CAPITOLUL IV

CONSACRAREA DREPTURILOR OMULUI

ÎN CONSTITUŢIILE STATELOR EUROPENE

Secţiunea I

Înscrierea drepturilor omului în dispoziţiile constituţionale

Un observator dezinteresat şi poate chiar neiniţiat în problematica drepturilor

omului nu se poate să nu remarce totuşi faptul că majoritatea statelor europene

consacră, în cadrul legilor lor fundamentale, capitole sau titluri speciale drepturilor

şi libertăţilor fundamentale ale omului. Este o atitudine firească astăzi, când trăim o

adevărată “eră a drepturilor”. Vom parcurge în continuare, selectiv bineînţeles,

dispoziţiile constituţionale ale unor state europene în materia drepturilor omului

pentru a face dovada faptului că Declaraţia universală a drepturilor omului, Carta

O.N.U. sau Pactele internaţionale cu privire la drepturile politice şi civile, respectiv

sociale, economice şi culturale nu au rămas simple documente declarative de

drepturi ci au căpătat substanţă tocmai prin consacrarea prevederilor lor în cadrul

legilor fundamentale, deci o consacrare la cel mai înalt nivel.

§1. Constituţia Franţei91

91 Adoptată la Paris, pe 4 octombrie 1958.

53

Paradoxal, Constituţia Republicii franceze nu face referire la drepturile

omului în conţinutul articolelor sale, ci în Preambul, unde afirmă: “Poporul francez

îşi proclamă solemn ataşamentul faţă de Drepturile Omului şi de principiile

suveranităţii naţionale aşa cum au fost definite de către Declaraţia de la 1789,

confirmată şi completată de către Preambulul Constituţiei din 194692.

În virtutea acestor principii şi al aceluia al manifestării libere a voinţei

popoarelor(…) sunt oferite de către Republică instituţii noi, întemeiate pe idealul

comun al libertăţii, egalităţii şi fraternităţii şi concepute pentru a asigura evoluţia

lor democratică”.

§2. Legea fundamentală pentru Republica Federală Germană93

Capitolul I, intitulat “Drepturile fundamentale” proclamă, în conţinutul

articolelor sale, o serie de drepturi ale persoanei. Astfel, art.1 prevede: “1.

Demnitatea omului este intangibilă. Este o obligaţie a tuturor puterilor în Stat de a

o respecta şi apăra. 2. Poporul german proclamă de aceea inamovibilitatea şi

inalienabilitatea drepturilor omului ca temelie a oricărei comunităţi omeneşti, a

păcii şi a justiţiei în lume”. Art.2 consacră dreptul de dezvoltare a personalităţii în

paragraful 1, precum şi dreptul la viaţă: “2. Fiecare are dreptul la viaţă şi la

integritatea corporală. Libertatea persoanei este inviolabilă(…)”.

Potrivit art.3(1): “Toţi oamenii sunt egali în faţa legii”. Cel de-al doilea

paragraf afirmă că “bărbaţii şi femeile au drepturi egale”. De asemenea: “Nimeni

nu poate fi dezavantajat sau favorizat pe considerente de sex, origine socială, rasă,

92 În practica elaborării constituţiilor franceze a devenit o tradiţie ca înscrierea drepturilor şi libertăţilor fundamentale să se facă în preambul. Amintim, în acest sens, de faptul că Declaraţia de la 1789 a fost înscrisă integral în Preambulul Constituţiei din 1946.

93 Sunt necesare câteva menţiuni în legătură cu titulatura acestei legi fundamentale. Observăm că nu apare termenul de “constituţie”. Se evită această denumire, pornindu-se de la ideea că legea elaborată are un caracter provizoriu, până când, aşa cum se menţionează în Preambul, întreaga naţiune germană, eliberată de restricţiile regimului de ocupaţie militară - să nu uităm că Legea Fundamentală pentru R.F.G. a fost adoptată pe 23 mai 1949, deci la puţin timp după încheierea celui de-al doilea război mondial, din care Germania ieşise învinsă - şi incluzând şi pe germanii din zona de ocupaţie sovietică, vor putea elabora, în deplină autodeterminare, o adevărată Constituţie, cu caracter de pact fundamental. Deci titulatura vine să sublinieze caracterul provizoriu al acestei Constituţii. În ciuda acestui fapt, Legea Fundamentală pentru R.F.G. s-a dovedit a fi o adevărată constituţie, astfel încât nu a fost necesară, cu prilejul reunificării (3 octombrie 1990) adoptarea unei noi Constituţii, confirmând dictonul francez “C'est le provisorat qui dure”.

