anumite arii protejate au fost protejate datorită intervenţiei silvicilor, dar în orice caz managementul acestora a fost doar unilateral-forestier. Şi cum nu toate ariile protejate sunt în totalitate în fond forestier, există mari conflicte între toate instituţiile cu expertiză în domeniu (ICBIOL, Romsilva, Academia Romana, ICAS) datorită punctelor de vedere diferite asupra managementului ariilor protejate.

De asemenea trebuie recunoscut faptul ca majoritatea ariilor protejate din România s-au autoconservat în condiţiile în care intervenţiile umane asupra acestora a fost în regimul trecut minim sau inexistent. Dar, la fel de bine există nenumărate exemple în care arii protejate au fost pur şi simplu distruse, cu toate ca încă mai figurează ca existente.

Totodată se poate observa ca în ultimul timp tot mai multe organizaţii neguvernamentale şi-au adus într-o oarecare măsură aportul în protejarea unor arii protejate, chiar dacă nivelul profesional al acestora nu este la aşteptările specialiştilor. Dar este la fel de adevărat ca în România nu există persoane specializate în domeniu, ci numai în domenii colaterale, fapt pentru care există mari conflicte de idei intre silvici, biologi, ecologi s.a.

Urmare a acestor fapte, cu câteva excepţii, majoritatea ariilor protejate româneşti (parcuri naţionale/naturale) suferă de aşa zisul „paper park syndrom” adică sunt parcuri care nu sunt înfiinţate şi nu sunt administrate decât pe hârtie. În acest context, considerăm că decât declararea unor arii protejate noi doar de dragul îmbunătăţirii ponderii de participare a suprafeţelor protejate raportate la suprafaţa totală a ţării, comparabilă cu a altor ţări occidentale mai dotate în acest sens, acţiune care nu ar face altceva decât să amplifice „paper

park syndrom”, este de preferat o mai bună cunoaştere şi gestionarea a situaţiei şi problemelor ariilor protejate deja constituite (Lorinţ C., 2008).

Figura 3. Planul de amenajare a teritoriului naţional

Secţiunea a III-a – Zone protejate

ZONE NATURALE


43

4.4. ECOTURISMUL – MANIFESTARE PRACTICO-APLICATIVĂ A PREVEDERILOR UNESCO

Nu e greşită afirmaţia conform căreia ecoturismul a apărut ca o manifestare practică, aplicativă pe tot spaţiul planetar pentru a materializa prevederile înscrise în Convenţia de la Paris cu privire la protecţia patrimoniului universal natural şi cultural, emanaţie a Conferinţei Mondiale a Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură din 1972, primul document care realizează o reconciliere a celor două elemente ale mediului înconjurător: naturală şi culturală.

UNESCO a fost fondată la 16 noiembrie 1945. Îşi are sediul în Paris, Franţa, dar are şi

73 de suboficii active în diverse ţări ale lumii. Constituţia adoptată în Conferinţa de la Londra din noiembrie 1945 şi aplicată

începând cu 4 noiembrie 1946, a fost adoptată de cele 20 de state fondatoare (Regatul Unit, Noua Zeelandă, Arabia Saudită, Africa de Sud, Australia, India, Mexic, Franţa, Republica Dominicană, Turcia, Egipt, Norvegia, Canada, China, Danemarca, Statele Unite ale Americii, Cehoslovacia, Brazilia, Liban şi Grecia).

UNESCO are 193 de state membre (octombrie 2009) şi 7 state asociate în domeniile educaţiei, ştiinţei, culturii şi comunicării17. România este membră UNESCO din 27 iulie 1956.

Scopul organizaţiei este de a contribui la pacea şi securitatea lumii prin colaborarea între naţiuni în educaţie, ştiinţă, cultură, şi comunicaţii pentru a se reuşi stabilirea unui respect faţă de justiţie universal, pentru corectitudinea justiţiei şi pentru drepturile şi fundamentele omului liber, indiferent de rasă, sex, limbă sau religie, după Carta Naţiunilor Unite.

Una dintre misiunile UNESCO este cea de a menţine o listă de locuri din patrimoniul mondial. Aceste locuri sunt importante din punct de vedere natural sau istoric, a căror conservare şi salvare sunt importante pentru comunitatea mondială.

Potrivit convenţiei Conferinţei Mondiale a Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură din 1972, cele două componente ale patrimoniului mondial sunt:

Patrimoniul cultural:

� Monumentele: opere arhitectonice, sculpturale sau de pictură monumentale, elemente sau structuri cu caracter arheologic, inscripţii, grote (peşteri) şi grupuri de elemente care au o valoare universală excepţională din punct de vedere al istoriei, artei sau ştiinţei;

� Ansamblurile: grupuri de construcţii izolate sau reunite, care, graţie arhitecturii lor, unicităţii lor sau integrării lor în peisaj, au o valoare universală excepţională din punctul de vedere al istoriei, artei sau ştiinţei;

� Siturile: opere ale omului sau opere conjugate ale omului şi naturii, inclusiv siturile arheologice care au o valoare universală excepţională din punct de vedere istoric, estetic, etnologic sau antropologic.

Patrimoniu natural:

� Monumente naturale: constituite din formaţiuni fizice (morfologice) şi biologice sau grupuri (ansambluri) de asemenea formaţiuni care au o valoare universală excepţională din punct de vedere estetic sau ştiinţific;

� Formaţiuni geologice şi fiziografice (morfologice) şi zonele strict delimitate constituind habitatul unor specii animale şi vegetale ameninţate care au o valoare universală excepţională din punct de vedere al ştiinţei sau conservării;

� Siturile naturale sau zonele naturale strict delimitate care au valoare universală excepţională din punctul de vedere al ştiinţei, conservării sau al frumuseţii naturale.

17 http://portal.unesco.org/


44

Ca urmare a unei Convenţii pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial, încheiată la Paris, la 17 octombrie 2003, din anul 2008 acestora li s-au adăugat şi aşa numitele „obiective imateriele” constituindu-se aşadar şi Patrimoniul cultural imaterial.

În anul 2009, în urma unei reuniuni care a avut loc la Abu Dhabi, pe Lista patrimoniului cultural imaterial al umanităţii UNESCO, au mai fost adăugate încă 76 de capodopere, astfel că, lista numără în prezent 166 de opere din 76 de ţări şi din Teritoriile Palestiniene.

Printre noile opere înscrise, se mai numără tango-ul (Argentian/ Uruguay), Festivalul Ramman (India) şi sericicultura (China).

Din România sunt înscrise pe Lista Patrimoniului Mondial – UNESCO:

În patrimoniul cultural:

1. Situri săteşti cu biserici fortificate din Transilvania: Câlnic, Prejmer, Viscri, Dârjiu, Saschiz, Biertan, Valea Viilor;

2. Mănăstirea Hurezi 3. Biserici din Moldova: Biserica „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” din

satul Arbore, Biserica „Adormirea Maicii Domnului şi Sfântul Gheorghe” a fostei Mănăstiri Humor, Biserica „Buna Vestire” a Mănăstirii Moldoviţa, Biserica „Sfânta Cruce” din Pătrăuţi Biserica „Sfântul Nicolae” a Mănăstirii Probota, Biserica „Sfântul Gheorghe” din Suceava, Biserica „Sfântul Gheorghe” a fostei Mănăstiri Voroneţ;

4. Centrul istoric Sighişoara 5. Ansamblul de Biserici de lemn din Maramureş: Biserica „Intrarea în Biserică a

Maicii Domnului” (Bârsana), Biserica „Sfântul Nicolae” (Budeşti), Biserica „Sfânta Paraschiva” (Deseşti), Biserica „Naşterea Maicii Domnului” (Ieud-Deal), Biserica „Sfântul Arhanghel” (Plopiş), Biserica „Sfânta Paraschiva” (Poienile Izei), Biserica „Sfântul Arhanghel” (Rogoz), Biserica „Sfântul Arhanghel” (Şurdeşti);

6. Fortăreţe Dacice din Munţii Orăştiei: Sarmizegetusa Regia - Grădiştea de Munte, Costeşti Cetăţuia, Costeşti Blidaru, Luncani-Piatra Roşie, Baniţa, Căpâlna;

În patrimoniul natural:

7. Rezervaţia biosferei Delta Dunării

În patrimoniul imaterial: 8. Dansul căluşului

Dansul Căluşului18, dans tradiţional românesc, prezent în timpurile vechi atât în Moldova cât şi în Transilvania, dar care astăzi mai este practicat doar în Muntenia şi Oltenia. În mod tradiţional, dansul se execută în săptămâna dinaintea Rusaliilor, şi are scop cathartic (tămăduitor), însă există documente istorice care atestă practicarea dansului şi cu alte ocazii, de exemplu, dansul executat de soldaţii lui Mihai Viteazul, „căluşerii”, ce se aflau sub conducerea căpitanului Baba Novac, în cadrul sărbătorii date de Sigismund Bathory în 1599, la Piatra Caprei, lângă Alba Iulia. 9. Doina

Doina18 este o specie a liricii populare, specifică poporului nostru, în care sunt exprimate direct cele mai variate sentimente: dor, tristeţe, iubire, ură împotriva asupritorilor, înstrăinare, regret,etc.

18 http://ro.wikipedia.org/


45

5. IMPACTUL FENOMENULUI TURISTIC ASUPRA GEOSISTEMULUI

5.1. CONCEPTELE DE IMPACT, FUNCŢIONALITATE, DEZVOLTARE

Geosistemul, ca orice suprasistem, este alcătuit dintr-o multitudine de elemente între care se desfăşoară un transfer interactiv de materie, energie şi informaţie, pe baza resurselor existente, urmând căi specifice. De-a lungul acestora, transferul respectiv este controlat de o serie de centri de decizie, în intervale de timp caracteristice, corespunzătoare rezervelor de timp ale geosistemului (Ungureanu I. ş.a., 2003)

Turismul, ca activitate umană dirijată spre valorizarea unor porţiuni din geosistem, exercită puternice acţiuni de transformare asupra acestuia încât discursul ecologic se impune obligatoriu în orice acţiuni de planificare a activităţilor de profil (Muntele I., Iaţu C., 2003).

În structura geosistemului, omul şi activităţile sale ocupă un loc particular, fiind simultan o fiinţă biologică şi socială. Prin datele sale genetice, constituie o parte a lumii vii, iar prin existenţa sa socială şi prin activităţile pe care le desfăşoară este creatorul raţional al sistemului social-economic. Acesta este integral artificial, dar funcţionează numai datorită posibilităţilor oferite de coexistenţa interactivă cu sistemele naturale. Sistemul social-economic, dată fiind originea sa, este extrem de complex. El include societatea umană cu tot ceea ce înseamnă răspândirea ei pe Pământ, grupările rezultate, activităţile productive şi creative pe care le desfăşoară şi infrastructura corespunzătoare. De asemenea, în acest sistem şi din el, se află şi se răspândesc efecte nu întotdeauna pozitive ale existenţei şi activităţii şi societăţii umane. Acestea se regăsesc apoi în structura întregului geosistem.

Geosistemul are o funcţionalitate proprie, rezultată din interacţiunile multiple ale componentelor sale. În egală măsură, fiecare din sistemele componente are subunităţi spaţiale şi dinamice, legate interactiv. Acelaşi tip de legături menţine subsistemele şi unităţile respective într-o reţea ierarhizată tridimensional. Astfel, fiecare unitate, indiferent de poziţia ei în sistem, este legată interactiv cu unităţile de pe acelaşi nivel ierarhic, controlează unităţile subordonate şi este controlată de una sau mai multe unităţi sistemice de rang superior (Muntele I., Iaţu C., 2003).

Funcţionalitatea geosistemului constă într-o mare varietate de transferuri de materie, energie şi informaţie în interiorul său. Acest transfer de ansamblu se exprimă prin fluxuri care, în mod controlat, intră şi ies din structurile sistemice. În mod frecvent, fluxurile respective au un caracter ciclic, descriind circuite, aşa cum sunt fluxurile turistice.

Mecanismele, dimensiunile, ritmul acestor fluxuri sunt decise, în cea mai mare parte, în interiorul fiecărei structuri sistemice. Această activitate internă constituie funcţionalitatea structurii respective, realizată numai ca urmare a relaţiilor de tip interactiv dintre componente şi dintre unitatea în cauză şi alte unităţi sistemice.

Coordonarea optimă a funcţionalităţii interne şi integrarea eficientă în reţeaua sistemică exprimă capacitatea structurii respective de a se autoregla. Concret, aceasta înseamnă că sistemul este capabil să se informeze permanent asupra stării interne şi raporturilor externe. De asemenea, poate să decidă în mod adecvat asupra capacităţii interne de acţiune şi asupra desfăşurării relaţiilor externe.

Posibilitatea apariţiei pe cale naturală sau a producerii, prin intervenţii antropice, a unor disjuncţii grave, urmate de degradarea ansamblului sistemic poate fi înţeleasă şi numită ca o situaţie de risc. În structurile sistemice antropizate sau antropice, situaţiile de risc au o frecvenţă mult mai mare, degradările se pot instala mult mai repede, iar redresarea imediată dorită este în realitate costisitoare, adesea lentă sau chiar imposibilă. Este motivul pentru care dezvoltarea haotică a activităţilor turistice, fără studii de impact bine fundamentate conduce deseori la grave disfuncţii.


46

Societatea umană este dependentă de calitatea mediului, de funcţionarea acestuia în limitele capacităţii sale de autoorganizare. Pentru a se putea păstra un echilibru favorabil evoluţiei normale a întregului geosistem, este necesar ca activităţile umane să fie concepute şi desfăşurate raţional. Astfel, ele trebuie să asigure şi să respecte atât echilibrul relaţiilor social-economice, cât şi al celor dintre om şi natură. În sensul acesta, este necesar un sistem de măsuri precise, acceptate şi însuşite de întreaga societate, pe care trebuie să le aplice în forme specifice. Sisteme legislative, de anvergură mondială, regională şi naţională, normative de aplicare, sisteme, instituţii şi forme de control al calităţii mediului şi al aplicării legislaţiei, pot asigura funcţionalitatea măsurilor menţionate. Astfel, spre exemplu, organisme ale Naţiunilor Unite (U.N.E.P.19, F.A.O. 20, U.N.E.S.C.O., A.I.E.A. 21, O.M.S. 22, P.N.U.D. 23 ş.a.) se preocupă de probleme acute ale mediului, la nivel global. Alte instituţii şi organisme specializate acţionează în cadrul unor structuri politico-economice de anvergură regională (Consiliul Europei, A.S.E.A.N. 24, Mercosur25 ş.a.) în nivelul local de protecţie sunt implicate numeroase instituţii de stat şi organizaţii nonguvernamentale, acţiunile lor vizând necesităţi acute ale protecţiei mediului din arii mai restrânse (spre exemplu, în ţara noastră sunt implicate instituţii ca: Inspectoratele de Protecţia Mediului, Inspectoratele de Protecţie Civilă, Comisiile de Apărare împotriva Dezastrelor, Direcţiile de Sănătate Publică, Direcţiile Silvice, Compania „Apele Române”, Centrele Meteorologice Regionale, Direcţiile de Urbanism şi Amenajare a Teritoriului ş.a.). în ansamblu, acestea reprezintă protecţia actuală a mediului (geosistemului).

În mod concret, realizarea protecţiei presupune acţiunea comună a unor factori sociali, educaţionali, economici, politici.

Factorii sociali trebuie să asigure înţelegerea, prin informaţie şi educaţie, a necesităţii unor acţiuni de protecţie a raporturilor echilibrate între toate componentele sistemelor mediului. Atenţia trebuie îndreptată, în primul rând, asupra componentelor şi relaţiilor degradate, în curs de degradare sau care prezintă riscul degradării.

Factorii economici trebuie să se implice în acţiunile de protecţie sub două forme principale. Prima constă în respectarea normativelor referitoare la limitele impactului pe care îl pot avea asupra geosistemului prin diverse forme de agresiune: poluarea apelor, poluarea aerului, a solurilor, calitatea deficitară a produselor destinate consumului uman, stimularea unor factori naturali de risc, dezechilibrarea unor mecanisme economice ş.a. A doua formă este dependentă de randamentul activităţilor economice, pe seama căruia o parte variabilă din produsul intern brut (P.I.B.) poate fi dirijată către investiţii de protecţie.

Factorii politici sunt cei care trebuie să asigure o legislaţie corespunzătoare nivelului de risc la care sunt supuse interacţiunile din geosistem, în primul rând, datorită societăţii umane. Acţiunile politice trebuie să urmărească permanent ajustarea măsurilor de protecţie, în funcţie de starea calităţii la un moment dat. Aceasta se impune cu atât mai mult, cu cât ritmurile social-economice sunt mai diverse şi mai grăbite faţă de cele naturale.

Conservarea reprezintă un segment special al protecţiei. Sensul său este acela de păstrare. Înţelegerea corectă a structurii şi funcţionalităţii geosistemului obligă la asigurarea integrităţii tuturor elementelor structurale şi a legăturilor interactive.

Astfel, devine clar că acţiunile de conservare nu se pot limita numai la unul dintre cele două domenii (structural sau funcţional). Desigur, fiecare element structural are rolul său bine

19 Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul înconjurător 20 Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură 21 Agenţia Internaţională de Energie Atomică 22 Organizaţia Mondială a Sănătăţii 23 Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare 24 Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est a fost creată în august 1967 la Bangkok de către cinci ţări: Indonezia, Malaisia, Filipine, Singapour şi Thailanda. Brunei a aderat la ASEAN la 8 ianuarie 1984, Vietnamul, la 28 iulie 1995, Laos şi Myanmar, la 23 iulie 1997 şi Cambodgia, la 30 aprilie 1999. Ţelurile declarate ale ASEAN sunt: accelerarea creşterii economice, progresul social şi dezvoltarea culturală în regiune prin eforturi comune şi într-un spirit de egalitate şi parteneriat 25 Numele organizaţiei provine de la Mercado Comun del Sur (în traducere, Piaţa comună a conului sudic) şi este un acord de liber schimb fondat în urma tratatului de la Asunci6n (Paraguay) în martie 1991. Din Mercosur fac parte Brazilia, Argentina, Uruguay şi Paraguay. Chile şi Bolivia sunt membri asociaţi, din 1996 şi 1997.


