ALECSANDRI PASTELUL est e o spe cie a gen ului liri c, în versuri, în care poetul î ş i exp rimă disc ret sen timent ele, pri n int ermedi ul unu i aspect al variet ăţ ii manifest ăr ilor na turi i (pei saje, anotimpuri, individ, munci campestre, stihii etc.), din perspectiva sensibilităţii autorului. V. Alecsandri, ctitorul pastelului (deşi elemente de pastel au apărut şi până la el, în operele lui I. H. Ră dulescu – „Zbur ătorul”, V. Câ rlo va –„Înserare”) este considerat de Edgar Papu „poetul iernii”, date fiind numeroasele creaţii înfăţişând aspecte hibernale („Iarna”, „Gerul”, „Viscolul”, „Sania”, „Mezul iernei”, „Sfârşitul iernei”, „În miezul iernei”, „Iarna la Sinaia” ş.a.). Îns ă Ale csa ndri dedică pas teluri şi celorla lte anotimpuri, elogiază şi omul („Rodica”), forţele na tu ri i ( „T un e tul ” ), mu nc a ţă ra ni lo r („Sămănătorii”, „Plugurile”), prin imgini artistice aureolare, tonul său fiind jovial, optimist, senin, fascinat de natura ocrotitoare. Cele peste 40 de pasteluri ale sale sunt alcătuite, în general, din 4 catrene, au o măsură mare a versurilor (16-17 silabe), fiind structurate pe 2 planuri – cosmic şi terestru/ animat şi inanimat. Creaţii romantice în care autorul exprimă culmea lirismului său şi adevărata sa inteligenţă artistică, prin eleganţa imaginilor picturale, prin sonoritate, prin prezenţa sinesteziei, dar şi prin cromatica lorconcentrată, pastelurile anunţă „avant la lettre” simbolismul în literatura română. Pasteluri au scris şi G. Coşbuc („Iarna pe uliţă”, „Vestitorii primăverii”, „Vara”), M. Emines cu („Somnoroase păsărele”), Şt. O. Iosif („Cântec de primăvară”), O. Goga („Toamna”), G. Topârceanu („Rapsodii de toamnă”), O. Cazimir(„Mâţ i şor ii” ), T. Arg hezi („B ună dimine ţ a, primăvară”), A. Blandiana („Cine poate şti”) ş.a. Copiii descoperă în pasteluri creaţii accesibile, atractive prin imagini şi muzicalitate, dar şi prin conţinuturi-suport destinate memorării. Miezul iernei V. Alecsandri poate fi considerat pe drept cuvânt cre ato rul pas tel ului în litera tura noa str ă, căc i îna int e de el exist ă doar încerc ări timide (la Heliade Rădulescu, Vasile Cârlova). „Pastelurile” lui Al ec sandri (publi ca te în vo l în 1875) transf igurea ză un tablou de natură caracter izat prin solemnitate copleşitoare. „Miezul iernei” este una dintre poeziile reprezentative, în acest sens, deoarece propune un tablou grav ale cărui amănunte sunt sintetizate în metafora sacralităţii (natur ă-templu); ele ment ele pei saj ului evo că ima gine a unui l ăc aş îndumne zeit : munţ ii paraltare, copacii îmbrăcaţi în nea seamănă cu o orgă ur iaşă , abu ri i care se înal ţă la cer creeaz ă impresia unor coloane. Solemnitatea imaginiloreste conferită de neclintirea starnie a unui tablou de iar nă. De altfel , cel e mai mul te pas tel uri sublimează peisajul iernii, anotimpul preferat al poetului. Imaginile descriptive surprind aspecte generice: în poezia „Iarna”, fulgii de nea „sunt un roi de fluturi albi”, ţara poartă „o haină argintie”, cop aci i par „fa ntas me alb e”, iar în pas tel ul „Mie zu l ie rnei ” z ă pada „e st e un la n de diaman turi”. Astfel de sinta gme, uşor de reţinu t, care evocă imagini uşor de imaginat, au intra t în con şti inţ a gene ral ă, ca emblemă a poe zie i lui Alecs andri. În toate pastelurile sale apar aspecte ilustrative pt fiecare tip de pei saj . Bal ta, în pastelul cu acelaşi titlu, învăluită în aburii dimineţ ii este animat ă de o faună surprinsă în atitudini tipice: „Şerpii lungi se-ncolăcează sub a nuf ări lor flo are/ Raţ ele prin muş unoaie după tre sti i se as cund ; după cum „sa lci a ple toas ă” devine imaginea ilustrativă din pastelul „Malul Sietul ui”. Regis trul imagis tic alecs andria n este constru it pe denota tive plast icizan te, prefer inţa poetului îndreptându-se către epitetul simplu, adeseori diminutival, ceea ce conferă sentimentul tonic, de optimism senin aproape tuturor textelorsale; astfel, soarele este „rotun d”, „pali d” sau „voi os ”, sa lc ia – „p le to as ă ”, vies pe a – „sp inteio ară ”. Fas cina t de fin eţ e a pei saj ului , Ale csandri sub lin iaz ă str ani eta tea unei nat uri cuno sc ut e sau ch ia r banale, de ve ni t ă pe neaşteptate de nerecunoscut într-un moment al zilei sau prin schimbarea anotimpului; instalarea dimine ţii, invazia luminii asupra apei întunec ate îi relevează imagini misterioase, adeseori asociate cu figuri spectrale; comparaţia