54

limbă, patrie sau provenienţă, credinţă sau concepţii religioase sau politice. Nimeni

nu poate fi dezavantajat din cauza unui handicap”.

Art.5 al Legii Fundamentale se referă la libertatea de opinie şi libertatea

presei. Potrivit primului paragraf: “Fiecare are dreptul să-şi exprime şi să difuzeze

în mod liber opiniile sale prin cuvânt, în scris sau prin imagine şi să se informeze

în mod nestingherit din sursele în mod general accesibile. Libertatea presei şi

libertatea de informare prin radio sunt garantate”.

Art.14 consacră dreptul de proprietate şi de moştenire pe care le garantează,

în timp ce art.16 reglementează pierderea cetăţeniei germane şi extrădarea.

§3. Constituţia Greciei94

Capitolul consacrat drepturilor şi libertăţilor fundamentale din legea

fundamentală a republicii elene se intitulează “Drepturi individuale şi sociale” şi

statuează, în conţinutul articolelor 4, 5, 13 etc., o serie de drepturi şi libertăţi.

Astfel, potrivit art.4(1): “Toţi elenii sunt egali în faţa legii”; paragraful 2 al

aceluiaşi articol detaliază principiul egalităţii: “Bărbatul şi femeia au drepturi şi

obligaţii egale”, în timp ce paragraful 3 se referă la dreptul la cetăţenie şi la

condiţiile în care se dobândeşte şi se pierde cetăţenia.

Un articol foarte important pentru consacrarea drepturilor fundamentale este

art.5(2): “Toate persoanele care trăiesc pe teritoriul statului grec se bucură de

protecţia deplină a vieţii, onoarei şi libertăţii lor, indiferent de naţionalitate, limbă,

rasă sau convingeri religioase sau politice”. Art.13(1) consacră libertatea

conştiinţei care “este inviolabilă”.

§4. Constituţia Republicii Italiene95

Sub titlul “Principii fundamentale”, legea fundamentală a statului italian

înscrie, în dispoziţiile articolelor sale o serie de drepturi şi libertăţi fundamentale.

94 A fost adoptată la 11 iunie 1975, la Atena, cu amendamente până în anul 1986.95 A fost adoptată la Roma, pe 22 decembrie 1947, cu amendamente până în anul 1993.

55

Potrivit art.3: “Toţi cetăţenii sunt egali ca demnitate socială şi în faţa legii, fără

deosebire de sex, rasă, limbă, religie, opinii politice şi condiţii personale sau

sociale”. Aliniatul 2 al aceluiaşi articol afirmă că: “Este de datoria republicii să

înlăture toate obstacolele de natură economică şi socială care, limitând libertatea şi

egalitatea cetăţenilor, împiedică dezvoltarea deplină a persoanei umane şi

participarea efectivă a tuturor celor care muncesc la organizarea politică,

economică şi socială a ţării”.

Art.6 afirmă că: “Republica acordă protecţie, prin norme adecvate,

minorităţilor lingvistice”. De asemenea, potrivit art.8: “Toate confesiunile

religioase au aceeaşi libertate în faţa legii”.

În Partea I a Constituţiei, denumită “Drepturile şi îndatoririle cetăţenilor”,

art.13 statuează că “libertatea personală este inviolabilă”, iar art.16 consacră

dreptul la liberă circulaţie: “Orice cetăţean poate circula liber şi poate locui liber în

orice parte a teritoriului naţional(…). Orice cetăţean e liber să intre şi să iasă pe

teritoriul Republicii”.

Art.24 înscrie principiul liberului acces la justiţie, “pentru apărarea

drepturilor şi intereselor legitime proprii”.