47

definit în sistem, încât absenţa oricăruia se repercutează grav asupra celorlalte. în acelaşi fel însă, dispariţia unor relaţii interactive determină disfuncţii, adesea pe termen lung. Mai mult, unele structuri sistemice fiind foarte vechi, rare, deosebit de originale sau reprezentând verigi unice în lanţuri evolutive ş.a.m.d., au valoare patrimonială, încât conservarea lor se impune (spre exemplu, păstrarea biodiversităţii, a alimentării subterane a râurilor, a unor relicte lingvistice, a unor secvenţe de cultură şi civilizaţie materială ş.a.).

În perioada contemporană, sub o formă larg acceptată, instituţionalizată şi legiferată, conservarea geosistemului se realizează sub două forme principale: conservarea sistemelor

naturale şi a patrimoniu/ui cultural-istoric. Manifestarea acută a unor probleme grave ale lumii contemporane, care exprimă

pericolul unor disfuncţii social-economice şi naturale de mare amploare, a impus conceptul de

dezvoltare durabilă. Acesta a fost introdus prima dată de către Gro Harlem Brundtland, înalt funcţionar O.N.U. şi fostă prim-ministru al Norvegiei, în 1987, în cadrul P.N.U.D. (Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare), în care a şi devenit operativ, din 1990. Programul U.N.E.S.C.O, „Om-Biosferă”, iniţiat de W.C.E.D.26 a preluat şi utilizează acelaşi concept. Dezvoltarea durabilă exprimă înţelegerea structurii sistemice a lumii care, printr-o

funcţionalitate echilibrată, poate asigura menţinerea durabilităţii structurilor naturale, a

tuturor resurselor necesare vieţii si poate garanta libertatea politică şi securitatea umanităţii,

la orice nivel - local, regional sau global. Convenţia O.N.U, asupra mediului şi dezvoltării de la Rio de Janeiro, din 1992, a fundamentat acest concept, care a fost inclus ulterior în toate programele orientate către dezvoltarea regională sau locală. Unitatea de poziţie, exprimată printr-un concept unanim acceptat, a rezultat din integrarea politicii de protecţie a mediului, promovată de către organismele mondiale încă de la Conferinţa O.N.U. de fa Stockhoim, din 1972, cu programele de dezvoltare economică. Această integrare s-a produs în mod firesc, pe fondul manifestării tot mai puternice, mai evidente, a interacţiunilor sistemului social-economic cu structurile naturale.

Sensul conceptului de dezvoltare durabilă devine şi mai clar în contextul coexistenţei cu alte două concepte moderne, cel de creştere şi cel de dezvoltare umană, ultimul fiind adoptat recent de organismele internaţionale.

Creşterea a dominat mult timp gândirea economică şi politică, punându-se accentul

pe relaţia directă dintre sporirea producţiei economice şi dezvoltare, prima fiind considerată

o condiţie a celei de a doua. Se încerca, pe baza acestui concept, fundamentarea unei politici de eliminare a decalajelor dintre state şi a efectelor subdezvoltării în vaste regiuni ale Globului. Afirmată după 1950, această teorie şi-a dovedit treptat limitele, aşa cum au fost prezentate în 1972, fa Stockhlom, în raportul Clubului de la Roma27 intitulat „Limitele

creşteri”. Acest raport semnala riscul epuizării previzibile a unor resurse esenţiale pentru civilizaţia contemporană şi contura astfel limitele naturale, ale creşterii economice. Nu numai caracterul neregenerabil al multor resurse naturale, ci şi agresiunea la care sunt supuse structurile naturale, prin dezvoltarea extensivă şi intensivă a habitatului şi activităţilor industrial-urbane, în defavoarea utilizărilor agricole şi forestiere, au impus aceste limite. Deşi renunţarea treptată la concepţia tradiţională asupra dezvoltării, exclusiv cantitative, nu s-a realizat uşor, numeroase foruri ştiinţifice, organisme comunitare, regionale, ministere, guverne şi organizaţii neguvernamentale au reuşit să impună o atitudine mai raţională faţă de geosistem, precum şi conceptul de dezvoltare durabilă, în jurul acestui concept s-a organizat o mişcare de amploare mondială, ale cărei obiective sunt ameliorarea calităţii vieţii şi cultivarea unei atitudini pozitive faţă de problemele mediului, prin eliminarea risipei, protejarea patrimoniului natural şi cultural-istoric, eliminarea conflictelor.

26 World Comission on Enviwnmenl and Developtnent. 27 Asociaţie internaţionala fondată (a 8 iulie 1968 şi care are ca principal scop oficial studiu! activităţii umanităţii, văzută ca im sistem global la scară mondială pentru a rezolva problemele naţionale. Din această asociaţie fac parte circa 100 de cercetători, profesori, factori de decizie importanţi publici sau privaţi din toată lumea. Reproşurile care i se aduc sunt legate de privilegierea aspectului tehnocratic în soluţiile propuse, care favorizează marile firme internaţionale si o exploatare a mitului catastrofei.


48

Dezvoltarea umană presupune calitatea vieţii şi respectarea drepturilor naturale ale

individului, între care se află şi libertatea sa politică. Realizarea acestor obiective înseamnă eliminarea unor tare de fond ale societăţii moderne şi, nu în ultimul rând, a sărăciei. Conceptul de dezvoltare umană a fost elaborat tot în cadrul lucrărilor O.N.U., pe baza ideilor Grupului celor 7728

. Un raport anual asupra acestui adevărat indicator de sănătate a sistemului social-economic (Human Development Report) a început să informeze nu numai asupra dezvoltării umane, a libertăţii politice, ci şi a altor indicatori bazaţi pe cunoaşterea gradului de instrucţie al populaţiei, a condiţiei femeii şi copilului, a disparităţi lor dintre mediul urban şi mediul rural, a gradului de ocupare al populaţiei active, consumului energetic, gradului de poluare ş.a. în 1994, organismele O.N.U. au adăugat şi indicatorul securităţii individuale, rezultat din integrarea calităţii vieţii cu nivelul stressului social-politic şi economic.

În final, dezvoltarea durabilă integrează creşterea raţională şi dezvoltarea umană, vizând trei obiective principale: respect pentru integritatea mediului, dezvoltare prin eficienţă economică şi garanţie a justiţiei sociale, incluzând drepturile generaţiilor viitoare. Necesitatea aplicării unei politici globale, corespunzătoare acestor obiective este un imperativ al zilelor noastre, deşi complexitatea problemelor care trebuie rezolvate implică dificultăţi foarte mari.

Obiectivul integrităţii mediului impune conservarea biodiversităţii şi păstrarea calităţii optime a structurilor social-economice, ca unice garanţii ale funcţionalităţii echilibrate a geosistemului.

Obiectivul eficienţei economice presupune o altă accepţie a acestui indicator consacrat, care integrează respectul faţă de ambianţa naturală cu o nouă etică socială.

Obiectivul justiţiei sociale generează încă discuţii foarte contradictorii, datorite disparităţi lor extreme existente deja între diverse grupuri sociale sau state şi care nu se pot nega şi ni! se pot nivela decât în timp îndelungat. Importante diferenţe de opinie se constată, de asemenea, cu privire la unele drepturi culturale şi politice considerate fireşti, naturale (apartenenţă etnică şi lingvistică, libertate religioasă, dreptul Ia opinie, libertate politică ş.a.). Cu toate acestea, se conturează un consens în jurul ideii că viitorul sistemului social-economic nu mai poate fi avut în vedere separat, ci integrat în geosistem.

5.2. PROTECŢIA PATRIMONIULUI NATURAL

Degradarea mediului natural din cauza turismului a fost subliniată de numeroşi autori, dar analizând influenţa acestuia în raport cu alte forme de ocupare şi utilizare a mediului nu pare a fi principalul responsabil. Totuşi alături de alte activităţi umane contribuie din plin la degradarea ambianţei atât prin transformarea acesteia în scopurile proprii, cât şi prin efortul de înlăturare a unor fenomene climatice (viituri, căderi masive de zăpadă etc.) ale căror consecinţe pot fi astfel deturnate. Paradigma „dezvoltării durabile” atât de des clamată în ultimul deceniu al secolului al XX-lea pare mai degrabă o încercare disperată de a mai salva ce se poate salva, de a prezerva decât o soluţie într-adevăr eficientă. Chiar dacă este, aşa cum spune Lamarre D. ş.a., 1999), „ecologic corectă”, această soluţie nu poate modifică tendinţa actuală de supraexploatare a resurselor, cercul vicios al progresului material în varianta societăţii de consum excluzând alte modalităţi de convieţuire cu ambianţa, mai simple, dar mai adecvate spiritului ecogeografic (Lamarre D. ş.a., 1999). Adesea se adoptă o viziune fatalistă asupra dezvoltării turismului, dar în esenţă, aşa cum remarca R. Knafou (citat de Cazes, 1992), nu există turism benefic şi turism malefic, întrucât chiar şi formele de turism cele mai atente la protejarea ambianţei, produc acesteia disconfort (Muntele I., Iaţu C., 2003).

Cercetările efectuate din acest unghi s-au înscris într-o analiză progresivă a riscurilor

posibile: consumul (aproprierea spaţiului), presiunea (aglomerare, supraîncărcare, saturaţie, tensiune, conflicte), degradarea (nocivitate, poluare, jefuire) şi distrugere (devastare, destructurare, subversiune). Consumul turistic debuşează totdeauna în presiune care

28 Asociaţie formală din 133 de ţări în curs de dezvoltare.


49

presupune, de regulă, o supralicitare amenajărilor (de exemplu, construcţia unor complexe turistice gigantice pe spaţii restrânse) sau o tendinţă de control şi subordonare a celorlalte activităţi locale. Presiunea continuă conduce logic la degradare, de obicei ca efect al acumulării efectelor poluării şi modificării peisajelor, ajungându-se în cele din urmă la căzu! limită al distrugerii iremediabile a potenţialului iniţial. Toate acestea nu exclud însă şi valenţele turismului ca factor de valorizare şi prezervare a ambianţei. în ultimele decenii, toate planurile de amenajare turistică au avut ca obiectiv principal aceste valenţe, inclusiv în cazul unor planuri de reabilitare. Criticile aduse acestor planuri, care vrând-nevrând artificializează mediul sunt îndreptăţite, dar se pare că nu există drum de întoarcere. Protecţia patrimoniului natural se înscrie ca şi planurile de amenajare turistică în necesitatea actuală a gestiunii spaţiului terestru. In acest context, pot fi desprinse câteva probleme principale care stau în atenţia factorilor de decizie şi acţiune:

a) Problema şicurilor şi peisajelor naturale. Numeroase situri şi peisaje naturale atrag turiştii prin ineditul sau grandoarea lor (cascadele Niagara, Mont St. Michel, Cheile Bicazului, Lacul Roşu etc.). în acest caz, problema păstrării echilibrului ecologic se pune cu acuitate. Una din cele mai vechi practici turistice, contemplarea peisajului a fost treptat ameninţată de sporirea frecvenţei turiştilor şi multiplicarea echipamentelor destinate satisfacerii necesităţilor acestora. Turismul prezintă acest curios paradox de a degrada sau chiar distruge tocmai resursa care 1-a creat, peisajul. Această problemă se pune cu acuitate mai ales în zonele montane unde efectul de perspectivă accentuează impactul vizual. De exempiu, doar 5 % din spaţiul alpin este efectiv amenajat în scopuri turistice, dar vizibilitatea acestora creează un impact negativ asupra imaginii de ansamblu.

Sensibile la acţiunea umană sunt plajele nisipoase. Digurile sau barajele pot avea un efect destabilizator asupra lor. De exemplu, construcţia barajelor pe râul Tijuana în California a avut drept consecinţă reţinerea anuală a 600 000 ni3 aluviuni, provocând eroziunea plajelor

de la Imperial Beacn. In Languedoc (Franţa), amenajările din bazinul Rhonului riscă să reducă suprafaţa plajelor. Plajele sunt sensibile peste tot unde curenţii marini acţionează puternic. Construcţia de diguri în aceste zone poate duce Ia dispariţia plajei (ca la Cesenatico pe coasta adriatică a Italiei). Probleme destul de grave sunt şi pe litoralul românesc, mai ales după construcţia porturilor Constanţa Sud-Agigea şi Midia-Năvodari. Aceasta a determinat extinderea spaţiilor protejate în scopul ameliorării calităţii mediului, cu un acces mai restrictiv. (Figura 4)

Figura 4. Impactul mediului asupra turismului balnear

(adaptare de Muntele I., Iaţu C. după J.-J. Bavoux, Daniel Bavoux, 1998)


50

Un mediu deosebit de fragil este şi cel montan. Avântul turistic al spaţiilor montane a bulversat societăţile şi mediul natural local, efectele fiind paradoxale.

Cazuri de acest fel sunt numeroase, inclusiv în statele dezvoltate. În Italia, pantele Vezuviului supuse unei dezvoltări necontrolate a reşedinţelor secundare a cunoscut in 1998-1999 puternice alunecări de teren care au modificat profund peisajul facându-1 pe alocuri inutilizabil. La fel s-a întâmplat la Breaza pe Valea Prahovei, localitate transformata după 1990 într-un ,.bulevard” al Bucureştilor.

Dacă prin crearea de locuri de muncă s-a reuşit stoparea procesului de depopulare sau s-a stimulat activităţile artizanale şi agro-pastorale, prin inserţia unor infrastructuri turistice de multe ori foarte complexe s-au adus grave prejudicii mediului natural. Considerat de multe ori ca o imensă grădină colectivă, spaţiul montan este supus prelevării excesive a unor produse naturale care asigură existenţa altor specii (ciuperci, flori, fructe de pădure), până la reducerea potenţialului lor natural sau chiar dispariţie. Aceeaşi prelevare nechibzuită a făcut de altfel ca din majoritatea pădurilor europene (mai puţin în estul continentului), fauna sălbatică să devină o raritate, cu toate eforturile de repopulare.

Alunecările de teren pot fi o altă consecinţă a utilizării nejudicioase a terenurilor în scopuri turistice. Aceasta mai ales în zona montană, acolo unde regimul pluvial are un caracter torenţial pronunţat (zona mediteraneană îndeosebi, cazuri recente la Sidi Bou Said în Tunisia, dar şi în zona temperată, ca pe valea Prahovei la Breaza).

Amenajările industriale constituie un pericol major ia adresa calităţii turistice a unor şiruri. Este vorba în acest caz de concurenţa a două ramuri economice, în medii extrem de fragile, fenomen extrem de sensibil în regiunile litorale. Cazul cel mai cunoscut este cel al Veneţiei, unde numeroasele implantări industriale din lagună sau de pe litoral au determinat, în parte, creşterea nivelului mării, care, coroborat cu sporirea aportului de suspensii ale râurilor ce debuşează aici ameninţă cu dispariţia prin scufundare sau colmatare, a acestui pilon al turismului mondial. Se poate observa din acest caz că alunei când factorii de degradare se multiplică, apar consecinţe extreme, dar de cele mai multe ori turismul este un factor secundar în lanţul cauzal.

b) Problema echilibrului ecologic Turismul nu este o activitate cu un risc ridicat de poluare precum industria sau agricultura, rareori unele catastrofe ecologice pot fi imputate exclusiv amenajărilor sau frecvenţei turistice. Unele cazuri de alunecări în zonele înalte pot fi datorate şi turismului, dar au cauze mult mai complexe, la fel ca şi sporirea incidenţei avalanşelor care pot găsi în deschiderile efectuate în scopul amenajării pârtiilor de schi un culoar favorabil. Fără a acuza complet turismul, se poate spune că alături de alte activităţi antropice şi acesta contribuie la dezechilibrarea unor ecosisteme fragile (zone umede, munţi înalţi), încât atenţia acordată păstrării unei funcţionalităţi corespunzătoare a ambianţei, fără a se depăşi pragurile de toleranţă ale acesteia, se impune de la sine.

Problema păstrării echilibrului ecologic este prioritară în toate spaţiile cu vocaţie turistică, cu deosebire în cazul specia! al rezervaţiilor şi parcurilor naţionale. Multe dintre amenajările turistice mai recente încearcă să evite orice efect negativ (cazul coastei Languedocului).

Cu toate măsurile luate, există însă şi cazuri de efecte nedorite. Dezvoltarea staţiunilor alpine a implicat despădurirea şi dispariţia pe suprafeţe mari a păşunilor alpine, pentru construcţiile şi amenajările necesare, efectele resimţindu-se în ultimii ani (alunecări, avalanşe frecvente). Dezvoltarea spectaculoasă a reşedinţelor secundare şi a campingurilor (de multe ori neautorizate) favorizează eroziunea dunelor nisipoase de pe litoralul atlantic (zonele cu dune de la Marea Nordului, Marea Mânecii, Marea Baltică), unde se adaugă densitatea ridicată a populaţiei şi intensitatea utilizării antropice (poluare gravă). Protecţia landelor de pe nisipuri (formaţiuni vegetale specifice) este una din politicile de bază în protecţia mediilor naturale din această zonă. Probleme grave apar şi pe coastele abrupte (riviere), atunci când se ajunge la supraexploatare antropică (coasta mediteraneană între Marseille şi Genova).


51

Exploatarea gazelor naturale submerse poate produce tasări în zona de coastă (cazul coastei adriatice italiene, unde plajele de la Rimini sunt ameninţate cu dispariţia, iar Ravenna se află cu un metru sub nivelul din 1950).

