Capitolul IIIEsenţa dreptului

§1. Necesitatea socială a dreptului

.In cadrul factorilor determinanţi ai dreptului se includ relaţiile sociale, acţiunea legilor obiective din natură şi societate, precum şi existenţa omului ca entitate bio-socială.

a.) Relaţiile sociale constituie un prim factor în determinarea dreptului întrucât asigurarea desfăşurării lor organizate reclamă necesitatea intervenţiei normative, astfel încât ele se prezintă atât ca bază dar ca şi obiect al reglementării.

b.) Acţiunea legilor obiective din natură, societate şi gândire determină dreptul în modul său de reglementare pentru că, în ultimă instanţă, relaţiile sociale se desfăşoară în funcţie de şi sunt expresia modului de manifestare a acestor legităţi. c.)Intrucât purtătorul şi subiectul relaţiilor sociale este omul, iar ca obiect al acestora conduita sa (raporturile desfăşurându-se numai între conduite umane), natura, modul de manifestare şi limitele omului, ca entitate bio-socială, influenţează hotărâtor reglementarea juridică care este expresia voinţei umane..

§2. Noţiunea dreptului1

Dreptul reprezintă un fenomen social complex caracterizat printr-o serie de trăsături esenţiale ce rezultă din factorii care-i configureză existenţa şi anume: esenţa economică, datorită determinării sale de către condiţiile vieţii materiale; esenţa social-politică, datorită faptului că este expresia intereselor fundamentale ale societăţii: esenţa normativă, pentru că el reprezintă o manifestare a voinţei generale ridicate la rangul de lege.

a.) Dreptul, expresie a condiţiilor vieţii materiale

Gradul de dezvoltare al unei societăţi determină apariţia normelor juridice şi a modului în care ele reflectă acea dezvoltare prin reglementarea întreprinsă. In general, dreptul, prin actele normative care-i dau expresie, caută să stimuleze şi să protejeze o anumită evoluţie sau tendinţe sociale generale favorabile dezvoltării, ferind-o de factori perturbatori şi sancţionând abaterile apărute pentru efectele lor negative. Concomitent dreptul limitează sau prohibă tendinţe şi fenomene ce se opun evoluţiei sociale favorabile sancţionând autorii faptelor de acest gen.Cum relaţiile economice sunt cea mai importantă categorie a relaţiilor sociale – întrucât ele determină în mod hotărâtor pe toate celelalte- rezultă că şi dreptul, respectiv normele juridice edictate ca şi raporturile juridice generate, au o esenţă şî o determinare economică. Reflectarea economicului în drept nu se face însă în mod direct, ci prin intermediul conştiinţei şi voinţei umane, asfel încât esenţa economică a dreptului ne apare într-un mod indirect, de regulă prin intermediul politicii.

b.) Dreptul, expresie a intereselor sociale (fundamentale)

Nevoile social-economice determină apariţia intereselor sub impulsul cărora oamenii acţionează cu o anumită motivaţie în relaţiile sociale în care intră. Cu toată marea diversitate a intereselor personale -dat fiind numărul mare de indivizi cu nevoile lor deosebit de specifice- se poate desprinde, în mod corespunzător nevoilor sociale esenţiale, existenţa unor interese fundamentale pentru întreaga societate, adevărate rezultante

7

sociale ale acestora. Totodată se conturează şi apariţia unei voinţe comune în modul de promovare şi apărare a intereselor fundamentale, voinţă care nu mai depinde în mod direct de interesul specific al unui individ determinat, dar care nici nu reprezintă suma aritmetică a voinţei tuturor indivizilor care compun societatea. In acest sens se face distincţie între2 voinţa generală şi voinţa tuturor, prima reprezentând expresia sintetică a interesului comun, iar cea de a doua fiind suma voinţelor particulare.