§5.Constituţia Republicii Polone96

Constituţia Poloniei consacră prevederi detaliate drepturilor omului şi

libertăţilor sale fundamentale. Astfel, Capitolul 8, intitulat “Drepturile şi

îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor" înscrie în conţinutul articolelor sale o

serie de principii în această direcţie. Potrivit art.67(2): “Cetăţenii Republicii Polone

au drepturi egale, indiferent de sex, naştere, educaţie, profesie, naţionalitate, rasă,

religie, statut social sau origine”. Este consacrat, astfel, unul dintre principiile

fundamentale din materia drepturilor omului, acela al egalităţii în drepturi. De

altfel, el este detaliat şi în continuare: “Cetăţenii Republicii Polone, indiferent de

naţionalitate, rasă sau religie se bucură de drepturi egale în toate domeniile vieţii

publice, politice, economice, sociale şi culturale. Încălcarea acestui principiu prin 96 Adoptată la 22 iulie 1952, la Varşovia.

56

favorizări sau restricţii de drepturi, directe sau indirecte, pe considerente de

naţionalitate, rasă sau religie va fi pedepsită” (art.81).

Libertatea religiei şi a conştiinţei este, de asemenea, înscrisă în conţinutul

art.82: “Republica Polonă garantează libertatea de conştiinţă şi religie tuturor

cetăţenilor săi. Biserica şi alte societăţi şi organizaţii religioase îşi vor exercita, în

mod liber, funcţiile religioase. Cetăţenii nu pot fi împiedicaţi să ia parte la activităţi

religioase”.

Art.95 consacră un drept politic important, dreptul de a vota: “Orice cetăţean

care a împlinit vârsta de 18 ani, indiferent de sex, naţionalitate şi rasă, religie,

educaţie, reşedinţă, origine socială, statut material sau profesional, are dreptul de a

vota”.

§6. Constituţia Republicii Portugheze97

În Partea I a Constituţiei, sub denumirea “Drepturile şi îndatoririle

fundamentale”, legea fundamentală a republicii portugheze consacră, în articolele

sale, o serie de principii referitoare la drepturile omului. Astfel, art.13 înscrie

principiul egalităţii: “1. Toţi cetăţenii sunt egali în demnitate socială şi în faţa legii.

2. Nimeni nu va fi privilegiat, favorizat, vătămat sau deposedat de drepturile sale

sau scutit de vreo îndatorire pe considerente de origine, sex, rasă, limbă,

naţionalitate, convingeri religioase, politice sau ideologice, educaţie, situaţie

economică sau condiţie socială”.

În Capitolul al III-lea al Constituţiei, art.74 consacră dreptul la educaţie:

“1. Orice persoană are dreptul la educaţie, cu protejarea dreptului de

condiţii egale de acces şi succes în învăţătură”. Paragraful 3 completează aceste

dispoziţii printr-o serie de garanţii menite să traducă în practică dreptul la educaţie:

“În traducerea în fapt a politicii sale educaţionale, este de datoria statului:

- să asigure obligativitatea şi gratuitatea învăţământului general;

- să instituie un sistem public de educaţie pre-şcolară;

- să asigure educaţia permanentă şi să combată

97 A fost adoptată la 2 aprilie 1976, la Lisabona, cu amendamente până în anul 1992.

57

analfabetismul(…)”.

§7. Constituţia Republicii Slovace98

Legea fundamentală a statului slovac conţine prevederi amănunţite legate de

drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, în cuprinsul Capitolului al II-lea

intitulat “Drepturi şi libertăţi fundamentale”. Mai înainte de a defini şi a enumera

aceste drepturi şi libertăţi, Constituţia republicii slovace înscrie, în cuprinsul art.11,

principiul priorităţii tratatelor şi convenţiilor internaţionale ce reglementează

materia drepturilor omului: “Convenţiile internaţionale privind drepturilor omului

şi libertăţile fundamentale, care au fost ratificate de Republica Slovacă şi care au

fost declarate legale, au prioritate în faţa legilor sale, ori de câte ori ele garantează

o întindere mai mare a drepturilor şi libertăţilor constituţionale”.

Art.12(1) al Constituţiei consacră principiul egalităţii: “Toţi oamenii sunt

liberi şi egali în demnitatea şi în drepturile lor. Principalele drepturi şi libertăţi sunt

inalienabile, imprescriptibile şi ireversibile”. Paragraful 4 al aceluiaşi articol este

sugestiv din punctul de vedere al detalierii acestor prevederi: “Exercitarea

drepturilor şi libertăţilor fundamentale nu trebuie să se facă în dauna drepturilor

unei alte persoane”.