Echilibrul ecologic este şi mai repede deteriorat atunci când se intervine în ecosistemele naturale prin modificarea biotopului (parcul naţional Vanoise29 în Franţa). Este motivul pentru care grija faţă de echilibrul ecologic primează în politicile de dezvoltare turistică, mai ales acolo unde turismul se dezvoltă sub forma petrecerii concediilor în mediul natural (Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud) sau unde rezervaţiile ocupă suprafeţe enorme (S.U.A., Canada). Pornind de la aceste realităţi, multe guverne au adoptat măsuri generale menite a reduce agresiunea antropică determinată de utilizarea turistică a spaţiului. în S.U.A., din 1969 orice proiect de amenajare trebuie însoţit obligatoriu de un studiu de impact efectuat de instituţii specializate iar Franţa a impus, din 1977, un control sistematic al operaţiunilor imobiliare şi al amenajărilor turistice, interzicând orice noi infrastructuri în zonele considerate fragile: munţii înalţi, ţărmurile lacustre etc. în alte cazuri, statul a instituit un moratoriu asupra noilor planuri de amenajare, ca în Tirolul austriac după 1990 sau în regiunea lacului Tahoe din California, după 1987. S-au multiplicat acţiunile de persuasiune a factorilor politici din partea unor O.N.G.-uri, multe internaţionale, precum Alp Action sau Mountain Wilderness. Presiunile astfel exercitate au contribuit atât la conştientizarea comunităţilor locale despre necesitatea păstrării echilibrului ecologic, dar şi la sporirea controlului activităţilor turistice.

5.3. PROTECŢIA PATRIMONIULUI UMAN ŞI IMPACTUL SOCIO-ECONOMIC

a) Protecţia patrimoniului artistic, prin operaţiuni de restaurare şi întreţinere, foarte costisitoare de cele mai multe ori, a devenit o altă prioritate a politicilor de dezvoltare turistică. Salvarea Veneţiei a devenit o problemă mondială (sute de milioane de dolari alocaţi pentru îndiguiri şi consolidări în cartierele ameninţate). La fel, găsirea soluţiilor pentru a opri înclinarea turnului din Pisa. Multiplicarea muzeelor care adesea sunt foarte vizitate (Louvre la Paris, Pitti la Florenţa, British Museum la Londra), serveşte aceloraşi scopuri. Chiar şi ţările în curs de dezvoltare manifestă o grijă deosebită pentru prezervarea moştenirilor istorice (Mexic, Egipt, Grecia). Au apărut în ultimul timp şi aşa-zisele eco-muzee care încearcă să salvgardeze mediul natural şi antropic (în zonele cu interes etnografic deosebit).

b) Salvarea comunităţilor de tip tradiţional este o problemă acută în ţările în curs de dezvoltare, dar şi în regiunile mai „înapoiate” din ţările bogate. Prin moravurile lor mai liberale şi prin nivelul de trai mai ridicat, turiştii pot induce xenofobie, şovinism, exprimate de inscripţii precum “Tourists go home”, frecvente în Corsica, sau prin atentate asupra reşedinţelor secundare, a bungalourilor. Între dezvoltarea turistică şi identitatea populaţiilor locale trebuie stabilit un echilibru, chiar dacă turismul însemna locuri de muncă, câştiguri mari, creşterea nivelului de trai.

Trei procese se desfăşoară în acest context: cel de aculturaţie, care se exprimă fie prin imitaţie, adaptare sau sincretism, fie prin agresiune şi anexare culturală; cel de perversiune,

atât a modului de viaţă şi a obiceiurilor, dar şi al decăderii unor meşteşuguri arhaice sau al poluării unor sărbători ori rituri tradiţionale; de subversiune, prin dezenclavarea unor regiuni uitate de lume, prin amenajarea spaţiului în scopuri turistice, prin influenţarea factorilor social-politici locali. Mulţi autori sunt de acord că turismul poate induce consecinţe nefaste prin şocul cultural, dar mai ales pentru că este un factor de corupţie, o nouă formă de colonialism. O dată instalat, turismul disturbă viaţa comunităţilor locale, putând genera conflicte între autohtoni şi turişti. Adesea, conflictele se nasc în interiorul comunităţilor locale, dezbinate de modul diferit în care percep noul fenomen. Pentru unii (tineri, femei),

29A fost creat la 6 iulie 1963, una din raţiunile înfiinţării acestuia fiind dispariţia unor specii rare. Din Masivul Vanoise. Are o frontieră comună cu Parcul Naţional italian Gran Paradiso, ele fiind înfrăţite din 1972 şi protejând un areal de 1205 km2 (cea mai mare suprafaţă protejată din Europa Occidentală.


52

turismul este benefic prin crearea de locuri de muncă, introducerea modernităţii, spargerea unor prejudecăţi etc.. Pentru alţii este dimpotrivă un factor de pervertire a tradiţiei locale.

c) Impactul economico-social Veniturile din turism sunt estimate la cea. 4-5 % din comerţul mondial, cea mai mare

parte revenind ţărilor dezvoltate. Creşterea veniturilor din turism este continuă (luând în calcul inflaţia), cele mai mari sume fiind cheltuite de S.U.A., Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia. Dimensiunea spaţiului naţional are rolul său, pentru că în realitate în Elveţia sau Austria, turismul are o contribuţie mai însemnată în formarea P.I.B., decât în statele amintite. Astfel cele mai importante excedente ale balanţei turistice sunt cele ale Italiei şi Spaniei (peste 10 miliarde dolari în 1995), secondate de Austria, Grecia şi Elveţia. Deficitul cel mai ridicat revine Germaniei (circa 15 mld. dolari), urmată de Japonia, Olanda etc.

Participarea la formarea P.I.B. diferă în funcţie de locul pe care-1 ocupă turismul în economia statului respectiv. Statele mici, insulare, se impun prin dominanţa activităţilor turistice (Caraibe - Bahamas, Bermude, Antilele Olandeze), dar în statele cu economie diversificată rareori se depăşesc câteva procente (Elveţia. 5 %, Spania, Mexic sau Italia cu 4 %, Franţa 2 %, iar SUA doar 0,3 %).

Veniturile din turism sunt fluctuante, mai ales în contextul globalizării. Multe state europene au înregistrat la sfârşitul anilor '80 un recul (Belgia, Franţa, Marea Britanie) legat de concurenţa noilor membre ale U.E. (Grecia, Spania), a statelor din nordul Africii ori a reorientării turiştilor americani spre Pacific sau spre Antile. Diversificarea ofertei prin noile forme de turism, căderea zidului Berlinului şi sporirea rolului U.E. pe plan mondial au remediat situaţia. Ieşirea recentă din recesiune a statelor dezvoltate a fost însoţită şi de creşterea veniturilor obţinute, mai ales în America, datorită cursului avantajos al dolarului, chiar dacă Europa rămâne principala destinaţie turistică30. în afara veniturilor propriu-zise rezultate din vânzarea produselor turistice, esenţiale sunt şi veniturile realizate din impozite sau din speculaţiile bancare, mai ales în cazul statelor cu valute slabe, devalorizate. Turismul s-a impus în acest sens ca una din cele mai sigure forme de echilibrare a bugetului şi balanţei de plăţi, chiar şi pentru statele puternice.

Esenţială în menţinerea ofertei este capacitatea de cazare şi calitatea acesteia. După 1950, capacitatea hotelieră a crescut de peste 4 ori, iar formele de cazare extrahotelieră au cunoscut o multiplicare ameţitoare. Raportul între hoteluri şi celelalte forme de cazare depinde de nivelul de dezvoltare - Germania, S.U.A., Canada, Japonia cu peste 50 % capacităţi în hoteluri, pe când în Portugalia sau Turcia nu se atinge 25 %. Un caz particular este cel al ţărilor slab dezvoltate unde domină cazarea în hoteluri datorită frecventării turistice a clientelei internaţionale.

Efectele induse de turism în economie sunt notabile, de la asigurarea echilibrului

balanţei de plăţi la concurenţa pe care o poate exercita asupra altor forme de utilizare economică a spaţiului (agricultură, industrie). Un indiciu al efectelor economice îl poate constitui raportul între consumul turistic şi producţia turistică. Preţul ridicat al terenurilor

poate constitui un alt indiciu - cazul multor zone alpine unde proprietarii şi-au vândut integral terenurile în scopul amenajărilor sportive. Afluxul de turişti într-o regiune poate injecta sume considerabile în economia locală, asigurând un venit complementar multor cetăţeni. Turismul poate scoate din anonimat unele podgorii integrate în circuite turistice, poate conferi notorietate unor produse locale (brânzeturi, preparate din carne) sau relansează în zonele literale pescuitul artizanal şi stimulează dezvoltarea mareculturii. Cererea mare de suveniruri turistice susţine un artizanat tradiţional peste tot în lume fie că e vorba de amerindienii Navajo, de populaţia Newar din Nepal sau de locuitorii din Malta. în ţările în curs de dezvoltare turismul este exploatat la maximum prin imaginarea unor taxe din cele mai ciudate: pentru fotografierea unui indigen, pentru vizitarea unei cocioabe tradiţionale. Frecventă este practica deplasării unor manifestări tradiţionale în plin sezon deturnându-le

30Franţa a lansat în 1997 o campanie publicitară masivă (1,5 mld. dolari) în S.U.A. pentru atragerea unei noi clientele, vizate fiind generaţiile tinere, pentru că în 1996, 20 % dintre turiştii americani care vizitau Franţa aveau peste 60 de ani.


53

astfel sensul. Cererea turistică poate contribui la diversificarea producţiei agricole în scopul asigurării unor produse proaspete şi orientării spre producţia de calitate. Dezvoltarea reşedinţelor secundare în spaţiile rurale menţin o sumă întreagă de profesii legate de întreţinerea şi reparaţiile locuinţelor ori de afacerile imobiliare. Turismul poate deveni însă şi un concurent serios pentru activităţile tradiţionale, mai ales când are nevoie de spaţiu. în Hawaii, plantaţiile cu ananas au fost masiv înlocuite în regiunile turistice cu terenuri de golf, iar în Tunisia, livezile de măslin au făcut loc complexelor hoteliere. în zona mediteraneană turismul este un concurent serios ai celorlalte sectoare de activitate, mai ales în ce priveşte utilizarea resurselor de apă, de multe ori destinate prioritar acestuia.

Turismul poate fi o forţă economică atunci când resursele zonei sunt limitate. In zonele polivalente ele joacă un rol secundar chiar dacă transformă complet peisajul. Considerat a fi creator de locuri de muncă, turismul a fost şi este sprijinit în numeroase state, fiind capabil să reactiveze şi unele activităţi tradiţionale decandente. Gradul de ocupare a forţei de muncă în acest sector ajunge până la 8 % în Spania (1,2 milioane persoane), 6 % în Elveţia, Austria, 4 % în Franţa şi Mexic, excepţional atingând chiar 50 % (Seychelles). Se consideră că pentru o cameră de hotel sunt necesare 1,5 locuri de muncă Ia care se adaugă slujbele legate de restaurare şi întreţinere. Conform O.M.T., în 1995 cea. 30 milioane locuri de muncă erau legate direct de activităţile turistice. Măsurarea corectă a locurilor de muncă dependente de turism este la fel de dificilă ca şi alte aspecte cantitative ale acestei activităţi. Dacă locurile de muncă directe sunt mai uşor de controlat, cele indirecte, de multe ori ilegale sau clandestine şi în general sezoniere, scapă oricărui control. Se cunosc însă cazuri în care cea mai mare parte a forţei de muncă lucrează în domeniul turistic. Este situaţia multor insule de mici dimensiuni (Corfu, Seychelles, Bahamas etc.) sau al unor regiuni litorale cum sunt cele din estul Spaniei. În general, forţa de muncă utilizată în turism este mai tânără decât în alte sectoare, destul de feminizată, slab calificată şi prost remunerată, motiv pentru care este şi cea mai instabilă. In multe cazuri, dezvoltarea unor noi capacităţi turistice nu a prevăzut şi asigurarea personalului cu un minimum de confort. Astfel ia Hammamet Sud, în Tunisia, extinderea capacităţii cu încă 25 000 paturi a creat într-adevăr peste 14 000 de locuri de muncă, dar nu a rezolvat problema locativă a celor peste 70 000 persoane dependente de acestea (Dewailly, 2000).

Consecinţele spaţiale ale acestor efecte sunt importante, putând provoca redistribuirea populaţiei în funcţie de specializarea turistică locală sau accelerarea exodului rural în ariile vecine (Corsica, Spania) cu consecinţe negative asupra echilibrului demografic. O altă consecinţă o constituie fluxurile migratorii sezoniere în specia! dinspre ţările sărace spre cele bogate. Impactul socio-profesional al turismului poate conduce la întărirea contrastelor geografice interregionale (pe Costa del Sol, de exemplu, există tendinţa de concentrare a activităţilor economice şi a populaţiei pe litoral în timp ce interiorul se depopulează). Vizibil este şi impactul demografic, mai ales sub forma „migraţiei pensionarilor”, ce preferă să-şi trăiască ultimele zile în mediul select al unor staţiuni cunoscute.

Efectele demografice sunt adesea contradictorii. Deşi peste tot în regiunile turistice se constată o creştere superioară mediilor naţionale, aceasta este însoţită adesea cu accentuarea procesului de îmbătrânire, datorită migraţiei amintite a vârstnicilor (fenomen remarcabil pe Coasta de Azur, unde Monaco are cea mai înaltă rată a mortalităţii dintre statele occidentale şi cel mai ridicat grad de îmbătrânire).

Turismul a contribuit masiv în ultimele două secole la modificarea hărţii densităţii populaţiei. Astfel se explică formarea unei arii dens populate în sud-estul Franţei, contrastând puternic cu interiorul muntos al Alpilor Provensali, ca şi concentrarea progresivă a populaţiei spaniole în lungul coastelor maritime. în S.U.A. creşterea rapidă a populaţiei din California şi Florida este parţial generată şi de către amploarea fenomenului turistic. Atractivitatea spaţiilor turistice litorale poate conduce la depopularea masivă a ariilor interioare, fenomen vizibil pe Coasta de Azur sau pe Riviera italiană.


54

Un efect nedorit, dar prezent, este creşterea criminalităţii în regiunile turistice, corelată cu relaxarea normelor morale şi traficul aproape nestingherit al drogurilor şi al persoanelor. Astfel Costa del Sol este supranumită şi Costa del Crime, iar unele companii de turism au ca activitate de bază aşa-numitul sextour. Este cazul unor companii nipone mai ales, având ca destinaţie sud-estul Asiei (Filipine, Thailanda) unde ar exista cel puţin un milion de persoane care se prostituează (de ambele sexe), controlate de reţele criminale şi care aduc un profit de circa 20 milioane dolari (în 1996, cf. Dewailly, 1992). Este un efect condamnabil, cu atât mai mult cu cât a luat o amploare considerabilă prostituţia infantilă (circa 2 milioane de minori sub 16 ani sunt implicaţi, dintre care jumătate în Asia, restul în America Latină şi Europa). Impactul asupra căilor de comunicaţii şi a transporturilor este cel mai vizibil, întrucât acestea sunt indispensabile turismului. Anual cea. 4-5 mld. dolari intră în conturile marilor Companii de transport occidentale ce asigură transportul turiştilor (British Airways, Lufthansa, Air France), contribuind indirect la echilibrarea balanţei financiare a acestora.

Politica de echipare a căilor de comunicaţii însoţeşte programele de dezvoltare turistică. Străzi şi autostrăzi, tuneluri, parchinguri, instalaţii mecanice de urcare-coborâre, s-au multiplicat o dată cu creşterea cererii turistice în spaţiile cu o concentrare puternică a acestei activităţi (Elveţia este un caz ilustrativ datorită rolului său de răspântie a marilor fluxuri). în unele cazuri, avionul şi vaporul sunt indispensabile (Caraibe, Oceanul Indian), cursele charter sau croazierele de lux necesitând aparate de zbor sau nave dintre cele mai moderne.

În general, necesităţile turistice actuale generează presiuni puternice asupra mediului punând probleme deosebite în scopul păstrării echilibrului între consumul turistic şi celelalte activităţi, dar şi între acestea şi mediul natural.

5.4. POLITICI TURISTICE

a) Politici conservative Măsurile de protecţie a patrimoniului arhitectural, istoric au fost luate încă din secolul

al XVIII-lea. De exemplu, în 1769 un decret al Mariei Theresa de Austria proteja arhivele imperiale. În Anglia la 1877 se înfiinţează „Society for the Protection of Ancient Buildings”31, iar în 1882 parlamentul adopta „Historic Monuments Protection Act”. Cea mai veche lege referitoare la antichităţi datează din 1634 în Grecia.

Urmare a unor astfel de măsuri sunt înfiinţate marile muzee. În Franţa, legea din 1913 asupra siturilor şi monumentelor istorice s-a extins asupra a 12.000 edificii şi proprietăţi private. Reglementări recente au lărgit măsurile de protecţie la cartiere întregi (centrele istorice mai ales). Cererea turistică poate fi sursa degradării edificiilor frecventate intens, necesitând măsuri de protecţie suplimentare. Renovarea totală a patrimoniului este adesea în centrul politicii turistice, cum este cazul Cracoviei şi Varşoviei (după 1990).

Mult mai recente sunt alte legi referitoare la patrimoniul istoric şi artistic. Civic Amenities în Anglia şi legea Malraux în Franţa au permis lărgirea protecţiei asupra unor cartiere întregi. Politicile de amenajare turistică integrează restaurarea unor monumente considerate a fi adevărate simboluri ale umanităţii (piramide, castelele de pe Loire, turnul din Pisa, Capela Sixtină, Turnul Eiffel etc).

Alte situri sau monumente au intrat în grija U.N.E.S.C.O. fiind considerate ca bunuri ale patrimoniului universal mondial. Toate aceste obiective sunt ţinta turiştilor, care doresc să „trăiască”, să simtă atmosfera istorică a unor monumente vechi şi pline de glorie. Fie ele capitaliste, fie ele socialiste, ţările au o politică de conservare a patrimoniului adecvată pentru că ele sunt conştiente de moştenirea pe care timpurile trecute ne-au lăsat-o spre aducere aminte.

