Capitolul IVApariţia şi evoluţia concepţiilor despre drept

§ 1.Antichitatea

Corespunzător primelor forme de organizare statal-juridice cunoscute de omenire cu aproape şase milenii în urmă – în antichitatea orientală (Babilon, Egipt, China şi India)- s-au manifestat şi primele idei politice şi juridice, formulate împreună cu precepte religioase, filozofice şi etnice cuprinse în lucrări destinate în general instruirii aristocraţiei sclavagiste 2 ori care se pot desprinde din însăşi reglementările juridice de început ale acestor societăţi.

În toate aceste scrieri, pornindu-se de la ideea originii divine a împăratului (regelui) se conferă acelaşi caracter supranatural şi voinţei acestuia, respectiv legilor, în care ea se concretizează şi faţă de care trebuie să opereze o supunere totală a celor din jurul monarhului3. O astfel de concepţie se reflectă în lucrarea intitulată “Poveţele lui Ptah-hotep” din Egiptul Antic (scrisă în sec. XXVI-XXV î.e.n.), în vreme ce “Legile lui Manu” din India Antică fac apologia originii divine a pedepselor, iar Codul lui Hammurabi din Babilon (1792-1750 î.e.n.) este prezentat ca un dar al zeilor.

În China Antică gânditorul Confucius (551-479 î.e.n.) atribuie aceeaşi esenţă divină puterii împăratului (“fiul cerului”) aşezând la baza ordinii sociale legea morală, obligatorie şi imuabilă, chiar dacă aceasta determină inegalităţi sociale, în timp ce Laotzî (sec.VI î.e.n.), întemeietorul daoismului, aşează la baza proceselor din natură şi societate legea universală “dao” despre care afirmă că acţionează independent de voinţa oamenilor, aceştia din urmă netrebuind să intervină în desfăşurarea naturală şi firească a evenimentelor, adevărata fericire constând în reîntoarcerea individului în natură, la viaţa simplă, primitivă.

În lucrarea lui Platon (427-347 î.e.n.) “Legile” problemele dreptului sunt strâns tratate în legătură cu cele ale eticii, legea fiind considerată mai presus de voinţa celor ce conduc societatea, atotcuprinzătoare astfel încât totul trebuie să fie strict determinat în conduita individului, nimic nerămânând la libera iniţiativă a cetăţeanului.

Aristotel (384-322 î.e.n) în lucrarea “Politica” susţine că statul exprimă justiţia prin legile ei edictate. Această justiţie este distributivă, atunci când realizează o inegală distribuire a lucrurilor unor oameni inegali de la natură, şi corectivă (egalizatoare) care poate fi, la rândul ei, comutativă (în raporturile de schimb, tranzacţii), lăsată la libera apreciere a părţilor, şi judiciară (în caz de delict sau fapt ilicit) când datorită neânţelegerii intervine judecătorul.

Şi alţi gânditori ai antichităţii greceşti ca Democrit, Epicur, Zenon, Polibiu, etc., s-au preocupat de probleme ale dreptului.

Concepţiile despre drept din această perioadă istorică vor constitui, printre altele, fundamentele teoriei dreptului natural conform căreia dreptul nu depinde de voinţa omului, ci este un “dat” de natură, iar dreptul în vigoare şi aplicat, numit pozitiv, creaţie a omului este determinat de acest drept natural.

În Roma Antică s-a acordat o mai mare atenţie problemelor practice ale dreptului datorită gradului ridicat al producţiei şi schimbului de mărfuri, concepţiile despre stat fiind tributare gândirii greceşti, în special celei aristotelice. Cercetare dreptului o fac cu precădere jurisconsulţii de profesie, mai ales în domeniul dreptului privat (civil) roman, formulându-se concepte de bază referitoare la lege, drept subiectiv, obligaţie, persoană, etc.5

Studiul dreptului cunoaşte o amploare deosebită în epoca numită “ “clasică” (sec.