Art.24(1) înscrie principiul libertăţii de conştiinţă şi nu numai: “Libertatea de

gândire, conştiinţă, religie şi credinţă sunt garantate. Acest drept include

posibilitatea unei persoane de a-şi schimba credinţa sau convingerile religioase”.

§8. Constituţia Regatului Spaniei99

Titlul I al Constituţiei Regatului Spaniei consacră, sub titlul “Drepturile şi

îndatoririle fundamentale”, o serie de principii strâns legate de persoana umană şi

drepturile sale: ”Demnitatea persoanei, drepturile inviolabile inerente acesteia,

libera dezvoltare a personalităţii, respectul pentru lege şi pentru drepturile celorlalţi

constituie fundamentul ordinii publice şi păcii sociale” (art.10). 98 A fost adoptată la 1 septembrie 1992, la Bratislava.99 A fost adoptată la Madrid, pe 29 decembrie 1978.

58

Capitolul al II-lea, intitulat “Drepturi şi libertăţi”, afirmă, în conţinutul

art.14: “Cetăţenii spanioli sunt egali în faţa legii, fără nici o discriminare pe

considerente de naştere, rasă, sex, religie, opinie sau orice alte condiţii sau

împrejurări personale sau sociale”.

Art.27 consacră dreptul la educaţie: “Orice persoană are dreptul la educaţie.

Libertatea învăţământului este recunoscută. Învăţământul general este gratuit şi

obligatoriu”.

Secţiunea a II-a

Consacrarea drepturilor omului în Constituţia României100

Referindu-ne la legea fundamentală a statului nostru, intrată în vigoare în

iarna anului 1991, nu se poate să nu remarcăm parcurgându-i conţinutul, fără să

folosim cuvinte mari, că este o Constituţie modernă, ce ţine cont de toate aspectele

dinamicii societăţii contemporane şi care. de asemenea, statuează principalele

drepturi şi libertăţi fundamentale, ca şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor,

consacrându-le capitolele al II-lea, respectiv al III-lea. Aceasta în acord cu

principiile enunţate în cele mai generoase documente internaţionale declarative de

drepturi, cum este Declaraţia universală a drepturilor omului şi Pactele

internaţionale cu privire la drepturile civile şi politice, respectiv economice, sociale

şi culturale, precum şi o serie de alte tratate şi convenţii la care România este parte.

Capitolul al II-lea al Constituţiei se intitulează “Drepturile şi libertăţile

fundamentale”. Aici sunt ridicate la rang de principiu o serie de drepturi ale omului

şi cetăţeanului, am putea spune majoritatea acestora, precum şi o serie de libertăţi

fundamentale. Art.22(1) afirmă că: “Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la

integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate”. Este garantat dreptul cel

mai natural al omului, consacrat încă din primele declaraţii de drepturi: art.3 al

Declaraţiei universale, precum şi art.6(1) al Pactului privitor la drepturile civile şi

politice îl statuează de asemenea. În respectul dreptului la viaţă al persoanei

100 A fost adoptată pe 8 decembrie 1991, la Bucureşti.

59

umane, “pedeapsa cu moartea este interzisă”(art.22)101. Această interdicţie este

absolută, nici o excepţie nefiind posibilă.

Art.23 din Constituţie, referindu-se la libertatea individuală, afirmă că:

“Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile. Alin. 8 al aceluiaşi

articol consacră prezumţia de nevinovăţie: “Până la rămânerea definitivă a hotărârii

judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”. Libertatea

individuală este expresia constituţională a stării naturale umane, omul născându-se

liber. Să ne reamintim, de exemplu, de art.1 din Declaraţia universală a drepturilor

omului: “Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în

drepturi(…)”.

Art.25 al Constituţiei consacră dreptul la liberă circulaţie, atât în ţară, cât şi

în străinătate, drept care este garantat. Condiţiile exercitării acestui drept se vor

stabili prin lege. Dreptul la liberă circulaţie a fost preluat din Pactul internaţional

referitor la drepturilor la drepturile civile şi politice (art.12). Nefiind un drept

absolut, el este pasibil de anumite restricţii, stabilite prin lege, în spiritul

reglementărilor internaţionale.