31 Morris şi Webb au fondat Society for the Protection of Ancient Buildings (S.P.A.B.) cu scopul de a mai pune oprelişti excesului de zel al renovatorilor, care interveneau fără scrupule în planurile iniţiale ale clădirilor istorice. Puţin mai târziu, unul din discipolii celor doi şi primii membri ai S.P.A.B., W.D. Sugden, va fonda Nicholson Institute (1881-1884) la Leek (Staffordshire), care se va avea ca obiect de activitate protecţia monumentelor istorice.


55

Organismele care se ocupă de protecţia acestor monumente pot fi de stat sau private, iar în unele cazuri ale unor ţări în curs de dezvoltare, fondurile internaţionale (Egipt, unde templele de la Abu Simbei au fost salvate prin astfel de eforturi, India, Nepal, sau Cambodgia), adesea sub egida U.N.E.S.C.O. Gustul „cultural” al turiştilor justifică astăzi chiar şi conservarea unor ansambluri arhitectonice fără o valoare deosebită (în Canada sau S.U.A., mai ales case în stil colonial).

Probabil ca acţiunea de conservare a patrimoniului nu ar fi avut atâta succes fără incidenţa turismului asupra acestora. Este suficient să amintim deschiderea unor palate vechi turismului, această deschidere permiţând finanţarea unor restaurări foarte scumpe, în aită ordine de idei, unele din aceste monumente sunt folosite pentru a adăposti unele exponate sau muzee, aşa cum este cazul pentru Castelul Beaulieu din Hampshire (proprietatea familiei Montagu) şi care adăposteşte Naţional Motor Museum.

Umanitatea a început să devină conştientă de opera pe care o realizează şi a trecut la salvarea unor „urme” antropice de tipul unor unităţi industriale vechi şi care nu mai erau utilizate pentru economie. Uzinele textile vechi din Lodz (Polonia) sau cartierul industrial vechi Castlefield clasat din 1979 Urban Heritage Park sunt doar două astfel de exemple. Acţiunile de salvare patrimonială sunt de cele mai multe ori foarte costisitoare, cel mai relevant exemplu fiind Veneţia, Din 1972, U.N.E.S.C.O. a pus în practică o Convenţie a Patrimoniului mondial, cultural şi natural. Până în 1987, 91 de ţări ratificaseră această Convenţie, iar din octombrie 1993 fac parte 136 de ţări, ele beneficiind de 1 % din bugetul U.N.E.S.C.O. anual. în 1991, 359 de monumente şi situri beneficiaseră de politica de salvare a U.N.E.S.C.O., iar în 1993 lista de inventar cuprindea 378 de obiective din 86 de ţări, diversitatea lor fiind atât de ordin spaţial, dar şi structural (de la Veneţia până la Machu Pichu etc).

Criteriile de selecţie a monumentelor şi siturilor care pot beneficia de politica de salvare a U.N.E.S.C.O. şi să fie selecţionate ca făcând parte din patrimoniul cultural mondial sunt următoarele:

- să constituie o realizare unicat (grădinile Shalimar în Pakistan, castelul Chambord în Franţa etc.);

- să fi exercitat o influenţă considerabilă într-o anumită epocă (centrele istorice ale Florenţei şi Siennei în Italia);

- să aducă o mărturie asupra unei civilizaţii dispărute (palatele regale Abomey din Benin, Macchu Picchu din Peru etc.);

- să ilustreze o perioadă istorică semnificativă (situl Abu Mena în Egipt, centrul istoric Salvador de Bahia în Brazilia);

- să constituie exemple de habitate tradiţionale (valea Mzab în Algeria, satul Holloko în Ungaria);

- să fie direct asociate la idei sau credinţe esenţiale (oraşul sacru Kandy din Sri Lanka, Independence Hali din Statele Unite).

Criteriile de selecţie a obiectivelor care să facă parte din patrimoniul mondial natural sunt:

- să ilustreze marile etape de evoluţie a Terrei (insulele Galapagos aparţinând Ecuadorului);

- să reprezinte procese geologice în curs (vulcanii din Hawai în S.U.A., Los Glaciares în Argentina);

- să constituie formaţiuni remarcabile sau de o frumuseţe excepţională (Kilimandjaro în Tanzania, rezervaţia Scandola în Franţa) ;

- să conţină habitate de specii ameninţate cu dispariţia (parcul Garamba din Republica democratică Congo, parcul Wood Buffalo din Canada).


56

În afara patrimoniului arhitectural, o politică intensă se duce pentru prezervarea

mediului natural. De exemplu, un decret imperial din 14 decembrie 1810 interzicea în Franţa cultivarea dunelor. Lupta împotriva poluării, foarte activă în ultima vreme, are ca scop şi păstrarea echilibrului natural în anumite zone ale planetei.

În Marea Britanie, British Tourism Authority colaborează cu National Trust (agenţie funciară publică) cu scopul de a proteja şi gestiona spaţiile montane şi litorale aflate sub incidenţa turismului. În S.U.A. şi Canada, situaţia privind protecţia este mult mai eterogenă, un organism privat ca National Parks and Recreation Association gestionând toate parcurile naţionale din Appalachi şi Stâncoşi, una din reguli fiind supravegherea respectării unităţii de echipament pe utilizator prin implantarea infrastructurii turistice (1 teren de tenis la 2000 de locuitori). Cea mai vizibilă formă de păstrare a unor ecosisteme este constituirea unor parcuri naţionale. Tonul l-au dat nord-americanii, care, în 1872, au creat primul parc naţional din lume (Yellowstone) urmat de Yosemite şi de Sequoia National Park (1890). Exemplul american a fost rapid urmat de Canada, unde în Stâncoşi s-au creat trei parcuri între 1885-1887, de Australia şi Noua Zeelandă. În Europa, primii promotori au fost suedezii (Parcul Naţional Sarek, 1909), elveţienii (Parcul Naţional Engadina, 1914) urmaţi de francezi şi spanioli. Pe parcursul secolului al XX-lea, parcurile naţionale au „coborât” de pe înălţimile montane spre zonele joase. Aici s-au impus prin măsuri specifice mai ales zonele umede (mlaştini, delte, lunci, complexe lagunare) care găzduiesc ecosisteme foarte variate, de o mare însemnătate pentru asigurarea unui echilibru regional.

Deşi turismul nu contribuie chiar atât de mult la poluare, s-au luat măsuri specifice de utilizare a spaţiilor naturale sensibile (restricţii de acces în parcuri naţionale şi rezervaţii etc.). Se doreşte astfel gestionarea eficientă a unor medii sensibile (faleze, dune, plaje), dar şi evitarea supraîncărcării turistice (sarcina maximă este de 1 persoană la 4 m2 de plajă în Belgia sau la 14 m2 în unele staţiuni din Bulgaria).

Ţările intertropicale au pus şi ele la punct o politică corespunzătoare de protecţie a mediului înconjurător. India, China, Indonezia, Columbia fac uz de această politică pentru a declara numeroase parcuri cu valenţe naturale şi implicit turistice. Insule cum ar fi Galapagos, aflate la 1000 de km de Ecuador, sunt un exemplu dintre cele mai cunoscute în acest sens. Staţia Darwin din Galapagos este un post de observaţie a mediului natural, care primeşte cercetătorii din toată lumea. Pericolul pentru Galapagos survine din tot mai marea presiune pe care o exercită turismul asupra acestor insule şi implicit din degradările care ar urma unei deschideri turistice largi.

Măsurile care se iau în unele ţări vizează salvarea unor entităţi naturale (parcuri), protecţia siturilor sensibile (dune, faleze) şi controlul dezvoltării turistice pentru a nu declanşa dezechilibre iremediabile pentru natură.

Zonele recreative periurbane au funcţii mixte turism-petrecerea timpului liber în mod plăcut, ele fiind proiectate uneori din start pentru aceste funcţii şi se supun unei amenajări a teritoriului care să răspundă pe deplin acestui comandament. Primii vizaţi sunt locuitorii oraşului sau ai aglomeraţiei pe care o înconjoară şi de cele mai multe ori sunt formate din spaţii forestiere şi agricole. Totul este subordonat unei politici de echilibru între mediul rural şi turism-petrecerea timpului liber. Olanda a luat măsuri pentru spaţiul periurban pentru ca populaţia din aglomeraţii urbane să-şi poată petrece în mod plăcut timpul liber. Măsuri similare au fost luate de Germania cu naturparks (păduri, fluvii) şi revierparks (baze de petrecere a timpului liber în parcurile amenajate din bazinul Ruhr) sau în Anglia cu country parks. Centurile periurbane cu rol de recreare sunt prezente în ţările cu densitate a populaţiei mare şi care nu dispun de rezerve spaţiale imense. În ţările cu întindere mare de tipul S.U.A., Canada, Australia, Noua Zeelandă, spaţiile periurbane sunt rezervate petrecerii timpului liber de vecinătate. Centurile verzi periurbane nu sunt în mod automat turistice, ele având de multe ori rolul de protecţie, iar pentru a le păstra acest rol, autorităţile se văd puse de cele mai multe ori în situaţia de a interzice turismul sau activităţile recreative pentru anumite porţiuni din acestea. Un exemplu în acest sens este Lande de Lunebourg din Saxonia joasă, care a fost


57

declarat în 1920 Naturpark (primul din Germania) şi care făcea cu greu faţă unui flux de 4 milioane persoane pe an. La Paris s-au delimitat 5 Zone Naturale de Echilibru pentru a putea face mai bine faţă pericolului supraexploatării.

O grijă constantă se acordă protecţiei sociale. Turismul este în general bine primit, favorizând crearea de locuri de muncă. În unele cazuri, turiştii trebuie să se conformeze obiceiurilor locale (etice, morale sau gastronomice). Multe dintre aceste măsuri par să atenteze la libertatea turiştilor (interdicţia consumului alcoolului sau a ţinutei indecente în multe ţări musulmane), dar au şi menirea de a evita distrugerea socială şi morală a societăţilor respective. Protecţia mediului uman este legată şi de proprietatea terenurilor, turismul ducând o adevărată luptă în acest sens (până la 50 % din terenurile comunelor de pe litoralul nordic al Mediteranei sunt deja în mâinile unor proprietari străini).

Integrarea turismului în ţările primitoare a preocupat mult timp unele ţări. De exemplu, în Austria s-au dezvoltat foarte mult camerele de oaspeţi şi prestările de activităţi turistice de către localnici (fremdenzimmer). Tot aici se merge până acolo încât este interzisă vânzarea unor terenuri străinilor, aşa cum este cazul în Tirol sau sunt controlate tranzacţiile imobiliare.

În ţările lumii a treia, concesiunile financiare sunt sever reglementate pentru a evita neocolonialismul (Mauritius, Sri Lanka). Se remarcă păstrarea tradiţiilor şi crearea de centre culturale în multe insule predominant turistice pentru a evita aculturarea indigenilor (Hawaii, Tahiti, Martinica). În 1987, a fost ratificată de către 91 ţări, o convenţie prin care 1 % din bugetul U.N.E.S.C.O. este pus în slujba conservării diverselor forme de patrimoniu.

Autorităţile hawaiiene au creat centre culturale polineziene pentru primirea turiştilor, pentru a evita aculturarea populaţiei locale. Fidji, Tahiti, Guadelupa, Martinica caută să pună în valoare patrimoniul lor uman prin punerea în contact personalizat a populaţiei locale cu turiştii. Această practică poate lua forma turismului alternativ prin primirea turiştilor în sânul societăţilor tradiţionale (Casamance în Senegal).

Pericolul unei dezvoltări turistice intense asupra populaţiei locale este pierderea identităţii, cel mai elocvent exemplu fiind americanizarea modului de viaţă din Caraibe. Iată că turismul poate avea şi efecte perverse asupra mediului, oamenilor şi modurilor de viaţă. Pot fi aduse şi contraexemple, aşa cum este cazul insulelor Hawaii sau Baleare şi care suportă o încărcătură turistică mare (250-500 de turişti pe an pe hectar) fără ca aceasta să le afecteze prea mult. Protecţia populaţiilor autohtone necesită o politică complexă socio-economică, ecologică, culturală şi spaţială, mai ales în cazul populaţiilor fragile.

b) Politicile de amenajare şi dezvoltare Se pot distinge două categorii de astfel de politici:

- politicile tradiţionale - al căror obiectiv îl constituie crearea unei serii de echipamente necesare primirii şi sejurului unei anumite categorii de turişti (străzi, aducţiuni de apă, canalizare etc.). Adesea, la originea multora se află iniţiative particulare (la Nisa, celebra Promenade des Anglais a fost creată de colonia engleză). În staţiunile clasice se consumă mai mult spaţiu decât în cele moderne. Depăşite de turismul de masă, reamenajarea acestora a necesitat unele lucrări complementare (construcţia unor palate de congrese, a porturilor de agrement). La început, totul era gândit în interesul turismului, lăsând deoparte problemele ecologice sau culturale ale mediului (La Deauville, zeci de hectare de dune sensibile au fost acoperite cu locuinţe private). Staţiunile tradiţionale au căutat să-şi păstreze stilul arhitectural şi urbanistic, chiar şi atunci când au trebuit să se extindă pentru a face faţă afluxului de turişti. Politica de amenajare turistică a lor a trebuit să fie punctuală prin construirea de porturi pentru iahturi, palate de congrese etc. Ultimele decenii marchează o schimbare de optică în politica de amenajare turistică prin trecerea de la subordonarea politicii la nevoile turistului la prezervarea mediului.

Consecinţele spaţiale ale dezvoltării turismului au generat, printre altele, apariţia cartierelor turistice în apropierea unui pol atractiv. Au apărut degradări peisagistice, situri denaturate, anarhie urbanistică, toate fiind cauzate de o politică turistică punctuală şi destul de


58

succintă, de cele mai multe ori. Turismul de masă este principalul generator de astfel de politici, dar nu în ultimul rând goana după profit.

- politicile sistematice, planificate – specifice epocii postbelice, când toate acţiunile de dezvoltare a turismului au ţinut cont de necesitatea planificării . Orice program operaţional trebuie să cuprindă finanţarea, comercializarea, amenajările spaţiale, totul în scopul păstrării unui echilibru în raport cu mediul. Cu toate acestea, în pofida constrângerilor legiferate, nu s-a reuşit totdeauna evitarea distrugerilor (despăduriri, reduceri ale plajelor, prăbuşirea falezelor). Politicile recente încearcă să concilieze acţiunile locale cu cele regionale, naţionale sau internaţionale utilizând studii minuţioase (bazate pe analiza frecvenţei turistice, a veniturilor sau pe criteriile regionării geografice). Acest lucru este specific în primul rând ţărilor dezvoltate (în Germania, de exemplu, încă din anii ‘60 au fost amenajate în Westerwald capacităţi de cazare în sate de vacanţă, pentru practicarea turismului „verde”). În Franţa aceste politici au mers până la protejarea, în diverse grade, a 27 % din teritoriul naţional. Generalizarea politicilor conservative, amenajiste au ca scop atenuarea impactului spaţial al turismului, care poate contraveni turismului de masa. Este motivul pentru care, în ţările dezvoltate, există un anumit compromis între dezvoltarea liberală şi cea planificată a spaţiilor turistice.

În ţările în curs de dezvoltare lipsesc, de obicei, planurile de anvergură, politicile turistice au caracter punctual. Rareori se are în vede reconservarea sau amenajarea mediului natural, turismul dezvoltându-se acolo unde găseşte condiţii favorabile. O excepţie o constituie Mexicul unde turismul este dominat de capitalul nord-american, practicându-se investiţii selective în favoarea unor noi zone (cazul staţiunii Cancun din peninsula Yucatan, sau prezervarea şirurilor precolumbiene).

Multe state ce posedă un patrimoniu deosebit au optat pentru proiecte deschise turismului de masă. Este cazul Indoneziei ce beneficiază deja de experienţa acumulată în planurile de dezvoltare turistică din insula Bali, încercând astăzi să amenajeze, litoralul nisipos din nordul Jawei, combinând turismul balnear cu cel cultural (Borobudur, Bogor) şi adaptând amenajările la necesităţile socio-economice specifice. China duce o politică similară, iar Cuba are ambiţia de a deveni o placă turnantă a turismului în Caraibe (îngreunată de blocada nord-americană).

În afara politicilor naţionale se impun în ultimul timp şi planurile de amenajare

interregionale. Aşa a fost cazul C.A.E.R. unde s-a încercat armonizarea activităţilor turistice. În Europa de Vest astfel de planuri au vizat zonele „frontaliere”, cum a fost cazul

spaţiului renan, sau al litoralului mediteranean. Proiecte interregionale sub egida O.N.U. sunt în curs în Africa, unde unele state insulare se asociază pentru a canaliza fluxurile turistice (Seychelles, Mascarene în Oceanul Indian). Numeroase acorduri de cooperare sunt în curs între ţările cu tradiţii în amenajarea turistică şi cele în curs de dezvoltare (Filipine, unde construcţiile hoteliere în zonele litorale se multiplică cu sprijin american, India şi Nepalul ce valorizează regiunile montane ale Himalayei cu sprijin internaţional sau China ce beneficiază de sprijin francez în punerea în valoare a imensului potenţial de care dispune).

Turismul de masă pune numeroase probleme în condiţiile în care mult timp au fost favorizate activităţile legate de cazare şi mai puţin cele legate de animaţie. Problemele ecologice şi sociale frânează astăzi dezvoltarea turismului integral propagat de companiile multinaţionale comerciale. Concentrarea turistică poate avea un efect distructiv ca şi crizele politice sau poluarea (cazul staţiunii Rimini, ale cărei plaje au fost invadate de alge verzi în 1988). Orice centru turistic se transformă cu timpul în produs turistic ce evoluează în funcţie de modă şi tehnică. De la etapa iniţială se ajunge într-o fază de maturitate, după care urmează obligatoriu o operaţie de reconversie pentru a evita decăderea.