11

I-III e.n.), când jurisconsulţii Papinian, Paul, Ulpian, Gaius, etc., au elaborat numeroase opere de valoare, de importanţă practică şi documentară, cum sunt “Questiones”, “Responsa”, “Sententies”, Regulae”, “Institutiones”, etc., Ce aveau să constituie baza codificării dreptului roman efectuată mai târziu sub împăratul Iustinian, în sec.VI e.n. Nici în aceste opere nu se separă întrutotul studiul dreptului de morală şi filozofie.

§ 2. Evul Mediu

În Evul Mediu concepţia teologică îşi pune, printre altele, amprenta şi asupra teoriilor despre drept, în cadrul mai general al disputelor privind supremaţia puterii bisericeşti faţă de laică. Teza dreptului natural este substituită cu teza dreptului divin, considerat mai presus de dreptul pozitiv, în vigoare, care nu poate fii cunoscut şi demonstrat în mod raţional, ci numai dedus din credinţă.

Reprezentantul tipic al gândirii perioadei de început a creştinismului este episcopul Aureliu Augustin (354-430).Un alt gânditor de seamă Tomas d’Aquino (1225-1271) considera că există patru categorii de legi: legea eternă (raţiunea divină, necognoscibilă), legea naturală (reflectare a legii eterne), legea umană (dreptul pozitiv), şi legea divină. Atunci când legile umane nu concordă cu cele naturale, se arată în această concepţie, intervine ca un corectiv legea umană.

§ 4. Concepţiile juridice în ţara noastră

Problemele teoriei dreptului s-au pus în ţara noastră, la început, în strânsă corelaţie cu problematica statului datorită legăturii indisolubile ale acestora cu formarea statelor centralizate româneşti. În operele cronicarilor din secolele XVII-XVIII se fac dese referiri la originea dreptului, gelul legiuirilor şi modul de înfăptuire a justiţiei (judecăţii).

Puternice influenţe exercită evoluţia generală a gândirii europene şi marile curente filosofice din epocă de care cultura românească nu se poate rupe. Dimitrie Cantemir (1673-1732) preconizând reforma statului feudal existent la acea dată încearcă să limiteze puterea monarhului în cadrul unei anumite legalităţi pentru a nu se degenera în tiranie şi pentru stăvilirea ori înlăturarea arbitrajului feudal.

Reprezentanţii Şcolii Ardelene militau pentru egalitatea naţiunii române din Transilvania alături de celelalte naţiuni – recunoscute în sta de către conducerea imperială austriacă – invocând ca temei dreptul natural şi dreptul istoric, cerând în baza acestora o reprezentare proporţională a majorităţii populaţiei în organele din principat.

În preajma revoluţilor de la 1848 şi a unirii principatelor româneşti (1859) gândirea juridică românească cunoaşte o dezvoltare deosebită prin reprezentanţii ei de seamă: N. Bălcescu (1819-1852), M. Kogălniceanu (1817-1891), S. Bărnuţiu (1804-1864), G. Bariţiu (1812-1893), Al. Papiu Ilarian (1827-1877), I. Ghica (1816-1897), V. Conta (1845-1882), etc.

N. Bălcescu, adept al teoriei dreptului natural, considera că legea trebuie să fie o expresie a voinţei poporului, iar suveranitatea de stat o suveranitate a poporului. M. Kogălniceanu considera ca drepturi fundamentale ale omului dreptul la viaţă, dreptul la muncă, libertatea şi egalitatea. S. Bărnuţiu a elaborat lucrări juridice (“Dreptul natural privat”, “Dreptul natural public”, “Dreptul public al românilor”) dezvoltând teoria dreptului natural şi critica făcută dreptului feudal, considerând dreptul identic cu libertatea, dar nu ca o libertate absolută, ci ca una rezultată din respectarea libertăţii egale a tuturor.