Unul dintre cele mai importante articole este art.29, ce proclamă libertatea

gândirii şi a conştiinţei: “(1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea

credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă(…). (2) Libertatea

conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de

respect reciproc”. Art.18 al Declaraţiei universale a drepturilor omului are acelaşi

obiect: “Orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, a conştiinţei şi a

religiei(…)”. Pe aceeaşi linie se înscrie art.30 al legii fundamentale; prevederile

sale sunt atât de importante încât nu putem să nu le cităm aici:

“(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi

libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete

sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt inviolabile.

101 Prin aceste dispoziţii, Constituţia realizează o corelare necesară cu Protocolul facultativ la Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice, vizând abolirea pedepsei cu moartea, protocol ratificat de statul român prin Legea nr.7 din 25 ianuarie 1991, publicată în M.Of. al României, partea I, nr.18 din 26 ianuarie 1991 – I.Muraru, Constituţia României, R.A. “Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1992, p.53.

60

(2) Cenzura de orice fel este interzisă.

(3) Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii.

(4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată.”

Bineînţeles, există şi o serie de limitări necesare, cum ar fi interzicerea

defăimării ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, incitarea la

discriminare, la violenţă publică, precum şi manifestările contrare bunelor

moravuri (alin.7-8).

Art.32 consacră dreptul la învăţătură: “(1) Dreptul la învăţătură este asigurat

prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel

profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi

de perfecţionare”. De asemenea, este înscrisă obligativitatea desfăşurării

învăţământului de toate gradele în limba română, în alin.2 al aceluiaşi articol.

Dreptul la învăţătură este unul dintre drepturile constituţionale cele mai importante,

finalitatea sa fiind educarea persoanei pentru a deveni, atât profesional, cât şi civic,

capabilă de a avea un rol util în societate.

Dreptul de proprietate, care apare enunţat în Declaraţia universală a

drepturilor omului (art.17), dar nu şi în Pactele din 1966, este consacrată în

Constituţie, prin dispoziţiile art.41: “Dreptul de proprietate, precum şi creanţele

asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite

prin lege”. Alin.2 conţine însă o lacună, poate singura din Constituţia statului

nostru: “Proprietatea privată este ocrotită102 în mod legal de lege, indiferent de

titular”. În mod normal, într-o societate cu adevărat democratică, proprietatea

privată nu este ocrotită, ci garantată. Acest lucru trebuia să fie avut în vedere de

legiuitorul constituant.

Art.43 ridică la rangul principiu fundamental dreptul persoanei la nivel de

trai decent şi oferă în acest sens o serie de garanţii: “Statul este obligat să ia măsuri

de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un

nivel de trai decent”.

Art.44 înscrie consimţământul liber la încheierea căsătoriei, egalitatea

102 Sublinierea ne aparţine.

61

copiilor din afara căsătoriei cu cei din căsătorie; în continuare, art.45 stabileşte un

regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor copiilor şi

tinerilor. Este vorba, în acest caz, despre protecţia de către stat şi societate a acestui

mare potenţial uman pe care îl constituie copiii şi tinerii şi care trebuie ocrotit

pentru a asigura o continuitate în aceleaşi direcţii de dezvoltare a societăţii şi a

instituţiilor sale.

Constituţia României din 1991 consacră mult mai multe drepturi şi libertăţi

fundamentale ale cetăţenilor decât cele pe care le-am enumerat aici într-o analiză

selectivă şi oricum mult prea săracă în comentarii, faţă de multitudinea de

dispoziţii constituţionale în domeniu - avem în vedere dreptul la apărare (art.24),

dreptul la inviolabilitatea domiciliului (art.27), dreptul la ocrotirea vieţii intime,

familiale şi private (art.26), secretul corespondenţei (art.28), dreptul de vot (art.34),

interzicerea muncii forţate (art.39) etc. Pentru a epuiza însă materia acestor drepturi

şi libertăţi fundamentale ar fi necesar, fără nici o exagerare, un adevărat roman;

această direcţie nu se încadrează, însă, în specificul lucrării de faţă ceea ce a şi stat

la originea unei treceri în revistă atât de sumare a dispoziţiilor constituţionale.