Un exemplu tipic de amenajare turistică planificată îl constituie planul de amenajare a

staţiunilor integrate de sporturi de iarnă din Franţa (le Plan Neige), demarat la începutul anilor ‘60, unul din cele mai grandioase din perioada postbelică. Obiectivul declarat a fost acela al dezvoltării turismului hibernal prin atragerea clientelei străine cu resurse financiare


59

mari şi crearea de locuri de muncă într-o regiune rurală aflată în declin: Alpii francezi. Esenţa planului constă în proiectarea şi implantarea unor staţiuni noi la altitudini mari, pentru a contracara caracterul anarhic al dezvoltării staţiunilor alpine din prima generaţie. Statul a avut rolul esenţial în acest proiect, comunităţile locale fiind prea sărace pentru a avea propriile iniţiative. Au fost alocate astfel sume enorme pentru echiparea masivelor muntoase cu instalaţii specifice, urmărindu-se o amenajare conformă cerinţelor ecologice. Statul a selectat, prin studii minuţioase, localităţile care urmau a fi dezvoltate. Dificultatea majoră s-a dovedit a fi convingerea comunităţilor locale de avantajele pe care le poate aduce turismul, având în vedere că toate terenurile erau în proprietate privată. Au fost construite în cele din urmă 20 de staţiuni integrate (Tigne, Super-Tigne, Isola I şi II sunt printre cele mai cunoscute), care au respectat următoarele principii:

- implantarea la altitudini mari (în jur de 2000 m), pentru a avea asigurată materia primă - zăpada;

- exproprierea la preţuri avantajoase pentru comunităţile locale, a terenurilor ce urmau a fi amenajate;

- dezvoltarea planificată şi realizată de către un unic promotor (imobiliar, construcţii mecanice, comerţ);

- finanţarea multiplă, asigurată din împrumuturi publice, bănci şi societăţi imobiliare; - zonarea funcţională judicioasă a spaţiilor rezidenţiale, căilor de comunicaţii şi

spaţiilor destinate practicării sporturilor; - arhitectura specifică favoriza construirea unor imobile de mari dimensiuni, puse la

vânzare sau închiriate. Spaţiul construit a fost diminuat la maximum pentru a limita deplasările, din hotel ieşindu-se direct spre pârtiile de schi dispuse în evantai şi mobilate cu instalaţii de urcare-coborâre.

Bilanţul acestui plan a fost pozitiv, Franţa depăşind astfel Elveţia şi Austria în privinţa domeniului schiabil devenind principala piaţă turistică de profil. Au existat însă şi dezavantaje-imposibilitatea asigurării unei frecvenţe turistice în sezonul estival şi rentabilitatea economică mai redusă, slaba acordare cu tendinţele actuale care privilegiază turismul rural. Este motivul pentru care în ultimul deceniu au fost construite noi staţiuni mult mai atente la tendinţele noi ale gustului turistic, localizate îndeosebi în Alpii Provensali (Valmorel de pildă).

Politicile spaţiale ale turismului arată şi ele cu claritate influenţa gradului de dezvoltare tehnico-materială asupra acestor activităţi devenite o adevărată industrie în ultimele decenii. Trebuie spus că cele mai multe politici de dezvoltare dau prioritate economicului din dorinţa câştigurilor rapide, lăsând pe plan secund politicile conservative.


60

6. REGIONAREA TURISTICĂ

Fenomenul turistic, aidoma tuturor proceselor din ecosferă, are o dinamică proprie, concretizată în expansiuni şi regresii, în intensificări şi atenuări ritmice, care nu-i afectează însă, în plan general, afirmarea progresivă. Cel puţin în etapa actuală, curba evoluţiei sale este ascendentă, iar prognozele pentru viitoarele decenii confirmă acest mers. Asistăm încă, pe vaste teritorii, la o dezvoltare extensivă a turismului, incluzând resurse atractive nevalorificate şi generând fluxuri noi între centrele emiţătoare şi ariile receptoare recent apărute. Paralel, se produce o intensificare a activităţilor recreative în vechile areale prin adaptarea ofertei la noile cerinţe. Simultaneitatea proceselor extensive cu cele intensive conduce la remodelarea spaţiului turistic, la integrarea sa în sisteme funcţionale al căror produs este satisfacerea deplină a cererii, în condiţii de eficienţă economică maximă.

Având ca substrat şi catalizator al desfăşurării sale mediul geografic, turismul reuşeşte să coaguleze într-un ansamblu unitar toate componentele acestuia, de la substratul geologic până la factorul uman. Consecinţa imediată este apariţia unei vaste reţele de inter-relaţii şi condiţionări menite a individualiza actul recreativ între celelalte activităţi omeneşti.

6.1. UNITĂŢI TAXONOMICE TERITORIALE

Ocupând un anumit spaţiu pe care şi-l asumă, fenomenul turistic primeşte o tentă geografică absolută. Rămâne însă, ca dificultate, operaţia de a evidenţia particularităţile acestui teritoriu şi modul cum se dezvoltă în limitele lui procesele recreative. Acţiunea necesită o abordare care să vizeze structura deosebit de complexă a fenomenului în sine, nivelele lui multiple de integrare şi ierarhizare. Demersul logic porneşte de la unităţi-etalon de factură celulară (punctul sau obiectivul turistic), trece prin faza asocierii unor componente simple (complexul turistic), pentru a ajunge la unităţile teritoriale în perimetrul cărora procesul recreativ se conturează deplin (zona şi regiunea turistică).

Taxonomia unităţilor funcţionale turistice este foarte bogată, incluzând obiectivul, punctul, centrul, complexul, arealul, subzona, zona, subregiunea sau regiunea turistică. Se observă că semnificaţia unora dintre ele este foarte apropiată, ceea ce conduce adesea la inevitabile confuzii. Apreciem că fenomenul turistic poate fi surprins în toate detaliile evoluţiei şi răspândirii sale operând cu următoarele patru categorii de unităţi: punctul, centrul, zona şi regiunea turistică.

Punctul turistic este asociat frecvent unui obiectiv cu valoare turistică. În accepţiunea multora el însumează atât resursa, cât şi infrastructura necesară punerii ei în valoare (o peşteră devine obiectiv turistic numai în momentul asigurării accesului şi condiţiilor de vizitare, în caz contrar, deşi poseda atribute pitoreşti, va rămâne în afara exploatării şi interesului cererii). Punctul turistic are o extensiune redusă, rezumându-se la o resursă naturală sau antropică, o cale de acces şi, eventual, o bază de cazare sau alimentaţie publică. Bazele de cazare pot să lipsească (coloanele de bazalt de la Detunata goală, spre exemplu) fără ca noţiunea de punct turistic să-şi piardă din semnificaţie. Dimpotrivă, atunci când baza de cazare va fi construită într-o regiune lipsită de activităţi, rolul şi funcţia sa turistică sunt incerte.

Centrele turistice sunt rezultatul concentrării spaţiale a mai multor resurse atractive, în majoritatea cazurilor de acelaşi tip. Fenomenul concentrării obiectivelor nu este sinonim cu apariţia a tot atâtea puncte turistice, deoarece se tinde spre o infrastructură unică, menită să includă şi să deservească toate obiectivele existente. Daca resursele sunt puţin variate ca structură, centrul se va specializa în practicarea unui anumit tip sau formă de turism (cel curativ, în perimetrul surselor de apă minerale sau termale). Când varietatea resurselor este mare se afirmă turismul polivalent şi forme variate de realizare a recreării.

Centrul turistic se poate individualiza în teritoriu ca entitate de sine stătătoare - staţiunea turistică - sau se poate suprapune unui habitat cu funcţii complexe, cum este


61

localitatea turistică. Noţiunea de centru turistic este frecvent substituită cu cea de “complex turistic”, ambele tinzând să surprindă începutul organizării unui sistem coerent de exploatare a resurselor şi de desfăşurare multilaterală a procesului recreativ.

Zona turistică reprezintă o unitate spaţială în perimetrul căreia coexistă un număr nedefinit de puncte şi centre turistice. Ele sunt conectate prin relaţii strânse de colaborare organică, astfel încât entitatea teritorială pe care o alcătuiesc funcţionează ca un sistem integrat. Funcţiile elementelor componente sunt subordonate, prin implicare directă, funcţiei sistemului astfel constituit (de exemplu Bucovina).

Delimitarea zonelor turistice este o operaţie dificilă numai în contextul neînţelegerii resorturilor intime ale acestor activităţi. Având permanent în atenţie mobilul recreării şi esenţa fenomenului turistic, acest tip de unităţi teritoriale se vor contura aproape de la sine. Ele nu se suprapun, în majoritatea cazurilor, unităţilor de relief, diviziunilor administrative şi nici măcar zonelor economico-geografice. Limitele şi suprafaţa zonelor turistice vor fi trasate de

mişcarea în teritoriu a fluxurilor turistice, în cadrul unei călătorii a cărei finalitate

(recreativ-curativ-culturală) s-a realizat pe deplin.

Abordarea metodologiei zonării porneşte de la o serie de principii şi criterii, multe dintre ele aplicabile întregii realităţi geografice, altele având tente specifice evidente. Astfel, principiul unicităţii susţine necesitatea nerepetării, în timp şi spaţiu, a fenomenului turistic. Subliniem faptul că nerepetarea va viza un spaţiu limitat, în caz contrar se va delimita o zonă unică ce va cuprinde şi teritoriul de repetabilitate. Ca urmare, pot exista zone asemănătoare distanţate între ele, dar fără a fi identice.

Conform principiului omogenităţii desfăşurarea fenomenelor recreative în cadrul unei zone va fi continuă. Discontinuităţile, a căror apariţie este inevitabilă, se vor înscrie în limitele de toleranţă între care procesul nu este afectat structural şi nu este reorientat. Omogenitatea fizionomică a zonelor turistice nu este o condiţie sine qua non a delimitării lor (aşa cum se întâmplă, de exemplu, în geografia fizică), ştiut fiind că tocmai heterogenitatea stimulează atractivitatea.

Se consideră în general că principiul funcţionalităţii rămâne fundamental în trasarea unităţilor cu specific turistic. Ea rezultă din integritatea interacţiunilor tuturor componentelor geografice pe orizontală (în plan teritorial), cât şi pe verticală (ierarhizare). Funcţionalitatea presupune anumite intensităţi, direcţii şi sensuri în distribuţia spaţială a fluxurilor de interese, materie şi energie. Se subliniază intervenţia în regionarea turistică a cererii cu opţiunile ei deoarece întregul fenomen este, în ultimă instanţă, condiţionat de prezenţa şi diversitatea acesteia. Principiul menţionat se implică decisiv în trasarea limitelor zonelor turistice, care vor coincide întotdeauna unor rupturi funcţionale asemănătoare pragurilor inerţiale ce nu pot fi depăşite.

Dintre criteriile folosite în delimitarea zonelor turistice se detaşează cele referitoare la resursele atractive şi circulaţia turistică. În primul caz se iau în considerare: mărimea, varietatea şi consistenţa fondului atractiv: gruparea în teritoriu a obiectivelor, accesibilitatea lor. Pentru fluxul turistic s-au avut în vedere intensitatea şi volumul circulaţiei, durata medie a sejurului, sezonalitatea, tipul de turism practicat, numărul turiştilor străini etc. Alte încercări de zonare acordă importanţă gradului de dezvoltare a infrastructurii, populaţiei active angajate în deservirea turistică sau eficienţei economice a exploatării. Riscul erorilor în zonare se diminuează mult în cazul aplicării ambelor criterii, fapt ce oferă nu numai o privire de ansamblu asupra fenomenului analizat, dar reuşeşte să surprindă elementele esenţiale ale sistemului turistic astfel constituit.

Clasificarea zonelor turistice relevă o diversitate de opinii şi criterii utilizate. Astfel, după importanţa lor în circulaţia turistică ele pot fi:

- zone turistice de importanţă internaţională; - zone turistice de importanţă naţională; - zone turistice de importanţă regională; - zone turistice de importanţă locală.


62

Când se iau drept criterii de bază elementele constitutive ale fondului atractiv, zonele turistice se clasifică astfel:

- zone cu potenţial deosebit; - zone cu potenţial mediu; - zone cu potenţial limitat.

După tipul de turism practicat se diferenţiază: - zone destinate turismului de recreare; - zone destinate turismului curativ; - zone destinate turismului polivalent; - zone destinate turismului cultural (de informare).

Este evident paralelismul care se realizează în primele două situaţii, când zonele cu un potenţial atractiv ridicat devin teritorii de practicare a turismului internaţional sau naţional, iar cele cu resurse limitate au o importanţă locală etc.

Regiunea turistică. Deşi noţiunile de “zonă” şi “regiune” par incompatibile, ambele definind unităţi teritoriale funcţionale, taxonomia turistică le poate reţine între elementele proprii de operare. Motivaţiile acestui aspect sunt incluse în rangul lor diferit: zona se constituie în urma primului proces de asociere spaţială a celulelor de habitat turistic, în vreme ce regiunea cuprinde în limitele sale arii vaste la scara cărora fenomenul turistic se desfăşoară în întreaga sa complexitate. Aceasta este, de altfel, deosebirea esenţială între zona şi regiunea turistică. În primul caz, al zonei, se consolidează un singur sistem funcţional cu un grad ridicat de specializare, în cel de-al doilea, apar o serie de sisteme funcţionale, diferite unele de altele (sau, atunci când au trăsături comune, sunt distanţate între ele), dar toate având ca numitor comun satisfacerea complexă a cererii turistice.

Pentru mai buna înţelegere putem apela la exemplul Munţilor Apuseni care, din diverse motive, se instituie într-o unitate turistică de sine stătătoare, de rang superior. Prin potenţialul atractiv extrem de variat şi bogat, prin intensitatea fluxurilor turistice aferente, ei reuşesc să satisfacă cerinţe recreative dintre cele mai diverse. Ca urmare, în perimetrul acestei regiuni, fenomenul turistic se desfăşoară la cote majore de intensitate şi diversitate(Cocean P. ş.a., 2002).

La nivelul de integrare inferior, al subdiviziunilor, respectiv al zonelor, creşte coeficientul de specializare, de specificitate a actului recreativ. Astfel, pentru partea vestică a Munţilor Codru Moma se impune turismul curativ, centrat pe staţiunea Moneasa, în Bihor şi Pădurea Craiului turismul recreativ, în zona Băişoara turismul hibernal, în perimetrul cheilor din Munţii Trascăului turismul de scurtă durată etc.

Dacă regiunii turistice îi este proprie definirea tipului principal de turism practicat (turismul de recreare în Munţii Apuseni, turismul curativ în Carpaţii Orientali), zonelor turistice le revine rolul de a defini, pentru fiecare areal în parte, formele acestor tipuri. Aspectele enunţate reflectă faptul că unicitatea zonei se asigură prin specificitate, în timp ce

pentru regiunea turistică este caracteristică unitatea în diversitate.

Deşi în cadrul regiunii pot apărea discontinuităţi spaţiale în distribuirea potenţialului turistic şi aparente rupturi funcţionale (turismul curativ din zona Moneasa desfăşurându-se independent de turismul recreativ din zona Padiş), funcţionalitatea întregului se asigură prin complementaritate. Relaţiile în cadrul regiunii turistice vizează conectarea diferitelor sisteme funcţionale zonale, centrându-le activitatea asupra unui deziderat ce decurge implicit din esenţa fenomenului turistic: satisfacerea deplină a nevoilor sociale ale cererii (recreare, cură, culturalizare) şi realizarea eficienţei economice.

Literatura turistică utilizează şi noţiunea de bazin turistic pentru a desemna megateritoriile căutate pentru practicarea turismului, menţionând ca exemple bazinul Asiei de Est şi Sud-Est-Pacific şi bazinul Caraibe-Antile.


63

6.2. AŞEZĂRILE TURISTICE. STAŢIUNILE TURISTICE

Asocierea diferitelor baze de cazare şi unităţi de deservire turistică în plan teritorial generează o formă de habitat caracteristică. Rezultă astfel aşezări în care funcţia recreativă sau curativă se impune parţial sau în exclusivitate.

Pentru ca o aşezare oarecare să poată fi inclusă în categoria habitatelor turistice sunt necesare următoarele condiţii:

- prezenţa în vatra sa ori în vecinătate a unor resurse atractive; - infrastructură de profil complexă şi diversificată; - beneficiile obţinute din practicarea turismului să depăşească, comparativ, eficienţa

altor ramuri; - intensitatea fluxurilor turistice să fie mai mare de 3.000 înnoptări/an; - modificări induse în fizionomia aşezării. Pornind de la criteriile menţionate, aşezările turistice se clasifică în două categorii

distincte: - localităţi turistice, în care funcţia turistică se dezvoltă paralel altor funcţii şi are

caracter complementar; - staţiuni turistice în care funcţia turistică este predominantă. Localităţile turistice sunt reprezentate prin sate şi oraşe cu profil economic divers,

între care şi activităţi turistice sau numai turistice. Populaţia activă este repartizată în sectorul primar, secundar şi cel terţiar. Zestrea atractivă a localităţilor respective constă, mai ales, în obiective aparţinând domeniului antropic, foarte diversificate în marile oraşe. Pentru aşezările rurale, resursele antropice (în special etnografice) se asociază frecvent celor naturale.

Afirmarea turismului în astfel de localităţi este dependentă de raporturile sale cu celelalte ramuri economice (mai ales cu cea industrială, cu care se află frecvent în relaţii antagonice).

Infrastructura are şi ea un caracter complementar, turismul sprijinindu-se în mare parte pe unităţile de deservire generale (bănci, oficii PTT, spitale, instituţii administrative, culturale sau sportive).

Forţa de muncă utilizată permanent, dar şi în perioadele de vârf cu angajare sezonieră, provine din rândul populaţiei active a aşezării.

Staţiunile turistice au apărut pe două căi, respectiv prin dezvoltarea accentuată a funcţiei recreative în localităţile turistice şi prin construirea unor habitate cu o astfel de funcţie iniţial stabilită.