Prin crearea învăţământului superior juridic din ţara noastră (în cea de a doua jumătate a sec. XIX) apar manuale şi cursuri de teoria dreptului, în timp ce aspectele

12

generale ale statului sunt abordate de dreptul constituţional şi administrativ. Dintre studiile mai importante de acest gen apărute la începutul secolului nostru enumerăm lucrarea lui C-tin Disescu, “Ce este enciclopedia dreptului?” (1915), G. Mironescu, “Studii juridice” (1912), M. Djuvara, “Teoria generală a dreptului. Enciclopedia juridică” (în trei volume, 1930), E. Speranţia, “Introducere în filosofia dreptului” (1944).

După reforma învăţământului din anul 1948, la nivelul facultăţilor de drept, studiul general al dreptului se făcea reunit cu cel al statului în cadrul disciplinei intitulate “Teoria generală a statului şi dreptului”, elaborându-se numeroase lucrări, monografii şi manuale didactice.

Începând cu anul universitar 1990/1991 în cadrul noii orientări a învăţământului juridic se predă la nivelul anului I de învăţământ disciplina “Introducere în studiul dreptului”, problemele statului fiind tratate la disciplina “Drept constituţional şi instituţii politice.”

...A se vedea "Digestele" (Vl. Hanga, "Drept privat român", Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p.14)...I.Ceterchi, M.Luburici, op.cit., p.323....I.Ceterchi, "Unele aspecte privind noţiunea normei juridice", în "Revista Română de Drept" nr.2/1969, p.64 şi urm....Cu privire la semnificaţia juridică a voinţei a se vedea I.Dogaru, "Valenţele juridice ale voinţei", Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p.284 şi urm....Art.685 din Codul Civil.a. In limbajul juridic noţiunea de "a sancţiona" se mai întrebuinţează în legătură cu recunoaşterea sau conferirea valabilităţii unor acte juridice (normative sau individuale).t.I.Ceterchi, M.Luburici, op.cit., p.331.e.Asupra distincţiei dintre sancţiunile şi pedepsele civile a se vedea Gh. Boboş, op.cit. p.206 precum şi bibliografia citată acolo. Privitor la persoanele fizice şi juridice.Art. 7 din Codul Muncii.e.Art.17 din Codul Penal.s.Cap.VI $ 2 din acest curse.Hotărîrea nr. 1290/1990 a Guvernului privind organizarea şi funcţionarea corpului de control comercial în cadrul primăriilor şi prefecturilor (art.5 lit.h).i.Art.5 din Legea nr. 37/1990 pentru organizarea şi funcţionarea Guvernului Românieii.Art.4 alin.2 din Codul Familieii.I.Ceterchi, M.Luburici, op. cit., p.384, ed. 1976, vol.II.i.Art.13 din Codul Penal..Art.2,3,6 din Legea pentru punerea în aplicare a Codului de procedură penală.Decretul -lege nr.5/1989 a prevăzut majorarea cu jumătate a maximului pedepselor prevăzute de Codul penal pentru unele infracţiuni contra avutului personal şi public în contextul evenimentelor de la sfârşitul anului 1989 şi începutul anului 1990; Legea nr. 9/1990 privind interzicerea temporară a înstrăinării terenurilor prin acte între vii a produs efecte până la adoptarea Legii nr.18/1991 privind fondul funciar.e.Art.13 din Codul Penal şi art.49 alin 2 din Legea nr.32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor.i.Art.25 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă menţine şi alte termene de prescripţie decât cele prevăzute în decret.e.Art. 88 din Decretul nr. 16/1976 privind metodologia generală de tehnică legislativă privind pregătirea şi sistematizarea principalelor proiecte de acte normative.v. De exemplu, instituţia arbitrajului privat reglementat de art. 340 din codul de Procedură Civilă sau situaţia Codului Comercial ale cărui dispoziţii nu s-au aplicat în condiţiile existenţei legislaţiei economice ce guverna raporturile unităţilor de stat. a.L.Takacs, M.Niciu, "Drept internaţional public", Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p.131-132.e.Idem, op.cit.,p.209i.Art. 3 din Codul Penal..Art.2 alin. 2 din Codul Civil.e.I. Filipescu, "Drept internaţional privat", Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p.163.

13

e.Art.2 alin.2 din Codul Civil.e.Art. 5 din Codul Penal.

14