Această voinţă generală îşi găseşte consacrarea în norma juridică adoptată şi care ne apare, asfel, ca o promotoare a unui interes general derivat nu într-atâta din suma intereselor individuale concrete ci din modul lor de conciliere sau, cu alte cuvinte, ca rezultantă desprinsă şi văzută prin prisma nevoilor şi intereselor fundamentale ale societăţii. Aceasta explică de ce este posibil, ca, cu tot caracterul general al intereselor promovate printr-o regulă juridică, să apară contradicţii între interesul individual şi cel general chiar la nivelul unei persoane care, deşi recunoaşte justeţea unei reglementări, încalcă totuşi norma de drept.

c.) Dreptul, expresie normativă a voinţei generale (ridicată la rangul de lege)

Pentru ca interesul social general să fie recunoscut ca valabil şi impus întregii societăţi, el trebuie exprimat sub forma unei reguli de conduită obligatorii de respectat de către toţi membrii societăţii devenind normă juridică. Desigur, în societate mai există şi alte reguli -cu caracter politic, moral, religios sau artistic- dar numai normele juridice sunt ridicate la rangul de lege, iar garanţia aplicării lor, la nevoie în caz de nerespectare, se face prin existenţa şi declanşarea forţei de constrângere a statului. Concordanţa dintre voinţa socială şi voinţa de stat sau dintre interesul social şi drept -acesta din urmă ca expresie normativă a voinţei de stat- este asigurată, sub aspect formal, prin modul de organizare, funcţionare şi atribuţiile sau competenţa organelor de stat. In acest sens autorităţile publice se compun din reprezentanţii aleşi sau din persoane numite având atribuţii bine definite şi delimitate în privinţa elaborării şi realizării dreptului.

§ 3. Definiţia dreptului

Dreptul se defineşte ca fiind ansamblul normelor generale de conduită instituite sau recunoscute (sancţionate) de stat, exprimând voinţa socială generală şi care au ca scop reglementarea relaţiilor sociale în conformitate cu interesele fundamentale ale societăţii, iar respectarea lor este garantată prin forţa de constrângere a statului.

Noţiunea de "drept" se foloseşte în mai multe sensuri: ca totalitate de norme juridice în vigoare la un moment dat într-o societate (drept obiectiv, drept pozitiv); ca atribut, prerogativă sau facultate recunoscută de lege unui subiect sau titular care-l exercită (drept subiectiv); ca ramură componentă a sistemului de drept, a stiinţei sau discipline didactice corelative ramurii juridice (drept civil, drept penal, etc.).

Noţiunea de "juridic" desemneză apartenenţa la drept (act juridic, fapt juridic, normă juridică, raport juridic), cele două noţiuni -drept şi juridic- neputând fi folosite cumulativ.

§4. Modalităţi de formare a dreptului contemporan

Alături de vechile norme de drept sunt emise, de regulă, noi acte normative, mai ales constituţionale şi legi organice (care se referă la organizarea, funcţionarea şi competenţa organelor de stat), apoi reglementări în domenii care anterior nu au căzut sub incidenţa legii ori au fost insuficient reglementate (astfel în situaţia

8

dreptului nostru ar fi cazul protecţiei mediului înconjurător, protecţiei consumatorului, protecţiei sociale, etc.).

In situaţia unei treceri bruşte de la o societate la alta, mai ales prin revoluţiile social-politice, asistăm la o subită înlocuire, uneori cu caracter radical, a vechiului drept cu unul nou, cu sau fără perioade de tranziţie, ori fără convieţuiri îndelungate între vechile reglementări şi noile acte normative.

In multe state şi sisteme de drept comtemporan un rol deosebit în procesul de creare a dreptului îl are practica judiciară care răspunzând prin soluţiile date unor nevoi ale momentului edifică norme noi care acoperă lacune legislative sau reglementări deficitare. Alături de ea tot mai frecvent apare ca izvor de drept tratatul internaţional la care aderă părţile cocontractante.

§ 5. Tipul istoric de drept

Dreptul se manifestă pe plan social-istoric corespunzător succesiunii societăţilor sau formaţiunilor social-economice, începând cu antichitatea şi terminând cu contemporaneitatea. Prin tip istoric de drept înţelegem totalitatea trăsăturilor caracteristice tuturor sistemelor de drept din cadrul aceleiaşi societăţi sau formaţiuni social-economice generate de aceeaşi bază economică şi structură socială precum şi apartenenţa la acelaşi tip de stat3.