Dacă, în al doilea caz, procesul este relativ simplu, în prima situaţie diversitatea creşte. Astfel, nu toate localităţile turistice vor genera, prin evoluţie, staţiuni turistice, ci numai cele capabile să susţină pentru o lungă perioadă activităţi curative şi de recreare de amploare. Renunţarea la funcţia industrială a unui oraş în favoarea celei turistice este o operaţie dificilă, datorită implicaţiilor social-economice ce decurg din aceasta.

Principalele caracteristici ale staţiunilor sunt înmagazinate în axarea lor exclusivă pe satisfacerea necesităţilor recreative. întreaga producţie de bunuri din perimetrul aşezării, dar şi din ariile limitrofe, este destinată consumului turistic. Infrastructura cuprinde toate elementele indispensabile unui sejur îndelungat, începând cu dotările pentru agrement şi cură şi terminând cu unităţile de deservire multilaterală.

Forţa de muncă ocupată în sectorul turistic aparţine într-un procent minim aşezării; ea provine din aria de influenţă apropiată, practicând navetismul, iar în perioadele de vârf se apelează la personal din regiuni mai îndepărtate (cazul staţiunilor litorale în perioada estivală). După importanţă staţiunile turistice pot fi: internaţionale, naţionale, regionale sau locale.

Staţiunile internaţionale s-au dezvoltat lângă obiective atractive deosebite, cu statut de unicat internaţional. Infrastructura lor atinge nivele superioare în ceea ce priveşte confortul şi serviciile, iar din punct de vedere promoţional sunt cunoscute peste hotare. în ţara noastră


64

astfel de staţiuni sunt: Băile Felix, Mamaia, Poiana Braşov, Sinaia, iar în străinătate: Baden-Baden, Karlovy-Vary, Chamonix, Cannes, Nisa, Miami, Viarregio etc.

Staţiunile de importanţă naţională îşi au aria de atracţie la nivelul fiecărei ţări. Beneficiază de dotări cu un confort superior mediei şi valorifică resurse atractive variate şi bogate. Astfel de staţiuni sunt Mangalia, Slănic Moldova, Vatra Dornei, Amara, Eforie etc.

Staţiuni de importanţă regională îşi exercită influenţa pe o arie mai restrânsă, exploatând valenţe curative sau recreative cu o valoare mai modestă. Geoagiu Băi, Stâna de Vale, Baia Borşa, Păltiniş, Cheia, Băile Govora, Tuşnad se înscriu în această categorie.

Staţiunile de importanţă locală îşi rezumă rolul la exploatarea obiectivelor de mic potenţial atractiv şi la satisfacerea unei cereri, limitate ca mărime şi intensitate. Astfel de staţiuni menţionăm: Băile Bizuşa, Homorod, Teremia, Boghiş-Băi, Colibiţa etc.

Mult mai expresivă este clasificarea staţiunilor după funcţiile lor. Se disting, în consecinţă, trei tipuri majore: staţiuni cu valenţe curative, recreative şi mixte.

Staţiunile cu funcţie curativă valorifică acele elemente ale cadrului natural sau de provenienţă antropică menite a recupera şi conserva starea de sănătate fizică şi psihică a organismului uman.

Acestea au apărut de obicei în jurul unor vechi nuclee rurale prin dezvoltarea lor teritorială, în urma măririi fondului de locuit prin construcţiile de vile, toate acestea în legătură cu existenţa unor factori ai mediului natural (ape minerale şi termale, nămoluri, radiaţii ionizate, mofete etc.) folosite în vindecarea sau ameliorarea unor maladii.

Dotările caracteristice ale acestor oraşe se înscriu în peisaj, prin prezenţa vilelor, hotelurilor, cantinelor, cluburilor, terenurilor de sport, bazinelor etc. Sunt puţin populate permanent, populaţia lor fiind foarte densă, înzecindu-se chiar în perioadele „de sezon”, creând în acest fel noi şi multiple probleme privind spaţiul de locuit, aprovizionarea, transportul etc. în această categorie se include majoritatea staţiunilor termale, unele staţiuni pentru sporturi de iarnă, apoi staţiunile de pe litoralul mărilor, unde turismul sezonier se manifestă intens. Unele oraşe-staţiuni de acest fel, precum Montecatini Terme (Italia), Băile Herculane (Terme Herculi Aquas - România), Ax-les-Termes (Franţa), sunt foarte vechi, datând din vremea romanilor, în locul în care apar la suprafaţă izvoarele termale.

Reţeaua acestor staţiuni cunoaşte în etapa actuală un reviriment legat de cerinţele tot mai mari privind folosirea integrală a fondului balnear pentru refacerea sănătăţii şi pentru odihnă. Este deosebit de bine reprezentat într-o serie de ţări precum Franţa (Vichy, Evian-les-Bains, Bourbule, St.-Gervais-les-Bains, Vittel), Cehia (Karlovy-Vary, Marianske Lazne), Italia (Viterbo, San Pellegrino etc.), Rusia (Pidtigorsk în Caucazul de Nord) şi România (Căciulata, Olăneşti, Vatra Dornei, Băile Felix etc.).

Printre resursele implicate în acest proces se numără apele termale, minerale şi termominerale; nămolul; climatul litoral sau subteran. Lor li se adaugă variate proceduri de cură şi tratament, cum ar fi electroterapie, băi galvanice, aerosoli, băi de plante etc.

Predominanţa unor resurse şi tipuri de cură a condus la o divizare a staţiunilor curative în: staţiuni balneare, climaterice şi balneoclimaterice. Complexele turistice balneare îşi centrează activitatea curativă pe efectul apelor subterane sau de suprafaţă, cu temperaturi şi mineralizare ridicată. Apei izvoarelor fierbinţi, surselor minerale, lacurilor sărate, mărilor şi oceanelor le revine rolul primordial în susţinerea acestui tip de turism. Prezenţa nămolurilor sapropelice diversifică procedurile de tratament şi, implicit, oferta turistică. Sovata, Slănic Prahova (inclusă recent în reţeaua staţiunilor balneare de importanţă naţională), Olăneşti, Amara, Călimăneşti, Băile Herculane, Băile Felix sunt doar câteva dintre renumitele staţiuni ale României.

Staţiunile climaterice sunt amplasate în arealele recunoscute prin climatul lor sedativ şi tonifiant (Stâna de Vale, Buşteni, Păltiniş, Muntele Mic, Predeal, Semenic), iar cele balneoclimaterice sunt localizate în zonele unde resursele balneare se asociază unui topoclimat favorabil (Moneasa, Vata de Jos, Vatra Dornei, Tuşnad, Balvanyos etc).


65

Staţiunile cu funcţie recreativă constituie o grupare mai larg răspândită, în primul rând în regiunile montane favorabile turismului hibernal şi agrementului estival. Zăpada şi peisajul grandios constituie principalele surse ale atracţiei, întreaga infrastructură fiind orientată spre a deservi recrearea (Poiana Braşov, Băişoara, Voineasa, Izvoare, Poiana Mărului, Borşa, Fântânele, Bâlea).

Staţiunile cu funcţie mixtă răspund atât cerinţelor curative, cât şi celor recreative având dotări adaptate acestora. Capacitatea de cazate este mare şi foarte mare, iar confortul ridicat. Aparţine acestei categorii majoritatea staţiunilor turistice litorale, atât în ţara noastră, cât şi în alte ţări.

Numeroase oraşe ale Terrei au dobândit, cu deosebire în cea de-a doua parte a secolului XX, printre alte funcţii şi funcţia turistică. De aceea, în acest caz, încă de la început se impune să se facă o distincţie, imperios necesară, între zona turistică şi oraşul ca unitate turistică.

Zona turistică orăşenească este o componentă a oraşului, în general, fiecare oraş avânt conturat un astfel de areal unde populaţia îşi petrece timpul liber (Week-end), remarcabilă prin dotări (unităţi de deservire, terenuri sportive, teatru, obiective istorice, spaţii verzi), cât şi prin prezenţa unor elemente ale mediului fizico-geografîc (lacuri, păduri etc.). Pentru marile metropole, aceste zone privite în sens restrictiv devin veritabile „regiuni turistice polarizate”, deosebit de complexe, capabile să absoarbă mari efective de populaţie în week-end. Ne vom limita, pentru exemplificare, la „banlie-ul turistic” al Parisului, cu importantele obiective istorice de la Chartre, Pădurea Fontainbleu, Palatul Versailles, Euro-Disney Land etc. şi „hinterlandul turistic” al Londrei cu obiectivele de la Oxford sau Cambridge.

Oraşul turistic, ca unitate a peisajului geografic, se caracterizează prin prezenţa unor dotări specifice (unităţi de cazare şi deservire a turiştilor, spaţii verzi, locuri de agrement, o reţea de căi de comunicaţie bine organizată, unităţi comerciale etc.). Oraşele turistice pun în valoare, în general, poziţia geografică pe care o ocupă şi care, prin pitorescul ei, se înscrie ca un element principal în conturarea funcţiei turistice. Relaţia poziţie geografică - funcţionalitate turistică constituie, de altfel, elementul de bază în stabilirea tipologiei oraşelor turistice. Astfel, oraşele turistice se pot clasifica în:

a. Oraşe staţiuni maritime, care s-au dezvoltat ca urmare a avantajelor pe care poziţia lor, influenţată şi de natura ţărmurilor, le-o oferea, în strânsă legătură şi cu existenţa unor plaje extinse, mult căutate de turişti. Calitatea plajelor este, de multe ori, definitorie în procesul popularii unor astfel de oraşe. Plajele cu nisip fin atrag un număr mare de turişti faţă de cele cu pietriş sau stâncoase, mai puţin frecventate. De asemenea, intervin şi elementele climaterice favorabile: perioadă lungă de insolaţie, lipsa vânturilor, prezenţa vegetaţiei etc. în cadrul Europei se remarcă prezenţa unor oraşe-satelit turistice, aflate în apropierea marilor concentraţii urbane, a căror geneză este pusă în legătură directă tocmai cu existenţa plajelor. Astfel sunt oraşele Brighton de lângă Londra, Estoril lângă Lisabona, Santa Monica lângă Los Angeles, Salerno lângă Napoli, Eforie şi Mamaia lângă Constanţa etc. Cea mai mare parte a oraşelor turistice maritime se găsesc atât pe ţărmul Mediteranei, cât şi al Mării Negre, Mării Baltice, Mării Nordului şi Mării Mânecii.

Pe ţărmul Mediteranei apar în primul rând oraşele de pe Coasta de Azur: Cannes, Antibes, Nice, Monte Carlo, San Remo ş.a. După aceea sunt oraşele litorale ale Italiei: Napoli, Ischia ş.a., la Marea Ionică, Brindisi, Rimini, Veneţia ş.a. la Marea Adriatică. Pe ţărmul Mării Negre remarcăm în primul rând oraşele de pe litoralul estic: Varna, Drujba, Nesebar în Bulgaria, cele de pe litoralul ţării noastre, cele de pe ţărmul ex-sovietic: Odessa, Sinferopol, Novorosisk, Poţi.

b. Oraşele turismului de munte au, spre deosebire de tipul anterior, o dezvoltare spaţială limitată, mai ales în cazul oraşelor dispuse liniar pe văi. Ele pot ajunge până la forma „oraşelor vale – versant”, cum este cazul oraşului Andorra la Vella, capitala principatului Andorra. Dezvoltarea lor este strâns legată de formele unor dotări corespunzătoare. De pildă,


66

turismul de iarnă necesită construirea unui echipament special (teleschiuri, schilift etc.). Pe de altă parte, durata redusă a zilelor de iarnă atrage după sine prezenţa unor locuri, centre de distracţie, cluburi, cazinouri etc. Acesje oraşe presupun, de asemenea, existenţa unor posibilităţi uşoare de aprovizionare, mai ales a celor care constituie puncte de plecare pe traseele montane. în cadrul Europei se remarcă un număr mare de staţiuni turistice de munte, mai ales în Alpi, în Carpaţi, în Dinarici şi Balcani. Cele mai multe oraşe se găsesc în Alpii Austriei şi Elveţiei, unde poziţia pitorească, prezenţa condiţiilor pentru practicarea sporturilor de iarnă, cât şi tradiţiile vechi privind turismul de munte au permis apariţia unor oraşe de acest tip, aşa cum s-a arătat anterior. Istoria oraşelor turistice montane a început în Franţa, avându-l ca „pionier” pe Abel Balif. Primele oraşe dotate din punct de vedere turistic apar ca urmare a activităţii aşa-numitelor sindicate turistice, iar mai târziu a Touring Club-ului Franţei. Preocupările de reprofilare a lor pentru turism s-au concretizat în primul rând printr-o activitate intensă în domeniul arhitectonicii, dotărilor, valorificării tradiţiilor etc. O asemenea organizare bună, pregătirea inteligentă şi conştiincioasă a dus la atragerea unui mare număr de turişti, micile orăşele de acest gen făcându-şi chiar din aceştia adevăraţi agenţi de publicitate activă şi influentă. Astfel au apărut numeroase oraşe turistice franceze, începând cu Carcassonne şi terminând cu Grenoble.

În clasificarea oraşelor turistice apare ca un tip distinct şi grupul aşa-numitelor oraşe ale Soarelui (Garnier, Chabot, 1971), tip în care sunt incluse oraşele de pe Coasta de Azur, o parte din oraşele din Alpi şi Crimeea. Condiţiile de climă (insolaţie puternică şi durată medie de strălucire a soarelui) conferă acestor oraşe poziţii importante în privinţa fluxurilor turistice. Una dintre formele noi ale turismului internaţional este cea legată de cunoaşterea valorilor culturale de circulaţie mondială. Cea mai mare fluenţă a acestui tip de turism se înregistrează spre Europa, mai ales spre Italia, Franţa, Belgia, Germania etc., precum şi spre oraşele-capitale.

Tot în categoria oraşelor turistice sunt incluse oraşele muzeu, oraşe vechi, cu o arhitectonică şi un inventar cultural bine conservate, ce păstrează patina trecutului. Sunt, în general, oraşe care „mustesc” de istorie, cu un patrimoniu bine organizat şi conservat. în această categorie se pot include: Bruges (Belgia), Veneţia şi Florenţa (Italia), Weimar (Germania), Cordoba (Spania) etc.

După geograful francez G. Cazes (1995), pot fi desprinse spaţial „în plan punctual”, numeroase oraşe ale lumii cu vocaţie turistică specializată şi care şi-au câştigat această recunoaştere prin găzduirea unor manifestări de anvergură, care le transformă, pasager sau periodic (de obicei anual), în veritabili poli turistici de interes mondial. Autorul începe demersul său cu marile aglomeraţii urbane polifuncţionale, în cea mai mare parte - oraşe

capitală (remarcabile, dincolo de patrimoniul existent, ca gazde ale unor reuniuni internaţionale - congrese, conferinţe, reuniuni etc). Sunt citate ca exemple de „oraşe

mondiale”: Paris, Roma, Barcelona, Londra, Praga, San Francisco, Rio de Janeiro, Bangkok, Cairo ş.a. Alte categorii de oraşe turistice specializate sunt: oraşele pentru turismul de afaceri, care găzduiesc târguri şi expoziţii anuale (Plovdiv - Bulgaria, Harare - Zimbabwe, Leipzig - Germania, Poznan - Polonia, Brno - Cehia, Bucureşti etc.) sau periodice (Osaka, Sevilla, Lisabona, Vancouver, Hanovra -gazde ale expoziţiilor realizărilor economiei mondiale).Acestea dispun de dotări corespunzătoare (parcuri şi pavilioane expoziţionale, săli de conferinţe, hoteluri ş.a.) pentru derularea întâlnirilor şi asigurarea unor servicii de calitate. Oraşele pentru turismul festivalier, consacrate pentru organizarea unor manifestări culturale şi internaţionale (mondiale sau regionale). Pot fi citate în această categorie: Cannes, Monte Carlo, Veneţia, Las Vegas, Londra, Sopot, San Remo, Braşov etc.

Oraşele pentru turismul sportiv s-au individualizat ca urmare a desfăşurării competiţiilor sportive de anvergură, care şi-au pus amprenta asupra funcţiei unor oraşe. Este cazul curselor automobilistice de Formula 1 (Imola, Adelaide, Indianapolis, Le Mans, Montreal, Budapesta etc.), raliuri (Monte Carlo), turnee tradiţionale de tenis (Melbourne,


67

Paris - Rolland Gaross, Londra - Wimbledon), Jocurilor Olimpice de Vară (Atlanta, Sydney) ori de iarnă (Salt Lake City, Nagano, Lillehamer, Sarajevo, Calgary, Colorado Springs, Albertville, Grenoble) sau a Campionatelor Mondiale pe discipline sportive (fotbal, handbal, gimnastică), prin care unele oraşe din toate continentele s-au făcut cunoscute, devenind în timp „gazde tradiţionale”, evident, toate acestea respectând criteriile impuse (financiare, infrastructură, logistică ş.a.) de organizare a unor asemenea activităţi.

Oraşe pentru pelerinaj, situate în diverse zone ale lumii, spre care se îndreaptă fluxuri mari de persoane, anual sau periodic, cu prilejul unor sărbători religioase (Lourdes, cu celebra Grotă a Miracolelor, Chartre, Aars, Argenteuil - Franţa; Mecca, Medina, Fatima - Arabia Saudită; Ierusalim - Israel; Amalfi - Italia; Anaya - Liban; Czestochowa - Polonia; Montserrat -Spania; Cochabamba - Bolivia; Bearing - Belgia; St. Anne de Beaupre - Canada, Santos Lugares - Argentina; Efes - Turcia etc.