aburilor dimineţii sau, ca în textul de faţă, a aburilor iernii cu „f anta sme” , apare fr ec ve nt în po ezia lu i Alecsandri. Fantasma este o apariţie misterioasă, incertă şi fascinantă, iar uneori repede clarificată, ca în fin alu l pas telulu i „Mi ezul ier nei ”, unde fantasmatica siluetă amplificată de lumina lunii es te a unu i „l up ce se al ung ă dup ă pr ad a-i spăimântată”. În pastel urile lui Alecs andri, sentiment ul liric este, în general, unul de extaziere în faţa naturii grandioase, exprimată exploziv şi cu o admiraţie f ă r ă rezerv e, ca aici: „O! Ta bl ou mă re ţ , fantas ti c...” Al teor i, co pl eş it de mi nun ile peisajului, poetul se îndreaptă spre o stare contemplativă, dar meditaţia sa este scurtă sau reprimată pentru a nu distruge puritatea naturii. LEGENDA CIOCÂRLIEI Bardul de la Mirceşti a abordat insistent legenda. Ciclurile „Legende” şi „Legende nouă” scrise sub semnul lui V. Hugo înseamnă o etapă hotărâtoare în poezia română. În multe din legendele sale, Alecsandri îşi exprimă admiraţia pt eroii naţionali (Şt efa n cel Mare, Mih ai Vit eaz ul). Fig ura lui Ştefan cel Mare este evocată în „Ştefan-Vodă şi codrul”, în „Dumbrava Roşie”. În pri ma legendă se ara t ă înf ăţ i şarea mar elu i domn al Moldovei cu natura patriei sale pe care a apărat-o cu mult eroism şi vitejie. Poezia este scrisă sub forma unui dialog dintre Şt. cel Mare şi codru, ca şi „Revedere” de M. Eminescu. Codrul î şi îns ulf eţ e şte ste jar ii, cop acii mari şi mici, prefăcându-i în ostaşi voinici, gata să lupte alături de domnul Mol dovei împot riva hoard el or duş mane : „Ştefan-vodă- nve sel ea/ Şi la lup t ă purcedea/ Peste munte şi muncel,/ Cu tot codrul după el.” În „Legenda ciocârliei”, „Legenda rândunicii” şi „Legend a lăcrămioarei ” se explică, pe baza unortrad i ţ i i, felul cum au căp ăta t anumite îns uşi ri unele păsări, o floare, etc. Punctul de plecare al „Legendei ciocârliei” se află într-o poezie populară de mare expresivitate şi simplitate. Cântecul popular (aşezat ca motiv al poeziei lui Alecsandri) are la bază observaţii realiste – şi anume fap tul că dis-de -dimine aţă cio câr lia se ridică în înălţimile albastre ale cerului, într-un prelung tril, apoi îşi strânge ar ipile şi se întoarce cu viteza fulgerului la pământ. Alecsandri a dat o explicaţie fantastică acestui fenomen observat de popor. Faptele pe care le relatează nu sunt precizate nici în timp, nici în spaţiu. La redare lor, autorul a folosit şi unele elemente folclorice. Lia – personajul principal – este şi el un personaj asemănător cu cele din basme, aşa cum este de altfel şi prezen tarea întâmp lărilor miracu loase . Întreaga acţiune se desfăşoară având-o pe Lia în centrul atenţiei. Deznodă mâ nt ul es te unul tr agic, reda t pri n necurmata aspiraţie spre lumin a ciocârliei: „Ce veşnic cătră soare se-nalţă-n adorare,/ Chemându- l primăvara cu dulcea ei cântare.” Poetul a dezvol tat ideea din cântecul popular, ima gin ând o înt âmpl are în care a int rodus şi ele men te ireale pt a expl ica modul în car e a apărut ciocârlia şi de ce zborul şi cântecele sale au particularităţi cunoscute. Legenda ciocâr liei con ţ i ne o va ri et at e de procedee stilistice, în care amintim epitetele, comparaţiile, metaforele. Epitete: „anticii codrii deşi”, „micii Carpaţi urieşi”, „văile profunde”, „apă lină”, „uşoare vălurele” etc. Comparaţii numeroase: codrii erau „ca iarba” şi „mici ca muş uroaie Ca rpaţ ii ”, ia r văile ş i vâlcelele apar „ca pe o apă lină uşoare vălurele”. Sunt multe metafore şi comparaţii: „Ea are o faţă albă de flori şi lăcrămioare,/ Şi ochi cereşti, albaştri ca floare de cicoare/ Şi-un păr ce străluceşte pe fruntea sa bălaie, / Căzând , fuiorde aur , de-a lun g, până -n călcâi e,/ Încât, pe câmpul verde cum trece zâmbitoare,/ Se pare c-o urmează, prin aer, fulgi de soare.” Gi ngă ş i a ş i deli cateţ e a Li ei , veş mintele ei diafane, de asemenea sunt sugerate printr-o suită de epitete, comparaţii şi metafore: „Ea poartă haine scumpe, uşoare, descântate,/ Din fire de păianjen ţesute şi lucrate,/ Prin care tainic saltă luciri de forme albe, Comori atrăgătoar e ca vi surile dal be. / Pr ec um acel e slabe vă păi tre mur ăto are, / Pri n frun ze răs pând ite de lun a gânditoare.” Ve rs if ic a ţ ia se impu ne pr in a rm on ie şi muzica litate. Versul este amplu, alcătuit din 13- 14 silabe, grupate în unităţi iambice, despărţite prin cezură.