Racordarea dispoziţiilor constituţionale la valorile politice şi juridice

europene şi internaţionale s-a realizat printr-o competentă colaborare103. Acest fapt

confirmă corecta receptare în Constituţie a reglementărilor internaţionale,

103 În această ordine de idei trebuie făcute câteva precizări. Se ştie că România a ratificat cele două Pacte internaţionale cu privire la drepturile civile şi politice, respectiv economice, sociale şi culturale, încă din 1974, dar prevederile acestora nu se regăseau în realitate. Aceasta era, de altfel, şi concluzia lui Joseph Voyame, raportor special numit în aplicarea Rezoluţiei nr.1989/75 a Comisiei drepturilor omului, care nota în raportul său din 18 decembrie 1989, că aceste documente sunt, în mod frecvent, literă moartă sau sunt aplicate parţial, făcându-se o serie de recomandări pentru ameliorarea acestei situaţii.

Acelaşi raportor a mai prezentat două rapoarte după Revoluţia din 1989. În raportul său din 22 februarie 1990 se sublinia bucuria şi satisfacţia sa de a constata că respectarea drepturilor omului e considerabil ameliorată în România, fiind sesizată deschiderea spre democraţie. Proiectul Constituţiei României a fost examinat apoi de către Centrul O.N.U. pentru drepturile omului din Geneva care, în “Raportul asupra serviciilor consultative şi de asistenţă tehnică fumizate Guvernului României în cadrul elaborării proiectului de constituţie” sublinia “Efortul care s-a făcut pentru adaptarea principiilor generale la experienţa şi trebuinţele particulare din România” - I.Muraru, M.Constantinescu, Studii constituţionale, Ed.Actami, Bucureşti, 1995, p.171-172.

62

formulările juridice riguroase, sistemul de garanţii pe care Constituţia îl asigură,

protecţia libertăţilor publice.

Putem aprecia că, în Constituţia României, se reflectă cei trei piloni care au stat la

baza fondării Consiliului Europei: democraţie pluralistă, preeminenţa dreptului şi

respectarea drepturilor omului.

Dar, şi sublinierea aceasta este esenţială, Constituţia României a receptat

noua viziune, modernă şi eficientă, asupra relaţiilor dintre reglementările juridice

interne şi internaţionale. Patru mari principii motivează această afirmaţie:

- angajamentul de a îndeplini întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile ce revin

din tratatele la care România este parte (art.11 alin.1);

- tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern

(art.11 alin.2);

- interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor constituţionale privind drepturile şi

libertăţile cetăţeneşti în concordanţă cu Declaraţia universală a drepturilor

omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte (art.20 alin.1);

- prioritatea reglementărilor internaţionale, privitoare la drepturile omului, faţă

de cele interne, în cazul în care între acestea apar neconcordanţe (art.20 alin.2).

Secţiunea a III-a

Limitele în care Declaraţia universală a drepturilor omului

a devenit izvor de drept în temeiul Constituţiei din 1991

Alineatul 1 al art.20 din Constituţia României din 1991 prevede că

dispoziţiile sale referitoare la drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi

aplicate în concordanţă cu Declaraţia universală a drepturilor omului, cu pactele şi

cu celelalte tratate la care România este parte. Rolul Declaraţiei, a pactelor, precum

şi a celorlalte tratate la care România este parte este limitat la interpretarea

63

dispoziţiilor lor privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor, decurgând de aici o serie

de consecinţe.

În primul rând, în conformitate cu acest alineat, este exclus ca Declaraţia

universală sau pactele şi tratatele la care statul nostru este parte să aibă un rol

completiv, modificator sau abrogator în ceea ce priveşte dispoziţiile Constituţiei în

materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Singura cale prin care aceste

instrumente pot acţiona este aceea a interpretării.

În ipoteza în care în Constituţie ar exista o lacună ca urmare a faptului că un

drept al omului, consacrat de Declaraţia universală sau de un pact sau tratat la care

România este parte, nu este reglementat în legea fundamentală, acest gol nu ar

putea fi completat prin aplicarea prevederilor Declaraţiei sau pactului respectiv.