6.3. REGIUNI TURISTICE ALE ROMÂNIEI

Dezvoltarea fenomenului turistic se realizează atât în plan-extensiv, noi şi noi teritorii intrând în sfera exploatării de profil, cât şi în formă intensivă, prim amplificarea şi diversificarea activităţilor recreative, curative şi culturalizante în vechile areale. Corelarea tendinţelor extensive cu cele intensive şi asocierea lor frecventă duce la remodelarea spaţiului turistic şi la evidenţierea unor sisteme funcţionale care conservă, numai în anumite proporţii, parametrii structurilor anterioare. Ea afectează, deopotrivă, toţi factorii ierarhiei spaţiului turistic, începând de la obiectivul de sine stătător până la unitatea teritorială de maximă extensiune care este regiunea turistică. Dacă la elementele de rang inferior (punctul şi centrul turistic) remodelările primesc un caracter structural, vizând evidenţierea acelor însuşiri care sunt conforme cu necesităţile momentului, la cei de rang superior (zona şi regiunea turistică) ele vizează îndeosebi raporturile şi conexiunile dintre elementele componente, sub aspectul expansiunii lor în teritoriu. Se are în vedere astfel divizarea agregatelor funcţionale, a sistemelor ce guvernează interferenţele cauzale şi orientează acţiunile spre o finalitate scontată.

Referitor la noţiunile de „zonă” şi „regiune turistică”, o privire retrospectivă asupra preocupărilor legate de definirea lor în context naţional demonstrează, fără echivoc, folosirea prioritară a conceptului de „zonă” şi „zonare” turistică. Aşa cum s-a demonstrat (Cocean,

1996, 2002), cei doi termeni pot coexista, definind entităţi spaţiale şi funcţionale diferite ca extensiune şi grad de complexitate, zona integrându-se regiunii ca unitate de rang inferior. Folosirea cvasi-generalizată a noţiunii de „regiune” pentru a caracteriza desfăşurarea spaţială a diverselor fenomene geografice dar, mai ales, interferenţa lor specifică, ne conduce la acordarea unui credit sporit acestui termen. El răspunde, de altfel, mai adecvat necesităţilor impuse de surprinderea şi relevarea întregului ansamblu de procese şi fenomene ce definesc domeniul turistic.

Abordarea dificilei probleme a regionalii turistice prin prisma aspectelor menţionate pune în evidenţă o pondere nuanţată a diverşilor factori implicaţi. Astfel, factorii statici (potenţialul atractiv, anumite elemente ale infrastructurii) îşi pierd din relevanţă în favoarea celor dinamici (polarizarea spaţială a fluxurilor de persoane, bunuri şi mijloace; modificarea permanentă a trăsăturilor cererii). Ca urmare, în creionarea regiunii, rolul cadrului fizic se reduce paralel cu creşterea semnificaţiei fluxurilor de energie şi interese vehiculate).

Regionările turistice realizate până în prezent, pornind de la diverse criterii (omogenitatea ansamblului turistic, calitatea turistică a cadrului natural, tipurile practicate, etnografie, dispoziţia căilor de acces etc.) au, aproape fără excepţie, un element comun şi anume: tendinţa de suprapunere a unităţilor turistice peste cele fizico-geografice (Cocean P. ş.a., 2002). Dacă, în cazul unor unităţi peisagistice de mare originalitate, cum ar fi cazul Deltei Dunării sau al Munţilor Apuseni, corespondenţa nu poate fi evitată, se observă că pentru majoritatea regiunilor fizico-geografice aplicarea criteriului funcţional se confruntă cu insuficienţa. Aceasta deoarece sistemul turistic conturat în teritoriul menţionat are drept


68

suport parţial fie o anumită parte a unităţii fizico-geografice, fie se extinde, parţial sau în totalitate, şi asupra celor învecinate. Aşa cum se observă şi din harta prezentată, Carpaţii Curburii, recunoscuţi ca o grupă montană clar delimitată, alcătuiesc, sub aspect funcţional, o regiune turistică prin asociere cu Subcarpaţii Curburii de care sunt strâns ataşaţi. în mod similar, grupa centrală a Carpaţilor Orientali împreună cu Subcarpaţii Moldovei desăvârşesc un sistem turistic închegat. Rolul funcţiei turistice îmbracă o serie de ipostaze ce se cer luate în considerare, fiecare în parte, în operaţiunea de regionare. Prima şi cea mai importantă dintre ele rămâne implicarea în delimitarea spaţială a unităţilor.

Într-un astfel de context elementele cadrului natural (în primul rând cele morfologice sau hidrografice) se constituie doar în mod aleator în bariere insurmontabile în calea propagării influenţelor sistemului, devenind limite certe. Extinderea, diversificarea şi modernizarea căilor de acces multiplică prerogativele funcţiilor sistemului, articulându-1 pozitiv.

Un sistem precum cel turistic nu poate funcţiona optim în lipsa conturării unui specific propriu, care să-i mobilizeze totalitatea resurselor aferente, să asigure consumul produsului turistic şi o finalitate adecvată solicitărilor cererii turistice. Complexitatea structurilor interne şi a inter-relaţiilor la diferitele nivele generează aspecte contrastante, care conferă regiunii atributul de „unitate în diversitate”.

Viabilitatea regiunii, ca spaţiu turistic pe deplin configurat şi ca sistem socio-economic, este asigurată prin bilanţul pozitiv al activităţilor din sfera recreativă, curativă sau culturală în care s-a specializat. Funcţia sa, ca reflectare a acţiunii factorilor favorizând, îşi pune o pecete inconfundabilă asupra statutului turistic al regiunii, individualizând-o în raporturile cu unităţile limitrofe şi atribuindu-i o poziţie specifică în matricea geosferei turistice naţionale sau continentale. Având în vedere considerentele teoretice menţionate, teritoriul ţării a fost divizat în 14 regiuni turistice (Cocean P. ş.a., 2002):

1. Câmpia şi dealurile de vest 2. Oaş-Maramureş-Obcinele Bucovinei 3. Munţii Apuseni 4. Depresiunea Transilvaniei 5. Munţii Poiana Ruscă 6. Munţii Banatului 7. Grupa centrală a Carpaţilor Orientali şi Subcarpaţii Moldovei 8. Podişul Moldovei 9. Carpaţii Curburii 10. Carpaţii Meridionali 11. Subcarpaţii Getici 12. Câmpia Română 13. Podişul Dobrogei 14. Delta Dunării

6.4. MARILE ZONE TURISTICE ALE TERREI

În funcţie de o serie de criterii generale – intre care potenţialul turistic (natural şi cultural-istoric), echiparea tehnico-materiala a teritoriului, circulaţia turistica, poziţia geografica, calitatea mediului înconjurător, reţeaua de aşezări rurale şi urbane etc., - Organizaţia Mondiala a Turismului a distins sase regiuni turistice, care înglobează aproape toata suprafaţa Terrei, şi anume: Europa, Americile, Asia de Est şi Pacific, Africa, Orientul Mijlociu, Asia de Sud. Abordarea turismului prin prima geografiei economice mondiale a permis identificarea următoarelor 12 mari zone turistice (fiecare având mai multe subzone turistice).


69

6.4.1. Litoralul Mediteranei Europene şi al Atlanticului de Est, zona care concentrează circa o treime din circulaţia turistica internaţionala a planetei. Se caracterizează printr-o activitate turistica neîntrerupta, staţiuni de litoral ce se succed una după alta – fiecare porţiune de teren fiind eficient exploatata, diversitatea formelor de cazare, de la pensiunile ieftine la hotelurile de cinci stele, marea varietate a unităţilor de alimentaţie publica şi mai ales a celor de agrement – divertisment (de la terenurile de sport la sălile de jocuri de noroc). Forma dominanta de turism este sejurul pentru odihna şi tratament.

Litoralul nordic al Mediteranei Europene şi a Atlanticului de Est (Spania, Italia, Franţa). - în Spania, ţărmul mediteranean este presărat cu o mulţime de staţiuni balneoclimaterice, grupate în patru sectoare principale, ce se succed de la graniţa cu Franţa până la strâmtoarea Gibraltar: Costa Brava, având ca punct nodal Barcelona, Costa Dorada, Costa Blanca, desfăşurată intre Valencia şi Alicante, Costa del Sol, intre Cabo de Gata şi Gibraltar, incluzând oraşul istoric Malaga şi staţiuni ca Torremolinos, Marbella, Estepona; acestor sectoare li se adaugă Insulele Baleare cu staţiuni cum sunt Palma de Mallorca, Puerto Soller, Port Magon, Ibiza s.a. - Riviera mediteraneana franceza este renumita prin staţiunile de pe Cote d’Azur (Saint-Tropez, Cannes, Nice, Antibes s.a.); - Italia dispune de mai multe sectoare de litoral: Riviera italiana (Riviera di Ponente şi Riviera di levante), respectiv litoralul nord-vestic al Italiei (ţărmul Marii Ligurice), desfăşurată intre Ventimiglia şi La Spezia, cu staţiuni ca San Remo, Nervi, Portofino, Santa Margherita Ligure s.a.; coasta Marii Adriatice intre Veneţia şi Rimini (Veneţia, Lido di Veneţia, Grado, Rimini, Riccione s.a.); Golful Napoli (Sorrento, Amalfi, Salerno, insulele Capri, Ischia s.a.); Riviera Palermitana în Sicila şi Riviera Sarda în Sardinia. Tarile din aceasta subzona turistica sunt bogate în obiective turistice nu numai pe litoral, ci şi în interiorul lor: în Spania se remarca îndeosebi Andaluzia (cu centrele Granada, Sevilla, Cordoba, Cadiz s.a.) şi partea centrala a Castiliei (cu Madrid, Toledo, Avila, Segovia, Guadalajara), ambele zone fiind renumite prin bogăţia de castele sau cetăţi, palate, case vechi, muzee etc.; în Franţa – Parisul şi împrejurimile (Versailles, Chantilly, Fontainebleau, Compiegne s.a.), valea Loirei cu vestitele castele (Chinon, Chenonceaux, Blois, Amboise, Chambord s.a.); în Italia –”orasele-muzeu” Roma, Florenţa, Milano, Bologna, Verona, Padova s.a. cu vestigii şi monumente îndeosebi medievale (cetăţi, castele, palate, fântâni, statui etc.), dar şi din antichitate.

Ţările balcanice, remarcându-se: - Litoralul romanesc al Marii Negre şi celelalte areale turistice din interior (tratate separat). - Litoralul croat al Marii Adriatice (cu staţiuni ca Opatija, Potoroz, Dubrovnik s.a.), la care se adaugă, în interior, atracţii naturale (Podişul Karst cu peştera Postojna) sau antropice (monumentele din Zagreb s.a.); - Litoralul bulgar al Marii Negre (staţiunile Zlatni Piasaci, Albena, Drujba, Varna, Burgas s.a.); în interior Sofia şi împrejurimile (Vitosa, Borovet), Valea Trandafirilor s.a.; - Litoralul albanez, de-a lungul ţărmului Marii Adriatice (Durres, Vlore, Tirana s.a.); - în Grecia, ţară turistica prin excelenta, se remarca Atena şi împrejurimile (Capul Sunion, insulele Egina şi Elefsis, Marathon, Salamina, staţiunea Vouliagmeni), Peloponezul (cu Epidaurus, Olympia, Corint, Vasse – templul lui Apollo), insulele Rhodos, Creta, Ionice (Corfu, Ithaca, Kythira, Zakynthos s.a.); - în Turcia există mai multe areale turistice: litoralul mediteranean (Antalya, staţiunea balneara Alanya, Tarus, Adana, Iskenderun, Atakya-vechea Antiochie), litoralul egeean (cu Izmir, ruinele Troiei, anticul Pergam), Istanbul (cu faimoase monumente bizantine şi otomane), Efes s.a.

Litoralul nord-african al Mediteranei de la strâmtoarea Gibraltar până la Canalul Suez, însorit circa 8 luni pe an şi având peisaj în general atrăgător: - în Maroc, Tangerul cu împrejurimile (Cabo Negro, Ksar el Kebir, Larache s.a.), Tetouan, al Hoceima, Nadar s.a.; - în Algeria, coasta mediteraneana cuprinde capitala (Alger), oraşele Bejaia, Annaba, Cherchell (cu moschei, palate, vestigii romane şi greceşti), staţiunile balneare Tipassa, Cote Turquoise s.a. - în Tunisia, arealele Bizerte-Coasta de Cristal, unde există o îmbinare a peisajului montan cu cel marin, capitala (Tunis) cu împrejurimile, cu numeroase monumente islamice, ruine feniciene (Cartagina de pildă) şi romane, staţiunile Sidi Bou Sid, Jebel Oust, Zaghouan,


70

Capul Bon, oraşul Nabeul, staţiunile balneare Hammanet, Sousse (cel mai important centru turistic tunisian), Kairouan, Mahdia, Djerba-Zarzis (insula şi orasul-statiune de pe continent); - în Libia, îndeosebi Tripoli şi cele trei oraşe antice (Sabratha, Leptis Magna, Cyrene); - în Egipt se remarca Alexandria şi împrejurimile, Delta Nilului, iar în interior Cairo şi monumentele din jur (piramidele de la Gizeh –Kheops, Kefren, Mykerinos – şi Saqqara, Abusir, Dahschur, Heliopolis, Memphis, Valea Regilor, oaza El Fayum s.a.).

Litoralul Atlanticului de Est şi Insulele Canare, cu obiective turistice in: - Maroc: traseul Safi-Essaouira-Agadir-Tiznit (cu numeroase monumente, frumoase plaje la punctul de întâlnire al munţilor cu oceanul); - Portugalia: “Riviera Portugheza” (cu staţiunile balneare Estoril, Cascais, Oeiras), oraşele Lisabona şi Porto (cu numeroase monumente istorice şi de arta), staţiunile atlantice Viano do Castelo, Figeuira do Foz s.a. - Spania: litoralul atlantic spaniol (cea mai importanta staţiune fiind San Sebastian); Spaniei ii aparţin şi Insulele Canare, aflate la 100-120 km de ţărmul Africii, cu staţiuni balneare ca Las Palmas, Costa del Silencio, Playa del Ingles, Guatizo, Corralejo s.a. 133 - Franţa: staţiunile balneare de pe Cote d’Argent (Biarritz) şi din Normandia (Mont Saint-Michel, Deauville, Frouville, Honfleur); - Marea Britanie: The East Coast (Coasta de Est) cu staţiunile Whitley Bay, South Shilds, Whitby, Scarborough s.a., The South Coast (Coasta de Sud) cu staţiunile Eastbourne, Brighton, Southsea, Bexil şi Insula Wight, coasta vestica a Scoţiei (Glasgow, Edinburgh); Londra şi aria înconjurătoare, având ca axa valea Tamisei.

6.4.2. Europa central-nordică, zona care concentrează circa un sfert din circulaţia turistica internaţionala a planetei. Se caracterizează printr-o activitate turistica neîntrerupta, formele dominante de turism fiind turismul montan şi sporturile de iarna (gratie potenţialului natural al munţilor Alpi şi Carpati), turismul cultural (legat de bogăţia obiectivelor culturalistorice) şi sejurul pentru odihna şi tratament (datorită numeroaselor staţiuni balneoclimaterice).

Ţările alpine (Franţa, Italia, Elveţia, Germania, Austria şi Slovenia), care polarizează cea mai mare parte a turismului montan european si, totodată, mondial, în special sporturile de iarna, având o dotare tehnica foarte bine dezvoltata (mijloace mecanice de transport pe cablu, pârtii de schi, bob şi săniuţe, trambuline etc.). Principalele staţiuni montane din Alpi sunt: în Franţa (Grenoble, Charmonix, Morzine-Avoriaz, Megeve); în Italia (Cortina d’Ampezzo, Vale d’Aosta, Courmayeur, Breuil, Domodossola, staţiunile de la poalele Alpilor, pe malul lacurilor Maggiore-Baveno, Pallanza, Stresa, Como-Bellagio, Como, Garda-Gargnano, Limone, Toscolano); în Elveţia (Basel, Geneva, Montreaux, Interlaken, Jungfrau, Davos, Saint-Morritz, Arosa, Sankt Gallen); în Germania (Garmisch Pertenkirchen, Berchtesgaden, Mittenwald, Obersdorf); în Austra (Kitzbuhel, Innsbruck, Krimml, Saalbach, Bad Gastein).

Ţările de la Marea Nordului şi de la Marea Baltica, în care durata sejurului în staţiunile de pe litoral este scurta, dar se remarca îndeosebi prin existenta unor oraşe-porturi cu numeroase monumente: “oraşele de artă” Bruxelles, Anvers, Brugges, Gand, Tournai (in Belgia), Amsterdam, Haga, Delft, Haarlem, Utrecht (in Olanda), oraşele Hamburg, Bremen, Lubeck, Rostock (in Germania), Gdansk, Gdynia, Szecin (in Polonia), staţiunile balneare Knokk-Heist, Ostende (Belgia) Scheveningen, Zandvoort, Noord-Wijt (Olanda), Westerland (pe insula Sylt), Warnemunde (Germania), Sopot, Miedzydroje (Polonia).

Ţările scandinave, cu potentialul turistic dat de frumuseţea şi diversitatea cadrului natural, precum şi de varietatea monumentelor istorice şi de arta. Principalele obiective turistice sunt: - în Danemarca: insula Sjaelland cu capitala (Copenhaga), Trelleborg (tabăra fortificata a vikingilor), Helsingor = Elsinore (Castelul Kronborg); peninsula Iutlanda cu pietrele runice de la Jeling, Alborg: insula Bornholm cu staţiunile Sandvig şi Allinge; - în Finlanda: oraşele Helsinki, Tampere (staţiune pentru sporturi de iarna), Turku, Savonnlina. Districtul Lacurilor (cu peisaje frumoase), Laponia; - în Norvegia, Oslo şi împrejurimile (fiordul Oslo, colinele împădurite Nurmark, cu numeroasele lacuri, Holmenkollen – centru de schi), fiordurile, cel mai renumit tur al fiordurilor fiind Stavanger-Bergen; - în Suedia:


71

Stockholm şi împrejurimile, staţiunile balneare Bastad, Ystad, Folkenberg, oraşele cu rezonanta istorica Goteborg, Lund, Malmo, Helsingborg.