Sub aspectul evoluţiei lor istorice se cunosc mai multe forme principale de exprimarea voinţei sociale devenite regulă de drept şi anume obiceiul juridic, precedentul judiciar şi actul normativ.

a. Obiceiul juridic sau cutuma reprezintă cea mai veche formă de exprimare a dreptului ce a debutat la hotarul dintre descompunerea orânduirii gentilice şi apariţia statului. El este o regulă de conduită rezultată şi cristalizată ca urmare a unei practici sociale îndelungate şi repetate în cadrul unei comunităţi a unor norme devenite obligatorii de-a lungul timpului şi a căror respectare, benevolă la început, ajunge cu timpul să fie asigurată prin forţa de constrângere a statului.

b. Un alt mijloc de transformare a voinţei sociale generale în normă juridică este hotărârea judecătorească care dată într-o cauză concretă şi în lipsa unei norme legale care să o reglementeze, devine obligatorie -în privinţa modului de soluţionare- pentru toate cazurile ulterioare şi similare ce vor fi judecate ţinând cont de hotărârea iniţială ce se constituie ca un model obligatoriu de urmat, devenind astfel un precedent judiciar. Când în activitatea instanţelor de judecată devine o obişnuinţă sau o practică soluţionarea în acelaşi mod şi în baza aceleaşi hotărâri iniţiale a tuturor cauzelor similare suntem în prezenţa practicii judiciare (judecătoreşti) devenite izvor de drept ca un precedent judiciar multiplu, adică repetat de fiecare dată în acele cauze pentru care hotărârea judecătorească iniţială a îmbrăcat forma unei reguli de drept obligatorii de urmat în viitor.

c. Actul normativ reprezintă ultima şi cea mai importantă formă de exprimare a dreptului în evoluţia sa istorică. El este o regulă de conduită creată (instituită) de organele de stat competente sau edictată de alte organisme sociale şi recunoscută (sancţionată) de stat

1.I. Ceterchi, M.Luburici, op.cit., p.155-156.2.J.J.Rousseau, "Contractul social", Editura {tiinţifică, Bucureşti, 1956, p.353.3.I.Ceterchi, M.Luburici, op.cit.p.121.

9

§6 Principiile fundamentale ale dreptului

Putem considera ca fiind principii fundamentale ale dreptului românesc contemporan următoarele reguli de bază:

1. Principiul exercitării suverane de către popor a puterii de stat prin organele sale reprezentative în interesul întregii societăţi astfel încât nici un grup sau persoană să nu-şi poată aroga exercitarea suveranităţii în nume propriu.

2. Principiul pluralismului politic în conformitate cu care în societatea noastră se pot constitui şi funcţiona partide politice în condiţiile prevăzute de lege care participă la definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, ordinea constiuţională şi principiile democraţiei.

3. Principiul separaţiei puterilor în stat în temeiul căruia realizarea puterii revine celor trei mari sisteme de autorităţi publice independente unele faţă de altele, dar cu posibilităţi reciproce de control, respectiv puterea legislativă creatoare de legi, puterea executivă chemată să le explice şi puterea judecătorească investită cu soluţionarea încălcării lor şi stabilirea răspunderii juridice.

4. Principiul egalităţii juridice a tuturor cetăţenilor atât între ei cât şi în faţa legii, inclusiv a organelor de stat, indiferent de rasă, naţionalitate, sex, vârstă, religie, grad de cultură sau avere.

5. Principiul deplinei protecţii juridice a drepturilor cetăţeneşti pe care autorităţile publice sunt obligate să le respecte şi să le protejeze, nefiind admis nici un privilegiu în beneficiul uneia dintre categoriile sociale, restrângerea acestora fiind posibilă numai în cazurile expres, limitativ şi temporar prevăzute de legislaţie.

6. Principiul umanismului juridic reflectat în caracterul stimulativ, protector şi neoprimant al reglementării juridice, cât şi în scopul, felul şi limitele răspunderii juridice care urmăreşte reeducarea şi reintegrarea socială deplină a celui care încalcă legea, fără a-l supune la suferinţe inutile ori la înjosirea demnităţii umane.

7. Principiul apărării ordinii de drept şi a legalităţii în conformitate cu care toate subiectele de drept -persoane fizice şi juridice, cetăţeni şi străini, autorităţi de stat şi organizaţii nestatale- au îndatorirea fundamentală de a respecta legea şi toate celelalte acte juridice întemeiate pe ea aplicabile raporturilor sociale în care participă sub garanţia sancţiunilor în caz de încălcare a regulilor juridice.

10