Aceasta este consecinţa faptului că problema interpretării unui text constituţional

necesită întrunirea a două condiţii minimale: pe de o parte, un asemenea text să

existe şi să fie invocat în faţa organului competent să decidă, iar pe de altă parte,

înţelesul acestui text să fie obscur sau îndoielnic. În consecinţă, dacă textul invocat

este clar, sau el nu este invocat, rolul interpretativ al Declaraţiei universale sau al

pactelor şi tratatelor la care România este parte nu poate opera.

În spiritul alineatului 1 al art.20 din Constituţie, singura modalitate prin care

Declaraţia universală, pactele şi tratatele internaţionale pot fi valorificate în cadrul

interpretării Constituţiei este aşa-numita interpretare sistematică, adică un demers

logic care, plecând de la ideea că o normă juridică este întotdeauna o parte

componentă a dreptului pozitiv considerat ca un tot unitar, urmăreşte să identifice

înţelesul acestei norme juridice prin compararea conţinutului ei şi stabilirea

legăturilor sale cu ansamblul normelor juridice în vigoare. În mod obişnuit, în

cadrul interpretărilor sistematice, raportarea normelor interne de interpretare se

face ţinând seama de celelalte norme ale dreptului intern. În cazul nostru însă, mai

exact în lumina dispoziţiilor art.20(1), compararea normelor juridice interne

urmează să se facă cu dispoziţiile Declaraţiei universale şi cu cele ale pactelor şi

tratatelor la care România este parte. Mai mult decât atât, ori de câte ori se pune

problema aplicării unui text din Constituţie, referitor la drepturile şi libertăţile

64

cetăţenilor, recurgerea la analiza sa sistematică în raport cu documentele

internaţionale este obligatorie pentru organul competent să hotărască în materie.

Forma imperativă în care e redactat articolul 20(1) nu lasă nici o îndoială în această

privinţă.

În legătură cu această problemă, trebuie să se observe că art.20(1) impune o

dublă sarcină: pe de o parte, sarcina de a interpreta şi aplica dispoziţiile

Constituţiei privitoare la drepturile omului şi libertăţile cetăţeneşti în concordanţă

cu Declaraţia universală a drepturilor omului, iar pe de altă parte, obligaţia de a le

interpreta şi aplica în concordanţă cu pactele şi celelalte tratate la care România

este parte. De unde această distincţie? Din faptul că, aşa cum am stabilit deja,

Declaraţia universală are caracterul juridic al unei recomandări - e drept, de o înaltă

autoritate morală în comunitatea internaţională - pe când Pactele din 1966 şi orice

alte tratate au forţă juridică obligatorie pentru statele care le ratifică. În ceea ce

priveşte concordanţa Constituţiei cu aceste documente, o interpretare care să ducă

la o asemenea dublă concordanţă ar putea fi uneori greu de realizat ca urmare a

discordanţelor pe care le-am semnalat deja între Declaraţia universală şi cele două

pacte internaţionale104. Asemenea discordanţe ar putea apărea, în teorie, şi în cazul

în care Declaraţia universală este raportată la unele convenţii internaţionale

ulterioare ratificării celor două pacte la care România este parte.

În prezenţa unor eventuale discordanţe, organele chemate să aplice art.20(1)

din Constituţie se vor găsi, în mod inevitabil, în faţa unei dileme, aceea de a hotărî

dacă, în interpretarea acestuia, urmează să se orienteze după prevederile

Declaraţiei universale sau după cele ale pactelor internaţionale.

Pentru a găsi o cale de ieşire din această dilemă, este necesar să se plece de

la constatarea că, preluând Declaraţia universală a drepturilor omului ca izvor

interpretativ în materia drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, Constituţia României

din 1991 nu i-a putut conferi o altă valoare juridică decât aceea pe care o are în

104 În capitolul al III-lea al acestei lucrări, am arătat faptul că o serie de principii consacrate în Declaraţia universală nu se regăsesc în cele două pacte: dreptul la azil, dreptul de a avea o cetăţenie, dreptul la proprietate. Situaţia inversă este, de asemenea, valabilă, în pactele internaţionale apărând o serie de reglementări noi, neconţinute de Declaraţie, cum este cazul dreptului popoarelor de a dispune de ele însele sau dreptul tuturor popoarelor de a dispune liber de bogăţiile şi resursele lor naturale.