Ţările Europei Central-Estice, fără ieşire la mare, remarcându-se prin turismul de tranzit şi de cura balneara: - în Cehia: Praga şi împrejurimile, cu o mare bogăţie de monumente istorice şi de arta, valea Valtavei, Carstul ceh, staţiunile balneoclimaterice din Cehia de Vest (Karlovy Vary, Marianske Lazne); - în Slovacia, masivul Tatra cu numeroase staţiuni montane (Strbske Pleso, Tatranska Polianka); 134 - în Ungaria: Budapesta cu o mulţime de monumente istorice şi de arta, Lacul Balaton cu salba de staţiuni balneare (Siofok, Fonyod s.a.), oraşe şi cetăţi vechi:

6.4.3. America de Nord, care concentrează circa 15% din circulaţia turistica internaţionala, se caracterizează prin circulaţia turistica intracontinentala (peste 80% din turiştii străini provenind de fapt din ţările din zona, îndeosebi din S.U.A. şi Canada), mai ales de tranzit si, intr-o mică măsura, de sejur pentru odihna în staţiunile de pe litoralul Pacificului sau Golfului Mexic. Cuprinde trei subzone, care se suprapun celor trei ţări din America de Nord.

Statele Unite ale Americii cu: marile oraşe de pe coasta atlantica (Boston, Philadelphia, Washington, New York s.a.). Peninsula Florida cu salba de staţiuni balneare (Miami Beach, Palm Beach, Key West s.a.), coasta californiană (San Francisco –Los Angeles – San Diego), zona Marilor Lacuri, staţiunile montane şi de sporturi de iarna (Lake Placid, Sun Valley, Paradise s.a.), parcurile naţionale (Yellowstone, Grand Canyon, Yosemite, Sequoia s.a.).

Canada, ţară imensa ca întindere, remarcându-se prin atracţiile naturale (peisaje alpine, preerii, canioane, cascade etc., plus o fauna foarte bogata), vizitate îndeosebi în cadrul parcurilor naţionale (printre cele mai mari din lume). Se mai adaugă unele oraşe intre care Montreal (cel mai important centru turistic canadian), Quebec (castelul Frontenac), Toronto, Halifax, Vancouver s.a.

Mexicul cu vestigii şi monumente ale civilizaţiilor precolumbiene (aztece şi toltece în partea centrala, mayase în sud, oraşele bogate în monumente din perioada coloniala (Ciudad de Mexico, Guadalajara, Puebla, Veracruz, Toluca s.a.), staţiunile balneare de pe coasta pacifica (Acapulco, Zihuatanejo, Mananillo, Mazatlan s.a.), peninsula Baja California s.a.

6.4.4. Comunitatea Statelor Independente, de întindere continentala, cu o circulaţie turistica internaţionala tot mai intensa, caracterizându-se îndeosebi prin turismul cultural, legat de monumentele istorice şi de arta, muzee etc., şi cel balnear, cuprinde următoarele subzone:

Moscova şi împrejurimile, cu numeroase monumente, atât istorice şi de arta, cat şi moderne, valoroase muzee etc.;

Sankt Petersburg (fostul Leningrad), cu o mulţime de monumente istorice, în oraşul propriu-zis (Palatul de iarna, astăzi Muzeul Ermitaj), în împrejurimi (Petrodvoret, Puskino);

Ucraina, cu vechi oraşe pline de monumente (îndeosebi Kievul); Caucazul, cu turism montan (vf.Elbrus s.a.), oraşe vechi (Tbilisi, Baku, Erevan s.a.),

staţiuni balneare (Piatigorsk, Kislovodsk, Essentuki s.a.); Litoralul Marii Negre, cu staţiunile din Crimeea (Ialta, Alupka, Simeiz, Aluska) şi de

la poalele Caucazului (Soci, Suhumi, Batumi); Asia Centrala, bogata în monumente istorice (Samarkand, Buhara, Hiva, Taskent

s.a.); Siberia, cu peisaje naturale şi localităţi pitoreşti pe Amur şi de-a lungul

Transsiberianului. 6.4.5. China şi Indochina, zona turistica în care predomina turismul cultural legat de

bogăţia monumentelor istorice şi arhitectonice din diferite perioade istorice, plus arta, tradiţiile şi obiceiurile: din ce în ce mai mult un motiv de atracţie il constituie pitorescul cadrului natural şi ascensiunile în Himalaya şi în Tibet. Reprezintă una dintre zonele turistice cele mai bogate în monumente istorice, arhitectonice şi de arta (vestigii ale unor oraşe vechi,


72

pagode, temple, palate statui etc.), remarcându-se Marele Zid Chinezesc, oraşele Xian, Beijing, Chengdu, Jinan, Guangzhou, Kaifeng, Louyangg, Nanjing, Yangzhou, Jingdezhen (“oraşul porţelanului”), Yixing (centru al ceramicii şi porţelanului), toate în China, zonele 135 Yangon-Pegu şi Mandalay-Pagan (ultimul cu peste 5000 de monumente) în Myanmar (fosta Birmanie), Bangkok, Ayuttaya, Sukhotai, Chiang Mai în Thailanda, complexul arhitectonic Angkor în Cambodgia s.a.

6.4.6. America Centrala şi de Sud se caracterizează prin varietatea atracţiilor turistice naturale şi antropice, dar forma dominanta o constituie turismul de odihna şi tratament în staţiunile balneare de pe litoral. Se remarca, prin circulaţia turistica, America Centrala (istmică şi insulară), mult căutată de turişti cu venituri ridicate din America de Nord (S.U.A. şi Canada) şi Europa Occidentala.

Antilele Mari şi Bahamas, respectiv Cuba (in principal oraşele Havana şi Santiago de Cuba, cu monumente istorice şi de arta, fiind totodată, renumite staţiuni balneare), Jamaica (ţărmul nordic şi staţiunile balneare Montego Bay, Ocho Rios, Port Antonio), Haiti, Republica Dominicana, Puerto Rico (îndeosebi cu peisaje naturale, staţiuni balneare), insulele Bahamas (cu numeroase staţiuni balneare: Nassau, Paradise Island, Lucaya Beach s.a.).

Antilele Mici: aproape toate, dar mai ales Grenada, Barbados, Dominica, Saint Cristopher, Antigua, cu plaje foarte bune şi arhitectura coloniala.

America Centrală Istmică, remarcându-se prin vestigii arheologice ale civilizaţiilor precolumbiene maya (Tikal, Piedras Negras, Quirigua s.a. în Guatemala, Copan, Travesia s.a. în Honduras, Tehuacan în El Salvador) şi arhitectura coloniala.

America de Sud, cu vestigii arheologice ale civilizaţiilor precolumbiene, îndeosebi cea incasa (in Peru la Cuzco şi împrejurimi, Machu Picchu, Cajamarca, Ayacucho), arhitectura coloniala (in Brazilia la Belo Horizonte, Ouro Preto, Congonas de Campo s.a.; în Argentina la Jujuy, Salto, San Miguel de Tucuman s.a.; în Peru la Cuzco, Lima, Arequipa s.a.; în Columbia la Bogota şi Villa de Leyvi; în Ecuador la Quito s.a.; în Venezuela la Cumana, Valencia s.a.; în Chile la Santiago etc.), staţiuni balneoclimaterice (Vina del Mar, Mar del Plata, Playas, Salinas, Rio de Janeiro s.a.), obiective naturale de excepţie (fluviile Amazon şi Orinoco, cascade spectaculoase ca Angel, Iguacu s.a., piscuri andine etc.).

6.4.7. India şi ţările din regiunea Golfului, zona în care predomina turismul cultural şi religios, legat de bogăţia vestigiilor istorice şi arhitectonice, în unele subzone se remarca şi natura locurilor, prezenta staţiunilor balneare sau montane.

India şi Sri Lanka, având o mare bogăţie de monumente istorice şi de arta (palate, temple, moschei, cetăţi etc.), cum sunt cele din Delhi, Combay, Agra – inclusiv renumitul Taj Mahal -, Madras, Jaipur, Hyderabad, Ahmedabad, Varanasi s.a. în India, cele din Anuradhapura, Polonnaruwa, Sigiriya, Kandy, Colombo s.a. în Sri Lanka – staţiuni montane (Simla, Darjeeling s.a. în Himalaya) şi balneare (pe ţărmul Golfului Bengal – îndeosebi Puri – şi al Marii Arabiei, mai ales în apropiere de Mumbai), parcuri naţionale şi rezervaţii naturale.

Pakistan, în principal cu turismul cultural: aşezările preistorice (Mohenjo-Daro, Harappa, necropolele Thatta), monumente istorice şi de arta (îndeosebi din epoca împăraţilor Moguli) în oraşele Lahore, Rawalpindi, Peshawar, Taxila s.a.

Bangladesh, unde se îmbină turismul cultural (capitala Dacca, bogata în moschei, vestigiile preislamice, îndeosebi mănăstiri budiste, din districtele Rajshahi şi Bogra) cu cel natural (plaja Cox’s Bazar, staţiunile montan Rangamati şi Kaptai, parcuri naţionale şi rezervaţii naturale).

Iran, cu un remarcabil tezaur cultural: vestigii antice, îndeosebi persane (Persepolis, Susa, Isfahan, Hamadan s.a.), monumente postsasanide (Kermanshah, Mashhad, Shiraz, Tabriz, Isfahan s.a.); se adaugă ţărmul Marii Caspice şi zona din apropiere, cu staţiuni balneoclimaterice şi de sporturi de iarna. 136

Iraq, având valoroase vestigii şi monumente istorice şi arhitectonice ale civilizaţiilor antice, îndeosebi asiriana (Ninive, Assour, Ur, Eridu, Lagash, Babylon s.a.), monumente istorice (îndeosebi în Bagdad şi Samarra).


73

Peninsula Arabia, care se remarca prin monumente istorice şi arhitectonice islamice, îndeosebi cele din Arabia Saudită (oraşele Mecca – cu moscheea în care se afla Ka’ba, “piatra sfânta” a musulmanilor – şi Medina, locul de refugiu al lui Mohamed).

6.4.8. Extremul Orient. Include insulele şi peninsulele din estul Asiei, cu vegetaţie luxurianta şi bogate vestigii istorice şi monumente arhitectonice. Predomina turismul cultural si, în ultima vreme, se afirma turismul de afaceri şi cel de congrese. Aceasta regiune turistica include, în principal, Coreea, Japonia, Filipine, Indonezia. în Coreea principalele concentrări de monumente istorice şi de arta (temple, palate, statui, muzee etc.) se afla în zona oraşelor Kyongdschu, Puyo, Tagu, Tschongdschu, la care se adaugă insula Chejudo, staţiunile balneoclimaterice Wonsan, Madjeun, Waou, Kyeunseung s.a. Japonia se remarca prin bogăţia monumentelor istorice şi arhitectonice din vechile capitale Nara şi Kyoto (ultima cu peste 200 de temple), oraşele Osaka (“Veneţia Japoniei”) şi Nikko, marile metropole (Tokyo, Yokohama, Nagoya s.a.), staţiunile de sporturi de iarna şi balneoclimaterice (Sapporo, Karuizawa, Sugadaira, Beppu, Takarazuka s.a.). în Indonezia există renumite temple în insulele Java (intre care cel budist de la Borobudur şi cel hindus de la Parambanam), Bali (Pejeng, Tampaksiring s.a.), iar Filipine se remarca prin arhitectura coloniala, manifestările folclorice, plaje frumoase, vulcani etc.

6.4.9. Insulele Oceaniei, regiune a planetei în care atracţiile principale sunt vegetaţia luxurianta, aspectul exotic şi misterul populaţiilor băştinaşe. Caracteristic este turismul de sejur. Se remarca arhipelagul Hawaii, insulele Tahiti, Noua Caledonie, Samoa, Fiji.

6.4.10. Australia şi Noua Zeelanda primesc, anual, împreuna, peste 1,5 milioane turişti străini, din care mai mult de trei pătrimi sunt europeni, îndeosebi britanici. Se remarca prin potentialul natural, cu peisaje frumoase şi o flora şi fauna specifice. Formele de turism particulare zonei sunt turismul de afaceri, sejurul la rude, turismul de circulaţie. Activitatea turistica este concentrata si, apoi dirijata de marile centre urbane: Canberra, Sydney, Melbourne, Perth (in Australia), Auckland, Wellington (in Noua Zeelanda). Printre cele mai importante obiective turistice se înscriu, în Australia, marile metropole Sydney şi Melbourne, plajele de la ţărmul Pacificului, monoliţii Ayers Rock şi Mount Olga, Snowy Mountains (turism hibernal), Marea Bariera de Corali s.a., iar în Noua Zeelanda, oraşele Auckland şi Christchurch, aria vulcanica şi termala din partea centrala a Insulei Nordice (cu staţiunile Rotorua, Taupo,Wairakei s.a., aşezări maori etc.), zonele de sporturi de iarna Mount Ruapehu, Mount Egmont, Mount Cook s.a.

6.4.11. Africa Centrala şi de Sud, intrata mai recent în circuitul turistic internaţional, atrage îndeosebi prin potentialul natural (misterul pădurii tropicale şi al savanei, bogăţia şi originalitatea faunei etc.), la care se adaugă arta populara şi etnografia africana. Predomina turismul de circulaţie, safari-urile (expediţiile de vânătoare dar, mai recent, îndeosebi pentru a vedea, fotografia şi filma, respectiv foto-cine-safari-uri). Circulaţia turistica nu depăşeşte, în ţările din zona, 100-200 de mii de vizitatori străini, însă numărul acestora este în creştere. Sau individualizat câteva subzone turistice: Golful Guineii, bazinul fluviului R.D.Congo, Litoralul est-african, subzona Lacurilor, Africa de Sud.

6.4.12. Arctica şi Antarctica, regiuni ale planetei care până nu de mult au constituit doar ţinta unor expediţii stiintifice, tind să devină zone turistice de sine stătătoare, aceasta depinzând în principal de modernizarea cailor şi mijloacelor de transport şi cazare. Ca forme de turism se remarca sporturile de iarna, excursiile cu sănii motorizate sau trase de câini, reni etc., pescuitul şi vânătoarea sportivă. Mai ales pe criterii geografice, se individualizează subzonele: Alaska, Groenlanda, Insulele Antarctice, Antarctida.


74

BIBLIOGRAFIE

1. Adriana Zaiţ – Turismul rural-teorie şi realitate în spaţiul european, Economistul 10.1999, nr.270;

2. Bran Florina, Marin Dinu – Turismul rural - modelul european, Editura Economică, Bucureşti, 1997;

3. Bran Florina, Simion Tamara, Nistorean Puiu – Ecoturism, Eeditura Economică, Bucuresti, 2000;

4. Bran Florina, Simon Tamara, Marin Dinu – Economia turismului şi mediul înconjurator, Editura Economică, Bucureşti, 1998;

5. Buia Grigore – Geografie economică mondială, Editura Focus, 2003; 6. Cocean Pompei, Vlăsceanu Gheorghe, Negoescu Bebe – Geografia generală a

turismului, Meteor Press, Bucureşti, 2002; 7. Cosmescu Ioan – Turismul-fenomen complex contemporan, Editura Economică,

Bucureşti, 1998; 8. Dinu Mihaela – Geografia turismului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;

2004; 9. Lamarre Denis, Pagney Rierre – Climals et societes, A. Colin, Paris, 1999; 10. Lorinţ Csaba – Studiul depozitelor bauxitice din sud-vestul Munţilor Sebeş în

contextul includerii lor în Parcul Natural Grădiştea Muncelului Cioclovina – Teză de Doctorat, 2008;

11. Muntele Ion, Iaţu Corneliu – Geografia turismului-Concepte, metode şi forme de manifestare spaţiuo-temporală, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2003;

12. Neguţ Silviu – Geografia turismului, Ed. Meteor Press, Bucureşti, 2003; 13. Nistoreanu Puiu – Relaţia agroturism – turism rural, Tribuna economică nr. 50/2000; 14. Nistoreanu Puiu – Turismul rural-o afacere mică cu perspective mari, Ed. Didactică

şi Pedagogică, R.A.Bucureşti 1999; 15. Nistoreanu Puiu, Tigu Gabriela, Popescu Delia, Padurean Mihaela, Talpes Adela,

Tala Mădalina, Condulescu Cristina – Ecoturism şi turism rural, Ed. ASE Bucureşti, 2003; 16. Tamara Simon, Florina Bran – Avantajele dezvoltării unui turism durabil, Tribuna

economică nr.35, 1998; 17. Tufescu Victor, Posea Grigore, Cucu Vasile – Geografia umană şi economică a

lumii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996; 18. Ungureanu Irina, Muntele Ionel, Dragu Valerian, Gheorghiţă Constantin – Geografia

mediului. Omul şi natura la început de mileniu, Institutul European, Iaşi, 2003; 19. Vodă Mihai – Ecoturism, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2008;

w

w w

20. http://dexonline.ro/ 21. http://whc.unesco.org/ 22. http://www.biblioteca-digitala.ase.ro 23. http://www.ecotourism.org/ 24. http://www.patrimoniuromanesc.ro/ 25. http://www.oecd.org/ 26. http://antrec.ro/ 27. http://turism.evz.ro/emain/articolul/874410/Hunedoara-judetul-UNESCO 28. http://turism.evz.ro/emain/articolul/873890/Istorie-romaneasca-intepenita-pe-lista-

UNESCO

„Turistul deranjează toată lumea!

El deranjează populaţiile

regiunilor vizitate, perturbă mediul înconjurător,

masacrează cele mai

frumoase locuri din natură pentru a crea o anumită idee

de autenticitate, el deranjează pe turiştii de bună-credinţă

care doresc să savureze

natura locurilor în linişte, în

sfârşit, deranjează pe

cercetătorii care lucrează pentru turism”.

Remi Knafou

turism.ecogeograafe

Documents