65

temeiul Cartei O.N.U., adică valoare de recomandare lipsită de forţă juridică

propriu-zisă. Prin manifestarea de voinţă a legiuitorului care a adoptat art.20(1),

Declaraţia universală nu putea dobândi, în raport cu reglementările juridice în

vigoare în ţara noastră, o altă forţă juridică decât aceea pe care o are în raporturile

internaţionale. De altfel, este de neconceput ca în raporturile internaţionale ale

statului român Declaraţia universală să aibă valoarea juridică a unei recomandări a

Adunării Generale a O.N.U. în timp ce, pe planul relaţiilor interne din cadrul

aceluiaşi stat, prevederile ei să devină norme cu aceeaşi forţă obligatorie ca şi

Constituţia şi legile sale.

De altfel, semnificaţia juridică a Declaraţiei universale în raport cu pactele

privind drepturile omului şi cu celelalte tratate la care România este parte apare

limpede conturată şi din compararea alineatului 1 cu alineatul 2 al aceluiaşi art.20.

Alin.2 stabileşte că tratatele la care România este parte au prioritate faţă de

reglementările interne ale statului nostru. Nu se face însă trimitere, în acelaşi sens,

şi la Declaraţia universală. În lumina acestui articol constituţional, numai în cazul

pactelor privind drepturile omului şi al tratatelor la care statul nostru este parte,

Curtea Constituţională şi instanţele judecătoreşti vor putea înlătura din soluţiile lor

o regulă de drept intern, dacă contravine unei prevederi a acestor pacte sau tratate,

aceeaşi regulă nefiind însă valabilă, în lumina art.20(2), şi în cazul Declaraţiei

universale. Aceasta înseamnă că legea fundamentală din 1991 nu a atribuit

Declaraţiei aceeaşi forţă juridică pe care a recunoscut-o pactelor şi tratatelor

internaţionale la care România este parte, ci i-a atribuit numai efectele limitate ale

unei recomandări105.

În literatura juridică au existat însă şi alte opinii referitoare la caracterul

juridic al Declaraţiei universale. Astfel, prof. Ioan Muraru consideră că: “Articolul

20 are o semnificaţie majoră pentru că articolele Declaraţiei universale a

drepturilor omului au devenit, pentru România, texte juridice. Declaraţia, o ştim cu

toţii, a fost dintotdeauna un act prin excelenţă politic. Şi a rămas în legătură cu alte

state. Articolul 20 îi dă însă valoare juridică. Articolele Declaraţiei universale nu 105 O serie de jurişti au adoptat acest punct de vedere, recunoscându-i justeţea; vezi T.Drăganu,

op.cit., p.251 şi urm..

66

invită, la ora actuală, ele obligă. Obligă autorităţile, obligă demnitarii şi

funcţionarii, obligă oamenii obişnuiţi, cetăţenii să respecte şi să preţuiască

drepturile şi libertăţile oamenilor”106.

Concluzionând, putem afirma că asemenea controverse îşi au originea

tocmai în înalta consideraţie de care se bucură Declaraţia universală a drepturilor

omului pe planul relaţiilor internaţionale. Ea a devenit un document care, deşi la

origine avea caracterul de recomandare, în sensul strict juridic, a devenit cu timpul

ceea ce poate nici măcar autorii ei nu au sperat: un instrument cu o irezistibilă forţă

de convingere107, care s-a impus nu numai în legislaţii interne şi tratate

internaţionale, ci şi în conştiinţa publică.

106 I.Muraru, M.Constantinescu, op.cit., vol.2, p.73.107 Ca factor de interpretare a dreptului nostru intern, Declaraţia universală apare în mai multe

decizii ale Curţii Constituţionale. Astfel, de exemplu, pentru a decide dacă articolul 1 din Legea pentru prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere privind unele suprafeţe locative este constituţional, decizia Curţii nr.30 din 6 aprilie 1994 a menţionat că “potrivit articolului 25 din Declaraţia universală a drepturilor omului, dreptul la un nivel de trai corespunzător cuprinde, printre altele, şi dreptul la locuinţă” - T.Drăganu, op.cit., p.289.

67